ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 282/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 282/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată

inițial Judecătoriei Botoșani, înregistrată sub nr. 2455/193/2006, reclamanta SC

H. SRL Botoșani l-a chemat în judecată pe pârâtul P.G., solicitând ca, prin

hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul a-i lăsa în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în Botoșani, strada Calea Națională

(„Restaurant S.”).

Prin sentința civilă nr.

48 din 22 februarie 2008, Tribunalul Bacău, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins excepția autorității de lucru judecat.

A admis acțiunea formulată

de reclamanta SC H. SRL Botoșani în contradictoriu cu pârâtul P.G. și, în

consecință, l-a obligat pe pârât să-i lase în deplină proprietate și posesie

imobilul (construcție și teren) situat în Botoșani, strada Calea Națională,

precum și la plata sumei de 10699,79 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei

soluții,

concluzionând,

tribunalul a reținut că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare pentru

construcția nr. 264/1997 a fost înregistrat în registrul de transcripțiuni și

inscripțiuni al Judecătoriei Botoșani sub nr. 2350 din 12 martie 1997, fiind

așadar primul titlu transcris, or, contractul pârâtului nr. 549 din 22 ianuarie

2002 a fost intabulat după aproximativ 5 ani de la inscripționarea titlului

reclamantei, situație susținută de probatoriul administrat în cauză.

În ceea ce privește

terenul aferent construcției, reclamanta este unicul proprietar al acestui bun

imobil, potrivit actului de adjudecare nr. 27 din 11 mai 2007, care constituie

titlul de proprietate și titlul executoriu împotriva pârâtului. În această

situație, tribunalul a apreciat că nu poate compara titlurile, întrucât pârâtul

nu opune titlului reclamantului un alt titlu, iar dreptul de proprietate pentru

bunurile dobândite prin vânzare la licitație publică este protejat de legiuitor,

fiind garantată de lege opozabilitate dreptului față de terți, fără înscriere în

Cartea funciară în raport de dispozițiile art. 26 alin. (l) din Legea nr. 7/1996,

republicată.

În aceste condiții

dreptul de proprietate a reclamantei cu privire la terenul aferent construcției

este opozabil oricărui terț, cu atât mai mult pârâtului de la care a dobândit

bunul imobil ca urmare a executării silite inițiate de bancă, fără înscrierea

în cartea funciară atâta timp cât societatea nu va dori să dispună de bun. Cu

toate acestea reclamantul a depus la dosarul cauzei extras de Carte Funciară

prin care a făcut dovada intabulării dreptului său de proprietate asupra

terenului.

Pentru aceste

considerente, având în vedere prevederile art. 480 și următoarele C. civ.,

având în vedere contractul de vânzare-cumpărare nr.

264/1997,

validat irevocabil de instanța supremă, având în vedere

și prevederile art. 492 C. civ., potrivit căruia proprietarul terenului este

prezumat a fi și proprietarul construcției, tribunalul a admis acțiunea și l-a

obligat pe pârât să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul construcție și teren aferent situat în Botoșani str. Calea

Națională.

Prin decizia nr. 75

din 10 octombrie 2008, Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul promovat de P.G. împotriva

sentinței civile nr. 48 din 22 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Bacău.

Pentru a pronunța

această decizie, în ce privește excepția autorității de lucru judecat, instanța

de apel a apreciat că aceasta a fost corect soluționată de instanța de fond.

Cu privire la fondul

acțiunii în revendicare, instanța de apel a reținut următoarele:

Criticile

apelantului, referitoare la interpretarea greșită, de către instanța de fond, a

dispozițiilor art. 492 C. civ., sunt întemeiate.

Textul citat

instituie prezumția relativă potrivit căreia construcțiile aflate pe un fond

sunt socotite, dacă nu se dovedește contrariul, că au fost făcute de

proprietarul terenului.

Acest temei legal nu

își găsește incidența în speța de față, întrucât reclamanta a revendicat atât

construcția, cât și terenul, ea fiind deposedată de întregul imobil (nu numai

de construcție).

De asemenea, instanța

de fond a reținut în mod greșit că în speță ar fi aplicabile dispozițiile art. 482

C. civ., referitoare la accesiunea imobiliară, în condițiile în care obiectul

litigiului era revendicarea unui imobil (teren și construcție) și nu a

fructelor și accesoriilor.

Dincolo

de aceste aspecte însă, tribunalul a analizat cauza și din perspectiva

dispozițiilor art. 480

C. civ., argumentele expuse sub acest aspect fiind valabile și corecte.

Curtea de Apel a

menționat, sintetizând, următoarele aspecte:

În ceea ce privește

terenul aferent construcției, acesta a fost dobândit de intimata – pârâtă, prin

actul de adjudecare nr. 27/11 mai 2005.

Potrivit art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 7/1996, „Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale

sunt opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară, când provin

din succesiune, accesiune, vânzare silită și uzucapiune”.

Ca urmare, intimata -

reclamantă SC H. SRL BOTOȘANI are în prezent titlu de proprietate pentru

terenul în suprafață de 391,22 m.p., teren având numărul cadastral 393/B;0;2,

iar apelantul-pârât nu deține un titlu cu privire la același teren, pe care să-l

opună părții adverse.

Litigiile ce s-au

purtat între părți cu privire la înscrierea în Cartea Funciară a dreptului de

proprietate asupra terenului (și invocate în motivele de apel), nu prezintă

nici o relevanță, față de dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996

sus-citate.

În ceea ce privește

construcția cu denumirea „Restaurant S.”, așa cum s-a reținut și la fond, atât

reclamanta cât și pârâtul au prezentat titluri de proprietate, provenind de la

același autor.

Reclamantul a

dobândit construcția prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 264 din 13

februarie 1997, iar pârâtul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 549 din 22 ianuarie 2002.

Contractul reclamantei

a fost transcris în Registrul de Transcripțiuni sub nr. 2350 din 12 martie

1997, iar contractul pârâtului a fost intabulat în Cartea Funciară sub nr. 265

din 22 ianuarie 2002.

Este adevărat că

actul reclamantei a fost inițial rezoluționat, prin sentința civilă nr. 515 din

08 octombrie 2001 a Tribunalului Botoșani (menținută de Curtea de Apel Suceava

prin decizia civilă nr. 12 din 17 ianuarie 2002), dar aceste hotărâri au fost

modificate prin decizia nr. 1695 din 20 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție,

care, admițând recursul în anulare, a respins acțiunea în rezoluțiunea

contractului nr. 264 din 13 februarie 1997.

Codul de procedură

civilă, la data soluționării recursului în anulare,

prevedea la art. 330

3

alin. (1) C. proc. civ., următoarele:

„La judecarea și s

oluționarea recursului în anulare se aplică în mod

corespunzător dispozițiile privitoare la recurs”.

Potrivit art. 311 C.

proc. civ. (în forma modificată prin Legea 59/23 iulie 1993), „hotărârea casată

nu are nici o putere. Actele de executare sau de asigurare făcute în puterea

unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept, dacă instanța de recurs nu

dispune altfel”.

Față de aceste

dispoziții legale, hotărârile prin care s-a reziliat contractul nr. 264 din 13

februarie 1997 nu produc nici un efect, ceea ce duce la concluzia că titlu

reclamantei și-a păstrat valabilitatea de la data emiterii și până în prezent.

Cum ambele titluri

prezentate de părți provin de la același autor, are prioritate titlul intimatei

- reclamante, care este primul transcris.

Față de

considerentele expuse, curtea de apel a constatat că soluția de admitere a

acțiunii în revendicare este legală și temeinică, iar criticile apelantului

sunt neîntemeiate, motiv pentru care a respins apelul pârâtului, ca nefondat.

Împotriva deciziei curții

de apel a declarat recurs pârâtul P.G., întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea în

întregime a deciziei atacate, respingerea acțiunii în revendicare formulată de intimată

ca nefondată și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât susține

astfel, în motivarea recursului său, în primul rând ca instanța de apel nu a

luat deloc în discuție unul din motivele esențiale ale apelului și anume că

reclamanta a chemat în judecată doar pe unul dintre foștii coproprietari ai

imobilului, P.G., deși bunul revendicat este dobândit în timpul căsătoriei și

aparține în mod egal și soției acestuia, P.M.

În al doilea rând,

precizează că P.G. nu avea oricum calitate procesuală pasivă în prezentul

dosar, întrucât imobilul revendicat de către reclamantă, compus din construcție

și teren a fost dobândit în proprietate de către C.C. și C.L., prin licitație

publică, urmare a actului de adjudecare din 18 iulie 2008, întocmit de către B.E.J.

S.D., în dosarul de executare nr. 26/2008, așa încât P.G. nu mai are nicio

legătură de fapt sau de drept cu imobilul revendicat, nu mai este nici

proprietarul și nici posesorul acestui imobil, și, ca atare, acțiunea în

revendicare împotriva lui trebuie respinsă, ca inadmisibilă pentru lipsa

calității procesuale pasive.

Pe fondul cauzei,

recurentul-pârât arată că atât timp cât singurul temei al sentinței pronunțate

de tribunal este accesiunea imobiliară, întemeiată pe art. 492 C. civ., în mod

nelegal, instanța de apel, considerând că această motivare este greșită, nu a

admis apelul, ci l-a respins, apreciind că, de fapt, instanța de fond a avut în

vedere art. 480 C. civ.

Mai susține că, de

asemenea, nelegal instanțele au considerat că în cauză nu ar fi aplicabile

dispozițiile art. 1201 C. civ., reținând că prezenta acțiune ar fi o acțiune în

revendicare spre deosebire de celelalte acțiuni, în care s-au pronunțat

sentințele invocate de recurent și care poartă alte denumiri, întrucât indiferent

ce denumire poartă acele acțiuni față de care se invocă autoritatea de lucru

judecat, esențială este identitatea de părți, obiect și cauză, care în speță, a

existat.

Recursul nu este

fondat.

Din examinarea

susținerilor formulate de pârâtul P.G. în recurs, în raport de actele

dosarului, de dispozițiile legale incidente în cauză, precum și de hotărârile instanțelor

care s-au pronunțat în cauză, se constată următoarele:

În ce privește

susținerea potrivit căreia în mod eronat instanța de apel nu a avut în vedere,

nu a pus în discuție și nu a examinat faptul că reclamanta a chemat în judecată

doar pe unul dintre foștii coproprietari ai imobilului, respectiv P.G., și nu

și pe soția acestuia, P.M., se reține că este neîntemeiată, întrucât, pe de o

parte, nici în fața instanței de fond și nici prin motivele de apel recurentul

nu a invocat că bunul revendicat ar fi fost deținut în coproprietate, astfel încât

acest aspect nu a putut fi pus în discuție și nici analizat în considerentele deciziei

recurate; pe de altă parte, instanțele nu puteau ignora principiul

disponibilității, conform căruia limitele acțiunii și cadrul procesual în care

se desfășoară judecata cu privire la obiect și la părți sunt fixate de

reclamant; în fine, instanțele nu se puteau pronunța decât asupra a ceea ce s-a

cerut, iar instanța de recurs, soluționând recursul, care nu este o cale

devolutivă de atac, nu poate relua judecata procesului, ci are menirea de a

examina și de a se pronunța numai asupra legalității hotărârilor date în cauză

pe baza probatoriului ce a fost administrat.

Referitor la

susținerea recurentului, în conformitate cu care s-ar impune respingerea acțiunii

în revendicare ca inadmisibilă, pentru lipsa calității sale procesuale pasive,

de vreme ce imobilul compus din teren și construcție nu se mai află în

proprietatea sa, se constată că este, de asemenea, neîntemeiată deoarece

recurentul-pârât a formulat apărări atât la fond, cât și în apel, ca

proprietar, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 549/2002 și, ca

atare, invocarea acestei excepții nu poate fi primită.

Nici critica potrivit

căreia curtea de apel, considerând că motivarea sentinței tribunalului pe

dispozițiile art. 492 C. civ., este greșită, ar fi trebuit sa admită apelul

pârâtului și nu să-l respingă, nu este întemeiată, întrucât instanța de apel a

apreciat judicios că prima instanță dincolo de considerentele prezentate sub

aspectul incidenței dispozițiilor legale mai sus amintite, a analizat cauza și

din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 480 C. civ.

Stabilind astfel că

instanța de fond a pronunțat o soluție corectă, instanța de apel a menținut-o

dând relevanță argumentelor valabile ale primei instanțe, prin confirmarea acestora

cu propriile argumente bazate pe dispozițiile art. 480 C. civ. și concluzionând

că urmare comparării titlurilor prezentate de părți, privind construcția, care

provin de la același autor, prioritate are titlul intimatei-reclamante, ca

fiind primul transcris, iar în ce privește terenul, intimata-reclamantă are în

prezent titlu de proprietate.

În fine, se reține că

ambele instanțe au soluționat corect excepția autorității lucrului judecat,

întrucât pentru a fi admisă o astfel de excepție se impunea îndeplinirea cumulativă

a identității de obiect cauză și părți, ceea ce în speță nu s-a demonstrat,

deoarece reclamanta intimată nu a mai promovat o acțiune în revendicare pentru

imobilul construcție, iar recurentul-pârât nu a prezentat vreo hotărâre

judecătorească prin care să fi fost soluționată anterior o acțiune în

revendicare, împrejurare în care se constată că nu există identitate de obiect

și cauză, nefiind întrunite cerințele dispozițiilor art. 1201 C. civ.

În consecință,

concluzionându-se că recurentul-pârât P.G. nu a formulat niciun motiv de recurs

întemeiat, care în condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., să conducă la modificarea deciziei pronunțate de curtea de apel,

aceasta va fi păstrată, ca fiind legală și se va respinge recursul pârâtului,

ca nefondat.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurentul-pârât P.G. va fi obligat la

plata cheltuielilor de judecată către reclamanta-intimată SC H. SRL Botoșani, în

sumă de 140 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul P.G. împotriva deciziei nr. 75 din 10 octombrie 2008 a

Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Obligă pe recurentul pârât

P.G. la

140 lei cheltuieli de judecată către reclamanta SC H. SRL BOTOȘANI.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică

,

astăzi 27 ianuarie 2010.