ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6035/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta B.R.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea "Raportului de evaluare" emis în lucrarea nr. 81812/A/II din 20 iulie 2011. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin raportul contestat i se impută că la data de 14 februarie 2006 a semnat Contractul de Închiriere nr. 54116 din 14 februarie 2006, contract prin care Primăria Oradea - Direcția Patrimoniu, a închiriat un spațiu "cu altă destinație decât cea de locuință" către Fundația Partium din Oradea, al cărei membru fondator era (printre alte 7 persoane fizice și juridice).

Astfel, s-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea începerii cercetărilor privind săvârșirea infracțiunilor de conflict de interese și abuz în serviciu contra intereselor publice. Pârâta, prin notele de ședință formulate, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la împrejurarea că actul de constatare prin care s-a dispus sesizarea parchetului nu este un act administrativ, care să producă efecte prin el însuși, condiție impusă de dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, ci un act de sesizare în înțelesul dat de dispozițiile art. 221 și art. 223 C. proc. pen. Prin concluziile scrise formulate reclamanta a solicitat respingerea excepției de inadmisibilitate, față de prevederile art. 21 alin. (4) și art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

Prin Sentința civilă nr. 103 din 19 martie 2012 Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă și, pe cale de consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta B.R.I., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că, prin raportul de evaluare contestat s-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție cu privire la existența indiciilor referitoare la săvârșirea de către reclamantă a infracțiunii prevăzute de art. 253 1 C. pen. al României și a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen.

Din modul de redactare al alin. (2) al art. 22 din Legea nr. 176/2010 rezultă că organele de urmărire penală sunt sesizate de A.N.I., fără a se face referire la situația dacă s-a formulat sau nu contestație, ceea ce înseamnă că legiuitorul a înțeles să excepteze de la calea de atac a contestației prevăzute de alin. (1) situațiile în care, prin raportul de evaluare, se sesizează organul de urmărire penală, în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii de conflict de interese prevăzute de art. 253 1 C. pen. Este firesc ca, în astfel de situații, persoana cercetată de Agenția Națională de Integritate să nu poată ataca raportul de evaluare deoarece instanța de contencios administrativ nu se poate pronunța în această situație asupra temeiniciei raportului de evaluare deoarece ar însemna să cerceteze dacă există sau nu indiciile săvârșirii infracțiunii de conflict de interese, în cadrul unui proces de contencios administrativ.

Instanța de fond a mai reținut că prin simpla sesizare a parchetului în vederea efectuării unor cercetări penale nu se naște un raport juridic de drept administrativ, ceea ce înseamnă că această situație e diferită de cea în care, prin raportul de evaluare, A.N.I. constată existența unui conflict de interese (în situația în care fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni) sau a unei incompatibilități, caz în care fapta săvârșită constituie abatere disciplinară, iar consecința este aplicarea unei sancțiuni administrative de către organele disciplinare. Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta B.R.I. a declarat recurs. În motivarea recursului se arată că deși instanța citează și reține că „în speță sunt aplicabile disp.

art. 21 și 22 din Legea 176/2010" .. dă o interpretare cel puțin bizară alin. (2) a art. 22, astfel că reține faptul că „.. ceea ce înseamnă că legiuitorul a înțeles să excepteze de la calea de atac a contestației prevăzută la alin. (1) situațiile în care, prin raportul de evaluare se sesizează organul de urmărire penală ..". Deci, deși legiuitorul prevede în mod expres posibilitatea sesizării Parchetului, la următorul alineat, unde precizează modalitatea de contestare a Raportului, nu introduce nici o excepție sau caz de inaplicabilitate a regulii potrivit căreia raportul se poate contesta la instanța de contencios administrativ. În aceste condiții, este inadmisibil ca părțile sau instanța să "interpreteze'' într-un atare mod legea, introducând efectiv un caz de inaplicabilitate a unui act normativ în vigoare.

A admite un asemenea raționament echivalează cu o veritabilă adăugare la lege. Recurenta mai susține că argumentul reținut de instanță nici măcar nu este o "interpretare", pentru că se reține practic că deși legea prevede expres că raportul se atacă în contencios administrativ ..în situația în care se sesizează parchetul textul nu este aplicabil, asta nu este o "interpretare" .. ci o anulare a aplicabilității unei dispoziții exprese și imperative a legii. Se mai arată că există o diferență fundamentală între noțiunile discutate de Legea nr. 176/2010 și cele avute în vedere de Legea nr. 144/2007, iar diferența nu este doar semantică, ci mai ales de conținut. Astfel, în Legea nr. 144/2007 se vorbește de un act de constatare al incompatibilităților sau conflictului de interese .. în timp ce Legea nr. 176/2010 discută despre un Raport de evaluare.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Prin Raportul de evaluare nr. 118321/G/II din 3 noiembrie 2011, încheiat de Inspecția de Integritate din cadrul Agenției Naționale de Integritate, a identificat indicii cu privire la săvârșirea infracțiunii de conflict de interese prevăzut de art. 253 1 C. pen., deoarece recurenta a semnat Contractul de închiriere nr. 54116 din 14 februarie 2006 cu Fundația Partium - Partium Alapitvany, unde este membru fondator.

Din analiza materialelor existente la dosar, au rezultat și indicii cu privire la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. În conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 176/2010 „persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilității în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanța de contencios administrativ". Articolul 22 alin (1) din Legea nr. 176/2010, recunoaște persoanei care face obiectul evaluării dreptul de a contesta raportul de evaluare a conflictului de interese la instanța de contencios administrativ.

Însă, Înalta Curte apreciază că dreptul persoanelor evaluate de a contesta raportul de evaluare la instanța de contencios administrativ se referă la conflictul de interese de ordin administrativ și nu la cel de natură penală, deși textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 face referire la contestarea raportului de evaluare, în general, fără a face vreo distincție. În condițiile în care raportul de evaluare conține dispoziția de sesizare a parchetului cu privire la existența indiciilor infracțiunii de conflict de interese, cenzura instanței de contencios administrativ ar presupune a se pronunța cu privire la existența sau inexistența unei infracțiuni, competență pe care instanța de contencios nu o are.

Deci, raportul de evaluare prin care se sesizează organele de cercetare penală, în vederea efectuării de cercetări specifice cu privire la existența elementelor constitutive ale infracțiunii de conflict de interese este o sesizare și nu reprezintă un act administrativ pentru a putea face obiectul controlului instanței de contencios administrativ. În acest context trebuie precizat că sesizarea pe care o face Agenția Națională de Integritate către organul de urmărire penală privește cercetarea existenței infracțiunii de conflict de interese, prevăzută și pedepsită de art. 253 1 C. pen. Sesizarea formulată de Agenția Națională de Integritate nu formează obiectul analizei judiciare de către instanța de contencios administrativ, existența faptei penale urmând a fi stabilită în cadrul procesului penal.

Acest raport, în speță actul de sesizare a organelor de cercetare penală, nu îndeplinește condițiile impuse de dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, ci este un act de sesizare în înțelesul dat de dispozițiile art. 221 și art. 223 C. proc. pen. Dreptul unei autorități sau instituții de a sesiza existența unor indicii privind săvârșirea unei infracțiuni nu poate fi cenzurat de instanța de contencios administrativ, pentru că sesizarea nu este un act emis în regim de putere publică, un astfel de drept nefiind de esența regimului de putere publică și nefiind apt să vatăme un drept recunoscut de lege sau interes legitim, întrucât sesizarea nu produce prin ea însăși efecte juridice.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 prin act administrativ se înțelege „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”.

Pentru a fi considerat act administrativ, condițiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații. Însă, nu toate actele unilaterale emise de autoritățile publice, sunt acte administrative ci numai cele care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării acesteia. Așa cum corect a reținut și instanța de fond, Înalta Curte constată că actul ce constituie obiectul cauzei, chiar dacă este denumit act de constatare, nu constată existența unui conflict de interese sau starea de incompatibilitate în care s-ar fi aflat reclamanta.

Prin acest raport pârâta a dispus sesizarea parchetului în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii. Astfel fiind, Înalta Curte constată că este inadmisibilă contestarea lui în instanța de contencios administrativ. Prin urmare, Înalta Curte constată că poate forma obiectul unei acțiuni la instanța de contencios administrativ numai acea parte a raportului de evaluare, prin care se concluzionează cu privire la existența conflictului de interese de natură administrativă. Sesizarea Parchetului nu face parte din categoria actelor cenzurabile pe calea acțiunii la instanța de contencios administrativ, ci este supusă regulilor de procedură penală, astfel că acțiunea este inadmisibilă sub aspectul verificării legalității sesizării organelor de urmărire penală.

Deci, este inadmisibilă acțiunea care nu are ca obiect un act administrativ așa cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu poate solicita anularea actului, nici în temeiul dispozițiilor art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, deoarece acesta nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci doar reprezintă actul de sesizare a organului de urmărire penală, dată fiind existența unor indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, reprezentând unul din modurile de sesizare prevăzute de art. 221 C. proc. pen., care conține elementele prevăzute de art. 223 alin. (2) raportat la art. 222 alin. (2) C. proc.

pen. Prin urmare, calea procedurală pentru contestarea rezultatului verificărilor inspectorilor de integritate, va fi cea prevăzută de Codul de procedură penală. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că actul contestat nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 - întrucât nu produce efecte de sine stătătoare și constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar curtea de apel a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta B.R.I. împotriva Sentinței nr. 103 din 19 martie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 iunie 2013. Procesat de GGC - LM