ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 427/2016

Decizia nr. 427/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 6 iulie 2011 sub nr. x/111/2011 reclamanta A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 480, 481 C. civ., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Oradea prin primar, Consiliul Județean Bihor, Consiliul Local Oradea, C. Oradea, obligarea acestora să-i lase în liberă și deplină posesie terenul situat în Oradea, respectiv parcelele din Seleuș în suprafață de 319 mp și în suprafață de 675 mp; să fie despăgubită pentru întreaga suprafață de teren expropriată de Statul Român de la ea și defunctul ei soț, precum și pentru casa expropriată situată pe acest teren; să fie obligat Statul Român să-i plătească despăgubiri pentru lipsirea de folosință asupra terenului proprietatea lor, care nu a fost expropriat, pe ultimii 3 ani și până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii în prezentul dosar, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că, împreună cu soțul ei decedat, a deținut în Oradea, o casă cu teren în suprafață de 1.439 mp. În anul 1984 imobilul a fost expropriat, casa a fost demolată iar pe locul unde a fost casa și o parcelă de teren s-au construit blocuri.

Din schița întocmită la acea dată de Centrul de proiectare Județean Bihor rezultă că din topograficul expropriat s-au expropriat parcelele cu nr. top. ..., ambele parțial, rămânând o suprafață în proprietatea vechilor proprietari de C.F., adică a lor și anume top. ... cu suprafața de 319 mp și cu suprafața de 675 mp.

Rezultă cu claritate că nu întreaga suprafață a fost expropriată, ci suprafața de 994 mp, formând parcele ..., a rămas în proprietatea lor. Această situație este confirmată și de extrasul de carte funciară unde aceste suprafețe au fost înscrise pe numele foștilor proprietari de C.F.

La data de 12 decembrie 2011 reclamanta a depus la dosar o precizare de acțiune prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a actelor de preluare precum și preluarea abuzivă ilegală a imobilului proprietatea sa și a defunctului său soț, constând în casă situată în Oradea, cu teren în suprafață de 1.439 mp; să fie obligat pârâtul să-i restituie acest imobil iar dacă acest lucru nu mai este posibil să fie obligați pârâții să o despăgubească cu valoarea casei și terenului stabilite la valoarea de circulație actuală; să fie obligat Statul să o despăgubească cu contravaloarea lipsirii de folosință atât a terenului cât și a casei, de la data preluării ei până la data când va fi despăgubită, cu cheltuieli de judecată.

A arătat că Statul a preluat imobilul ce a constituit proprietatea ei și a fostului ei soț, având datele de identificare mai sus arătate, cu titlu de expropriere, că pe teren s-au construit blocuri, că nu a primit niciun fel de despăgubiri, că potrivit art. 35 și 36 din Constituția Republicii Socialiste România din 1965 cel vătămat printr-un act ilegal poate cere anularea actului și despăgubiri. Actul de expropriere este ilegal și neconstituțional deoarece a încălcat prevederile Constituției din 1965 și dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., care prevăd obligația la despăgubiri, din partea Statului, la expropriere.

Prin întâmpinare, Consiliul Județean Bihor a solicitat respingerea acțiunii invocând lipsa calității procesuale pasive, motivat de faptul că imobilul din litigiu, înscris în C.F. Seleuș, nu a aparținut niciodată domeniului public al Județului Bihor.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, arătând că imobilul care face obiectul litigiului putea fi solicitat de reclamantă numai în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea generală și legea specială rezolvându-se în favoarea legii speciale. Neuzitând de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, reclamanta nu poate revendica imobilul pe calea dreptului comun, ca urmare acțiunea sa este inadmisibilă.

Prin întâmpinare, Municipiul Oradea și Consiliul Local Oradea au invocat și aceștia excepția lipsei calității procesuale pasive motivat de faptul că, după preluare, imobilul a constituit proprietatea Statului Român și nu a Municipiului Oradea, fapt ce rezultă din înscrierile de C.F. Seleuș; în situația în care imobilul în litigiu este revendicat în condițiile dreptului comun, calitatea procesuală pasivă revine titularului dreptului de proprietate respectiv Statului Român.

Pe fondul cauzei au arătat că acțiunea este inadmisibilă având în vedere Deciziile nr. 27/2011 și nr. 33/2008 ale Înaltei Curții de Casație și Justiție.

C. Oradea a depus, la rândul său, întâmpinare prin care a arătat că, în cauză, Consiliul Local al Municipiului Oradea nu are calitate procesuală pasivă, aceasta aparținând Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum rezultă din prevederile Legii nr. 247/2005.

Pe fond a solicitat respingerea cererii, arătând că reclamanta nu putea formula o acțiune în revendicare ori în despăgubiri întemeiate pe prevederile dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 ori acordarea de despăgubiri realizându-se numai prin procedura specială prevăzută de această lege.

Prin acțiunea reconvențională, C. Oradea a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 23.034 lei, actualizată cu indicele de inflație, în cazul admiterii cererii de chemare în judecată, arătând că reclamanta a primit, cu titlu de despăgubiri, suma de respectivă pentru terenul expropriat.

Prin sentința nr. 834/C din 21 mai 2012 Tribunalul Bihor, secția I civilă, a respins acțiunea și cererea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională C. Oradea în contradictoriu cu pârâta reconvențională A.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu, proprietatea reclamantei și a fostului ei soț B., a fost expropriat de stat în vederea construirii de blocuri, în anul 1984, la poziția B.7 din C.F. fiind consemnat faptul că are loc o dezmembrare a imobilului de sub A.1.1 și transcrierea într-un nou C.F. în favoarea vechilor proprietari.

Reclamanta nu a depus la dosar un extras de carte funciară din care să rezulte clar dreptul său de proprietate asupra suprafeței de 994 mp.

Din actele de la dosar rezultă că imobilul a fost preluat de către stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ca urmare acesta este supus prevederilor legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ restituirea imobilelor preluate de stat putându-se realiza numai prin procedura specială stabilită de această lege, o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun fiind inadmisibilă potrivit principiului că legea specială derogă de la legea generală.

Ca urmare, s-a reținut că nu poate fi admisă acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ. și nici cererea de acordare de despăgubiri având în vedere că reclamanții nu au urmat procedura prevăzută de legea specială, acțiunea lor fiind inadmisibilă. În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 27/2011 potrivit căreia, în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român să acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă și acțiunea în acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și ale art. 1 din primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertății Fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, este inadmisibilă.

În consecință, prima instanță a constatat că acțiunea îndreptată împotriva pârâtului Ministerului Finanțelor Publice este inadmisibilă iar acțiunea îndreptată împotriva pârâților primarul Municipiului Oradea, Consiliul Județean Bihor și Consiliul Local Oradea, a fost respinsă având în vedere că aceștia nu au calitate procesuală pasivă, imobilul aflându-se în administrarea pârâtei C. Oradea, aceasta având potrivit Hotărârii Consiliului Local 391/2007 atributul administrării, închirierii, concesionării și vânzării fondului imobiliar, fiind o unitate cu personalitate juridică aflată sub autoritatea Consiliului Local al Municipiului Oradea, ca urmare având capacitate procesuală, ceea ce-i conferă calitate procesuală pasivă.

Ca urmare a respingerii acțiunii, s-a respins și cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 5462/R din 21 noiembrie 2014 pronunțată în Dosar nr. x/111/2011 Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, calificând calea de atac drept recurs, a admis recursul reclamantei împotriva sentinței mai sus menționate, pe care a casat-o cu trimitere pentru o nouă judecare la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut că reclamanta împreună cu soțul său, B., au dobândit cu titlu de vânzare-cumpărare dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Seleuș, ce reprezintă curte în suprafață de 1.439 mp și o casă compusă din 2 camere, bucătărie și dependințe situate în Oradea, sens în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1970 de fostul Notariat de Stat Județean Bihor, dreptul acestora fiind intabulat în C.F. Seleuș.

Imobilul a fost ulterior supus exproprierii, astfel casa a fost predată pentru demolare potrivit notei întocmită la data de 10 iulie 1984, operându-se în cartea funciară transmiterea dreptului de proprietate către Statul Român cu titlu de expropriere, în temeiul încheierii din 21 iunie 1985, după ce în prealabil parcela a fost dezmembrată, noile parcele topografice fiind transnotate în C.F. Oradea - a fost intabulat dreptul de proprietate al Statului Român. În contextul sus-arătat nu toate parcelele rezultate în urma dezmembrării au fost transmise în C.F., în vechea coală rămânând nr. top. ... și ... care au fost reînscrise, potrivit înscrierii de sub. B.7, sub A 2 și A 3, în favoarea vechilor proprietari.

S-a considerat că suprafețele de teren (675 mp și 319 mp) au rămas în proprietatea reclamantei și a soțului acesteia, greșit instanța de fond reținând că reclamanta n-ar fi depus la dosar extras de C.F. din care să rezulte dreptul său de proprietate asupra suprafeței de 994 mp

Instanța de apel a apreciat că nu i se poate nega reclamantei posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, date fiind circumstanțele mai sus-evidențiate și privită fiind speța și din perspectiva dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii.

Din perspectiva deciziei susmenționate, se impunea a se determina, printr-o lucrare de expertiză în materie topografică, situația actuală a terenului în suprafață de 994 mp, respectiv identificarea persoanei deținătoare a terenului, dacă acesta este liber și în ce măsură este restituibil în natură. S-a apreciat că o soluționare judicioasă a cauzei reclamă și efectuarea unei lucrări de evaluare a imobilului, întrucât în ipoteza în care topografia actuală nu permite predarea în natură a terenului, devine operantă îndrituirea reclamantei la despăgubiri prin echivalent reprezentând contravaloarea terenului.

Potrivit instanței de control judiciar, completarea probatoriului sub aspectul sus-arătat, impune casarea sentinței având în vedere prevederile art. 305 C. proc. civ., casarea impunându-se, totodată, față de necercetarea de către prima instanță a fondului cauzei.

Cu ocazia rejudecării, alături de suplimentarea probatoriului, s-a dispus a se stabili cărora dintre pârâții atrași în proces le incumbă aducerea la îndeplinire a obligațiilor alternative solicitate în litigiul de față, context în care, trebuie a se face trimitere la Decizia nr. 27/2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în soluționarea unui recurs în interesul legii din perspectiva dispozițiilor căreia Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în litigiile prin care se solicită obligarea acestuia la despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv.

Prin sentința nr.

39/C din 4 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, în Dosarul nr. x/111/2011* a fost respinsă acțiunea.În considerentele sentinței s-a reținut că din expertiza întocmită de către expert E. (provenită din dezmembrare) sunt amplasate alei pietonale asfaltate, platforme asfaltate pentru circulația auto, parcări și accesul în scările blocurilor, precum și zone verzi cu iarbă și arbori ornamentali, toate aparținând domeniului public al Municipiului Oradea. Aceste numere 6 sunt afectate de rețele subterane de utilități: apă rece curentă, canalizare, apă caldă și agent termic pentru blocurile de locuință din zonă. Aceleași concluzii în ceea ce privește situația faptică și juridică a celor două numere top Seleuș se desprind și din adresa emisă de Consiliul Local al Municipiul Oradea - cu nr. de înregistrare din 2015.

Instanța de fond a apreciat că reclamanta nu se regăsește în niciuna din situațiile de excepție care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, pentru că în speța de față este vorba de o veritabilă revendicare pe dreptul comun.

Față de considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, afară de faptul când acesta a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Faptul că reclamanta nu a uzat de căile speciale puse la dispoziție de normele interne, întrucât a plecat în Ungaria și nu a avut cunoștință de existența legii reparatorii, nu reprezintă motive independente de voința părții care să fi generat imposibilitatea acesteia de a acționa în sensul dat de legea specială.

Necunoașterea legii, având la bază un asemenea considerent, nu poate fi apreciată ca o piedică mai presus de voința reclamantei, deoarece, ulterior căderii regimului comunist, aceasta a avut posibilitatea de a se interesa de evoluția legislației cu privire la bunurile preluate în mod abuziv de către stat, ce i-ar fi permis să acționeze în vederea revendicării imobilului sau obținerii măsurilor reparatorii, conform dispozițiilor legii române.

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere securității raporturilor juridice, situație care nu este aplicabilă în prezenta speță.

S-a înlăturat ca nefondată argumentația reclamantei că deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, deoarece nu și-ar fi exprimat consimțământul la preluarea bunului de către stat, ceea ce a făcut ca transferul bunului să nu aibă loc în mod valabil.

Speranța dobândirii unui bun, respectiv dreptul la restituirea unor imobile preluate înainte de ratificarea Convenției de către România, nu constituie un bun actual în sensul Convenției Europene și nu poate fi protejat prin prisma acesteia.

Bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască dreptul de proprietate.

Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru preluările abuzive, una din condițiile esențiale fiind depunerea notificării în termenul prevăzut de lege.

În speță reclamanta nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care aceasta nu are un bun care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1.

În lipsa notificării și în condițiile inexistenței unui drept de proprietate în patrimoniul său, s-a apreciat că reclamanta nu mai poate pretinde restituirea în natură a bunurilor în temeiul legii speciale, dar nici pe calea dreptului comun.

S-a considerat că nu se impune analiza vreunui conflict între legea internă și Convenția Europeană nu se impune, atâta timp cât nu s-a făcut dovada existenței unui bun, în patrimoniul său.

În ceea ce privește dreptul reclamantei la despăgubiri bănești, având în vedere concluziile raportului de expertiză, potrivit căruia terenul este afectat de blocuri de locuințe și utilități, în condițiile preluării bunului imobil de către Statul Român, problema de drept care se pune este aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de Lege nr. 10/2001.

Prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură, astfel cum este cazul de speță și pentru care se prevăd măsuri reparatorii în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție și ale art. 13 din Convenție, sunt inadmisibile.

Față de considerentele expuse, tribunalul a înlăturat, ca inutilă soluționării cauzei, expertiza tehnică întocmită de expert D., potrivit căreia valoarea de circulație a imobilului demolat constând în casă cu două camere, bucătărie, cămară și dependințe este de 133.800 lei (30.400 euro).

Pentru aceleași considerente a fost respins și capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință asupra imobilului pe ultimii trei ani.

Din conținutul procesului verbal de Evaluare a imobilelor expropriate, potrivit Decretului Consiliului de Stat nr. 78 din 7 aprilie 1984 pentru construirea unui număr de 1.025 apartamente în zona ... din Municipiul Oradea, la poziția 21 este clar menționat faptul că valoarea de despăgubire ce a fost acordată foștilor proprietari, A. și B. a fost calculată pentru suprafața totală expropriată de 1.439 mp, atât pentru teren cât și pentru casă, suma fiind în cuantum de 23.034, 33 lei.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A., arătând că hotărârea instanței de fond nu a respectat dispozițiile deciziei de casare, care a evidențiat că, dat fiind suprafața rămasă în proprietatea sa, nu i se poate nega reclamantei posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare.

Reclamanta a mai invocat, ca împrejurare mai presus de voința sa, că domiciliază la Budapesta de dinaintea apariției legilor reparatorii și în mod greșit a apreciat instanța că trebuia să formuleze cererea în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât această acțiune în revendicare este inadmisibilă, astfel că, în opinia sa, s-a făcut o nouă expropriere deoarece este proprietară pe suprafețele de 994 mp.

În cauză nu s-a făcut dovada că Statul a început folosința terenului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și că utilitățile care se află pe aceste spații verzi, parcări, alei pietonale, etc. aferente terenului de locuințe s-au făcut anterior datei de 22 decembrie 1989. Oricum aceste utilități pot fi ușor desființate iar terenul restituit în natură.

Referitor la suprafața de teren de 443 mp expropriată odată cu casa, aceasta ar îndreptăți-o la despăgubiri, pe care nu le-a primit, iar actul administrativ susține că nu i-a fost comunicat.

În mod greșit a reținut instanța că reclamanta a invocat necunoașterea legii, aceasta susținând doar că a fost în imposibilitate să cunoască legile reparatorii, fiind o persoană în vârstă și stabilită în Ungaria, iar aceste legi nu anulează acțiunea în revendicare pentru restituirea proprietății, care la rândul său nu aduce atingere securității raporturilor juridice, fiind proprietar de drept.

Apreciază că, în cauză, nu trebuie să existe o decizie administrativă întrucât prin încheierea de intabulare în C.F. s-a reînscris dreptul său de proprietate asupra acestui teren, iar Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție privește Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, ori prezenta acțiune este pe dreptul comun și se încadrează în prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, partea având posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare pe dreptul comun deși există Legea nr. 10/2001, pentru că, independent de voința sa, nu a putut utiliza procedura specială.

Prin Decizia nr. 866/A din 23 octombrie 2015 Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, nefiind îndreptățită la măsuri reparatorii instituite de acest act normativ, nici la restituirea în natură și nici la despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului sau folosul de tras, astfel cum în mod legal a stabilit prima instanță.

S-a considerat că, în mod judicios a reținut prima instanță că nu reprezintă motive independente de voința sa, care să o pună în imposibilitatea de a formula notificare la Legea specială nr. 10/2001, faptul că este plecată din țară și stabilită la Budapesta, câtă vreme din anul 1985 nu a făcut niciun demers pentru această proprietate și nu s-a comportat ca un proprietar diligent iar, pe de altă parte, după 1989 s-au schimbat regimurile comuniste în toate țările est europene, inclusiv în Ungaria și, cu minimă diligență, ca un bun proprietar, avea posibilitatea să cunoască acest fapt, situația fiind de notorietate internațională și fiind urmată de ample modificări legislative în toate aceste țări, inclusiv în ceea ce privește proprietatea privată.

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii, invocată de reclamantă, a statuat că în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.

S-a apreciat că reclamanta a avut la dispoziție o cale specială de urmat pentru redobândirea dreptului de proprietate, și anume Legea 10/2001, aceasta având prioritate față de dispozițiile dreptului comun și pe care chiar reclamanta recunoaște că nu a urmat-o.

Este adevărat că prin decizia mai sus evocată, se precizează că în cazul unor neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritate care însă poate fi dată în cadrul unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, numai în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or, această din urmă cerință nu este îndeplinită, câtă vreme imobilul revendicat nu este liber, fiind ocupat cu blocuri de locuințe, respectiv utilități publice (alei pietonale asfaltate, platforme asfaltate pentru circulația auto, zone verzi, parcări și accesul în scara blocurilor) aparținând domeniului public al Municipiului Oradea și aferente bunei funcționări și utilizări a blocurilor de locuințe, astfel cum rezultă din expertiza efectuată în cauză, prin urmare admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește despăgubirile bănești, aceeași instanță supremă a statuat prin Decizia nr. 27/2011 dată în interesul legii și deci obligatorie pentru instanțe că o astfel de acțiune în despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, care nu pot fi restituite în natură, îndreptată direct împotriva Statului Român - întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Curții Europene a Dreptului Omului, este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a depus notificare în temeiul legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Critica apelantei reclamante că deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece imobilul i-a fost preluat abuziv, fiind proprietar, a fost considerată nefondată câtă vreme Convenția protejează doar bunurile actuale, aflate în patrimoniul reclamantei, deci este vorba de bunuri deja dobândite or, dreptul la restituirea unui imobil preluat de Stat anterior ratificării convenției de către România nu constituie bun actual în înțelesul Convenției pentru a fi protejat în acest fel, astfel cum a reținut și instanța de fond raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Doar în măsura în care apelanta reclamantă ar fi dispus de o hotărâre irevocabilă potrivit căreia să fi fost admise pretențiile sale, iar ulterior aceasta ar fi fost desființată, s-ar fi putut pune o problemă a analizei unei încălcări a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește critica privind obligativitatea indicațiilor date în considerentele deciziei de casare, s-a reținut că hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe este obligatorie pentru judecătorii fondului, conform art. 315 C. proc. civ., dar în ceea ce privește problemele de fapt instanța de trimitere își păstrează dreptul de apreciere, obligatorii fiind indicațiile date în legătură cu necesitatea de a se lămuri anumite împrejurări și cu administrarea de probe în scopul de a pronunța hotărâre temeinică și legală.

S-a considerat că instanța de trimitere are dreptul să aprecieze, iar instanța în rejudecare a administrat probatoriul indicat în decizia de casare și, pe baza acestuia, a ajuns la soluția de respingere a acțiunii câtă vreme, pe de o parte, imobilul nu poate fi restituit în natură, nefiind liber, iar, pe de altă parte, acțiunea împotriva Statului Român este inadmisibilă astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. reclamanta A., formulând următoarele critici:

I. Hotărârea recurată conține motive contradictorii și străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Astfel, deși temeiul juridic al acțiunii era art. 480 C. civ., iar instanța trebuia să analizeze dacă se încadrează în prevederile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, aceasta reține greșit că reclamanta nu a urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Susține recurenta că acțiunea în revendicare presupune existența dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu. Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate abuziv de către Statul Român, însă statul nu i-a preluat cei 994 mp ci a dispus reînscrierea în favoarea sa în C.F. Seleuș a suprafeței.

Aceasta înseamnă că instanța nu a înțeles natura pricinii întrucât, deși reclamanta a invocat revendicarea pe calea dreptului comun, instanța analizează cauza ca pe o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001vorbind de redobândirea dreptului de proprietate, în condițiile în care ea este proprietară pe cei 994 mp.

Susține că Tribunalul Bihor și Curtea de Apel Oradea nu au ținut cont de dezlegările date prin Decizia nr. 5462/2013 a Curții de Apel Oradea, pronunțând hotărâri contradictorii cu încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Cele două hotărâri ale Curții de Apel Oradea, Decizia nr. 5462/R din 21 noiembrie 2014 și Decizia nr. 866/A din 23 octombrie 2015 sunt contradictorii întrucât prima decizie constată că suprafețele de teren aferente parcelelor, au rămas în proprietatea reclamantei și a soțului acesteia, că nu se poate nega dreptul reclamantei de a recurge la acțiunea în revendicare și că se impune efectuarea unei lucrări de evaluare a imobilului pentru eventuala acordare de despăgubiri.

A doua hotărâre o contrazice total pe cea anterioară și reține că reclamanta nu deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, iar instanța analizează cauza din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, concluzionând că, întrucât nu a urmat această procedură, prioritară, nu are deschisă calea acțiunii în revendicare.

II. Instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Reținând că este vorba despre un imobil preluat de Stat anterior ratificării Convenției de către România și că întreg terenul inclusiv cei 994 mp au fost expropriați, instanța schimbă natura și înțelesul actului de expropriere, în realitate, pentru cei 994 mp, reclamanta fiind reînscrisă ca proprietară, la un an după predarea casei, conform încheierii de intabulare din 21 iunie 1985.

Instanța de apel nu a recunoscut natura actului care a stat la baza acestei intabulări, anume o decizie administrativă a Consiliului Popular, act ce atestă dreptul de proprietate al acesteia și faptul că deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

III. Decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), după cum urmează:

- Hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Decizia nr. 866/A/2015 nerespectând chestiunile de drept dezlegate prin decizia anterioară a aceleiași instanțe, respectiv Decizia nr. 5462/2013, prin care s-a reținut că suprafețele de teren aferente parcelelor au fost reînscrise în favoarea foștilor proprietari, astfel că nu se poate nega dreptul reclamantei de a recurge la acțiunea în revendicare.

- Hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, reținându-se în mod greșit că prin restituirea, în favoarea reclamantei, a terenului de 994 mp, s-ar aduce atingere altui drept de proprietate ori siguranței raporturilor juridice, atâta timp cât reclamanta este proprietara respectivului teren și a solicitat acordarea de despăgubiri în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, deși pe teren sunt amenajări care nu sunt vitale pentru funcționarea blocului.

Decizia recurată nu este conformă cu prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înalta Curții de Casație și Justiție nici în ceea ce privește posibilitatea acordării de despăgubiri bănești la valoarea de piață dacă restituirea bunului în natură nu mai este posibilă, instanța de apel făcând o aplicare greșită a legii atunci când motivează că cei care nu au depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt exceptați de la despăgubiri.

- Hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 480 C. civ., respectiv nu soluționează cererea din perspectiva textului legal invocat de către reclamantă și are efectul unei naționalizări a imobilului în litigiu, în condițiile în care nu există un act de expropriere, legea în vigoare și Constituția României nu prevăd o atare naționalizare iar reclamanta nu a primit o dreaptă sau prealabilă despăgubire.

- Hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii întrucât reține în mod greșit că dreptul la restituirea unui imobil preluat de Stat anterior ratificării Convenției de către România nu constituie un bun actual în înțelesul Convenției, făcând astfel referire la preluarea de către Stat, respectiv la expropriere.

Instanța reține, cu de la sine putere, în afara oricărui cadru legal, că cei 994 mp nu ar aparține reclamantei, deși aceasta a fost reînscrisă ca proprietară în cartea funciară, statul arătând, în acest mod, că nu dorește să exproprieze acest teren.

- Hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în sensul că decizia administrativă pe baza căreia s-a dat încheierea de intabulare din 21 iunie 1985 atrage protecția conferită de textul legal anterior menționat, contrar celor reținute prin decizia recurată, conform căreia bunul actual ar fi dovedit doar dacă este obținut printr-o hotărâre irevocabilă.

- Hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii deoarece fiind invocată și analizată Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la acțiunile având ca obiect despăgubiri bănești îndreptate împotriva Statului Român considerate inadmisibile, nu soluționează cererea de acordare a despăgubirilor față de ceilalți pârâți ce pot fi obligați la despăgubiri și sunt exceptați de la prevederile Deciziei nr. 27/2011.

Mai susține recurenta că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 315 C. proc. civ., considerând că decizia de casare ar fi obligatorie doar în ceea ce privește nrcesitatea de a se lămuri anumite împrejurări și de a se administra probe, înlăturând singura probă, aceea cu expertiză, pentru care s-a dispus casarea, ca fiind inutilă. Recurenta afirmă că acesta este și un motiv de modificare a hotărârii pentru considerente contradictorii întrucât, odată ce s-a apreciat că acordarea despăgubirilor este inadmisibilă, expertiza a devenit inutilă.

Intimații pârâți Municipiul Oradea prin primar, în termen, Consiliul Județean Bihor și Consiliul Local Oradea - C. Oradea, în afara termenului legal, au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I.Prima critică se întemeiază pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susținând că hotărârea atacată conține motive contradictorii, întrucât, deși temeiul juridic al acțiunii era cel prevăzut de art. 480 C. civ. astfel cum a fost interpretat prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța analizează cauza ca pe o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și reține că reclamanta nu a urmat calea prevăzută de această lege specială pentru redobândirea dreptului de proprietate.

De asemenea, se arată că cele două hotărâri ale Curții de Apel Oradea, Decizia nr. 5462/R din 21 noiembrie 2014, pronunțată în primul ciclu procesual și Decizia nr. 866/A din 23 octombrie 2015 sunt contradictorii. Potrivit recurentei, prima decizie constată că suprafețele de teren aferente parcelelor, au rămas în proprietatea reclamantei și a soțului acesteia, astfel că reclamanta are deschisă calea acțiunii în revendicare, în cadrul căreia se impune efectuarea unor lucrări de identificare și evaluare a imobilului pentru eventuala acordare de despăgubiri. A doua hotărâre constată că reclamanta nu deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și, analizând cauza din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, concluzionează că reclamanta nu a urmat această procedură, prioritară, și, deci, nu are deschisă calea acțiunii în revendicare.

Mai susține recurenta că un motiv de modificare a hotărârii pentru considerente contradictorii este și acela că, odată ce s-a apreciat că acordarea despăgubirilor este inadmisibilă, expertiza pentru care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, a devenit inutilă. În acest sens se arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 315 C. proc. civ., considerând că indicațiile instanței de control judiciar ar consta doar în a se lămuri anumite împrejurări și de a se administra probe și a înlăturat singura probă pentru care s-a dispus casarea, aceea cu expertiză.

Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reținut în cauză pentru niciuna dintre criticile dezvoltate în memoriul de recurs, câtă vreme dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează acele contradicții care nu permit identificarea raționamentului juridic expus de instanța de judecată, nu și interpretarea într-o altă modalitate, decât cea agreată de parte, a elementelor de fapt și de drept care au stat la baza pronunțării soluției.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a expus argumentele ce i-au format convingerea, precum și pe acelea pentru care a respins cererile reclamantei. Decizia nu cuprinde considerente contradictorii în ceea ce privește configurarea soluției pronunțate, astfel că motivarea susține dispozitivul deciziei, cu care este în deplină concordanță.

Astfel, Înalta Curte reține că nu există contradicție între considerentele deciziei, care susțin că în situația reclamantei era incidentă Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și nu dispozițiile dreptului comun, întrucât respectiva apreciere vine să susțină soluția pronunțată. Această critică se încadrează în cazul de recurs reglementat de 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând aplicarea corectă a legii.

De asemenea referirea la Legea nr. 10/2001 nu constituie o motivare străină de natura pricinii în condițiile în care instanța de apel a analizat incidența acesteia, în cazul reclamantei, din perspectiva trimiterii pe care Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată în speță, a făcut-o la această lege.

Nu poate fi reținută ca o contradicție în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nici contrarietatea unor dispoziții cuprinse în două hotărâri judecătorești pronunțate în cicluri procesuale diferite, aceasta fiind, astfel cum a indicat și recurenta, o problemă de respectare a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care va fi analizat în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Faptul că expertiza ce stabilea valoarea de circulație a terenului nu a fost valorificată în economia soluției, de asemenea, nu echivalează cu o motivare contradictorie a instanței, ci reprezintă un element al procesului de soluționare a cauzei, în cadrul căruia hotărârea pronunțată se bazează pe probele administrate numai în măsura în care acestea sunt concludente cu privire la situația de fapt reținută. Or, în cauză, instanțele de fond au valorificat concluziile expertizei referitoare la gradul de ocupare a terenului la momentul stabilirii situației de fapt, căreia i-au aplicat dispozițiile legale, criticate de recurentă, înlăturând ca nerelavantă, față de soluția pronunțată, constatarea din expertiză privind valoarea de circulație a terenului.

În consecință, aspectele dezvoltate nu susțin motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

II. În ceea ce privește art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a schimbat natura și înțelesul actului de expropriere reținând că întreg terenul, incluzând cei 994 mp, a fost expropriat, deși, în realitate, pentru cei 994 mp, reclamanta a fost reînscrisă ca proprietar, la un an după predarea casei, conform încheierii de intabulare din 21 iunie 1985.

Se arată că instanța de apel nu a recunoscut nici natura actului care a stat la baza acestei reintabulări, anume o decizie administrativă a Consiliului Popular, un act ce atestă dreptul de proprietate al reclamantei, confirmând deținerea bunului în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Această critică referitoare la regimul juridic al terenului, reprezintă, în realitate, un aspect ce ține de corecta interpretare și aplicare a legii, în condițiile în care actul juridic dedus judecății, în accepțiunea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reprezentat de un act normativ sau un act administrativ, ci este un act juridic în sensul de negotium iuris, ale cărui clauze primesc un alt înțeles decât cel obișnuit. În cauză, recurenta se referă la decretul de expropriere și la dispoziția în baza căreia a operat reînscrierea în cartea funciară, însă acestea nu constituie acte juridice în sensul prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., ci înscrisuri cu valoare probatorie în stabilirea regimului juridic al terenului, ce tind a dovedi care a fost suprafața terenului expropriat (decretul de expropriere, încheierea de reintabulare și schița în baza căreia s-a dispus această reintabulare). Reținerea unei alte situații de fapt, prin interpretarea greșită a conținutului acestor înscrisuri administrate ca probă, este o împrejurare ce ține de temeinicia acțiunii și nu se circumscrie cazului de nelegalitate invocat în recurs.

III. În ceea ce privește criticile formulate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vizează mai multe aspecte.

- În primul rând, recurenta susține că, în al doilea ciclu procesual, instanțele de fond și de apel au încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și au nesocotit cele dezlegate cu putere de lucru judecat în primul ciclu procesual, când instanța de apel,

prin Decizia nr. 5462/2013, a reținut că suprafețele de teren aferente parcelelor, au fost reînscrise în favoarea foștilor proprietari, respectiv a reclamantei și soțului acesteia, apreciind că nu se poate nega dreptul reclamantei de a recurge la acțiunea în revendicare.

Nu poate fi reținută, prin prisma dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nesocotirea caracterului obligatoriu al celor statuate în Decizia nr. 5462/2013, de către instanța care a efectuat controlul judiciar în primul ciclu procesual, ca instanță de recurs, întrucât aceasta nu a dezlegat în mod irevocabil o problemă de drept, ci a considerat admisibilă acțiunea reclamantei, cu privire la care a dat îndrumări instanței de fond să o verifice, sub aspectul temeiniciei sale, prin administrarea de probatorii.

Astfel, în considerentele acestei decizii, se răspunde aprecierii instanței de fond din primul ciclu procesual, care a considerat că acțiunea în revendicare este inadmisibilă, sens în care instanța de recurs analizează scriptic situația terenului, din aceste verificări rezultând că suprafețele de teren aferente parcelelor (675 mp) și (319 mp) au fost înscrise în proprietatea reclamantei și a soțului acesteia, conform extrasului de carte funciară depus la dosar. În acest context s-a apreciat că reclamantei nu i se poate nega posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, având în vedere și dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă, din perspectiva acestei decizii, se impunea completarea probatoriului cu o expertiză topografică pentru a se determina situația actuală a terenului și persoana deținătoare, dacă este liber și în ce măsură poate fi restituit în natură, precum și cu o lucrare de evaluare a imobilului în cazul în care, în ipoteza în care topografia actuală nu permite predarea în natură a imobilului, devine operantă îndrituirea la despăgubiri prin echivalent.

Prin urmare, corect a procedat instanța de apel atunci când, odată ce a reținut că imobilul nu este liber, a apreciat că nu sunt îndeplinite dispozițiile dreptului comun astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție întrucât o acțiune întemeiată pe dreptul comun ar avea prioritate numai în situația în care o eventuală restituire în natură nu ar aduce atingere securității raporturilor juridice.

Înalta Curte reține că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.

Verificând calitatea de proprietar a reclamantei ca o condiție de fond cerută la promovarea unei astfel de acțiuni, se constată că, ulterior predării terenului către statul expropriator, reclamanta a fost doar formal reintabulată cu dreptul de proprietate asupra a 994 mp din acest teren. În fapt, ea nu a reintrat niciodată în posesia terenului care a fost valorificat în totalitate și în exclusivitate pentru cauza de utilitate publică pentru care a fost preluat. Că este așa, o dovedește și faptul că despăgubirile au fost acordate pentru toată suprafața iar împrejurarea că situația de carte funciară nu corespunde cu cea de fapt și cea juridică nu poate conferi reclamantei un drept care, în realitate, nu există.

Corect au apreciat instanțele de fond că în situația preluărilor cu sau fără titlu, dar efective, ale imobilelor de către stat, în perioada 1945-1989, sunt aplicabile dispozițiile legislației speciale de reparație și nu dreptul comun.

Prin urmare instanțele din al doilea ciclu procesual nu au încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. întrucât îndrumarea instanței de recurs a fost de a se verifica, trecând peste aspectul admisibilității acțiunii, din perspectiva temeiniciei acesteia, situația faptică a terenului și dacă aceasta corespunde cu cea scriptică și cu situația de carte funciară, probatoriile administrate în primul ciclu procesual nefiind suficiente pentru soluționarea cauzei.

- Recurenta a mai susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât admiterea acțiunii nu aduce atingere siguranței raporturilor juridice, atâta timp cât reclamanta este proprietara respectivului teren și a solicitat, alternativ, acordarea de despăgubiri în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, cu toate că pe teren sunt amenajări care nu sunt vitale pentru funcționarea blocului.

Înalta Curte reține că, în cauză, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost corect interpretată în condițiile în care aceasta statuează că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Totodată, se apreciază că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ si aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Recurenta pornește în raționamentul ce stă la baza acestei critici de la împrejurarea că este proprietarul terenului pretins, împrejurare întemeiată exclusiv pe faptul că, la un an după expropriere și predarea terenului și a construcției, printr-o decizie administrativă, pe numele său și a soțului a fost reintabulată o suprafață de teren de 994 mp.

Operațiunea reintabulării, însă, nu a avut ca efect reintrarea, în patrimoniul reclamantei, a dreptului de proprietate pe care aceasta l-a pierdut prin expropriere, întrucât, în primul rând, lipsește actul de dispoziție în acest sens al expropriatorului. Corect a reținut instanța de fond că actele de expropriere emise de autoritățile centrale au vizat întreaga suprafață, despăgubirea fiind calculată pentru toată suprafața ce a aparținut, cu titlu de proprietate, reclamantei și soțului său.

Terenul a fost în totalitate predat expropriatorului iar împrejurarea că organul administrației locale care punea în aplicare actul normativ de expropriere, a apreciat, pe baza unor calcule scriptice, că a rămas o suprafață disponibilă, dispunând, în baza unei schițe de dezmembrare, reînscrierea acesteia în patrimoniul foștilor proprietari, nu are corespondență nici în situația de fapt și nici în cea de drept, în condițiile în care, în fapt, terenul a fost utilizat în totalitate în scopul pentru care a fost expropriat, astfel cum rezultă din probatoriul administrat, situația nefiind contestată de părți, iar pe de altă parte, nicio suprafață de teren nu a fost predată efectiv foștilor proprietari, după reînscrierea în Cartea funciară, neexistând o dovadă că aceștia au mai exercitat vreun atribut al dreptului de proprietate de la momentul la care au predat posesia întregului teren.

Prin urmare, situația terenului reclamantei (un teren expropriat, pentru care s-au calculat despăgubiri, utilizat efectiv în scopul pentru care a fost expropriat, cu care, scriptic, reclamanta a fost reînscrisă în Cartea funciară) intră, astfel cum a considerat și instanța de apel, în sfera de reglementare a legislației speciale de reparație pentru perioada 1945-1989, legislație de care reclamanta nu a uzat.

În consecință, este de reținut că recurenta nu deține în patrimoniu un veritabil drept de proprietate pe care să îl poată invoca într-o acțiune în revendicare întemeiată, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pe normele dreptului comun, nesituându-se în cazurile despre care Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție precizează că pot face obiectul unei recunoașteri utilizând normele dreptului comun, în condițiile în care, instanțele de fond au constatat că nu a existat niciun impediment pentru reclamantă de a urma calea deschisă de Legea nr. 10/2001.

- Din acest punct de vedere nu poate fi primită nici critica potrivit căreia hotărârea atacată nu soluționează cererea din perspectiva art. 480 C. civ. și are efectul unei naționalizări a imobilului în litigiu, întrucât, astfel după cum s-a arătat, reclamanta nu deține un drept de proprietate valabil asupra unui bun actual, pentru a se prevala de efectele acestui drept pe care pretinde că îl are în revendicarea de drept comun, dreptul fiind pierdut în favoarea statului la momentul exproprierii.

- Nu poate fi reținută nici aplicarea greșită a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, corect fiind reținut, prin decizia recurată, în conformitate cu jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României), că bunul actual ar fi dovedit doar dacă ar fi fost recunoscut în printr-o hotărâre irevocabilă, prin care s-ar fi dispus și restituirea acestuia.

- Critica referitoare la acordarea de despăgubiri pe calea dreptului comun, în ipoteza în care bunul revendicat și-a pierdut individualitatea și nu mai poate fi restituit ca atare,