ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3511/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3511/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Din verificarea actelor de la dosar, constată:
I.
Prin sentința civilă nr. 357 din 05 februarie 2014, Tribunalul Maramureș a respins
excepția inadmisibilității acțiunii cât și excepția privind lipsa calității procesuale
pasive invocate de pârâta SC V.R. SRL București și, pe fond, a respins ca nefondată
acțiunea precizată de reclamanta SC M. SRL în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SRL.
Prin aceeași sentință s-a luat act de renunțarea reclamantei la acțiune față de
pârâta SC V.F.S.I.R. IFN SA.
Tribunalul a reținut că, raportat la
actele de la dosar, excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii
concilierii directe nu poate fi primită, prin adresa din 08 februarie 2012 reclamanta
a stabilit termenul de conciliere de 15 zile de la primirea acesteia, adresă care
a fost trimisă prin poștă cu confirmare de primire semnată și ștampilată de pârâtă
în ziua de 16 februarie 2012, în cauză fiind respectate dispozițiile art. 720
1
C. proc. civ.
Excepția lipsei calității procesual
pasive a fost respinsă față de împrejurarea că nu s-a contestat faptul că societatea
reclamantă are încheiate contractele de leasing financiar din 2 august 2010 cu V.T.C.
și V.I. din Suedia la care s-a încheiat actul addendum care a intrat în vigoare
la 26 august 2010 prin care perioada de leasing s-a extins până la 29 octombrie
2010 și că deși este reală susținerea pârâtei SC V.R. SRL că între reclamantă și
aceasta nu au existat raporturi contractuale, s-a dovedit că a semnat
procesele-verbale de predare-primire din 11 iunie 2010 și 17 iunie 2010.
Pe fond s-au înlăturat susținerile reclamantei
conform cărora pârâta ar deține nejustificat aceste bunuri, câtă vreme bunurile
au fost predate societății pârâte fără să se facă dovada naturii raporturilor dintre
pârâtă și societatea de leasing, a faptului că predarea ar fi fost sub vreo condiție
sau limită de timp.
Faptul că reclamanta și-a îndeplinit
toate obligațiile de plată către V.I., nu poate duce la obligarea pârâtei SC V.R.
la restituirea vehiculelor se arată în sentință, dat fiind faptul că la dosar nu
s-a probat că obligațiile achitate vizează vehiculele în litigiu, respectiv că societatea
de leasing ar fi dat mandat pârâtei în acest sens, acțiunea fiind apreciată ca neântemeiată
în raport de art. 1073 C. civ.
Potrivit art. 246 C. proc. civ., s-a
luat act de faptul că reclamanta a renunțat la judecată față de SC V.F.S.I.R. IFN
SA.
Prin decizia nr. 154 din 28 aprilie
2014, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanta
SC M.C. SRL, a admis apelul declarat de pârâta SC V.R. SRL împotriva sentinței civile
nr. 357 din 05 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul Maramureș pe care a schimbat-o
în parte în sensul că a respins acțiunea reclamantei față de pârâta SC V.R. SRL
urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive, menținând celelalte
dispoziții ale sentinței.
Instanța de apel a reținut realitatea
contractelor de leasing încheiate de reclamantă cu societățile suedeze și precizarea
la acțiune din septembrie 2013 dar a motivat că achiesează la susținerile pârâtei
în sensul că reclamanta nu a făcut dovada vreunui raport juridic între ea și pârâtă,
în ce privește executarea contractelor de leasing, raport care să stabilească în
sarcina pârâtei vreo obligație de predare a utilajelor ce fac obiectul contractelor
de leasing, că pârâta este terț față de aceste contracte și nu poate fi ținută să
răspundă față de prevederile art. 973 C. civ.
Instanța de apel a achiesat și la apărările
pârâtei conform cărora cu privire la contracte, se disting două categorii de persoane,
pe de o parte, părțile contractante care sunt legate între ele datorită propriei
voințe și terții care rămân străini de cercul contractual și de efectele obligatorii
ale acestuia conform regulei relativității.
A motivat instanța de apel că neexistând
niciun raport juridic între pârâtă și reclamantă referitoare la executarea contractelor
de leasing poate conchide că pârâta are calitatea de terț față de orice raport juridic
existent între reclamantă și V.T.C. și că astfel nu poate avea calitate de parte
în prezenta cauză.
Mai arată că semnarea unor înscrisuri,
respectiv a proceselor-verbale de predare nu sunt în măsură să probeze existența
unor raporturi contractuale între părți astfel încât să transforme apelanta în parte
a contractelor de leasing, contracte pe care reclamanta își întemeiază pretențiile
de transferare a dreptului de proprietate a echipamentului achiziționat, în raport
de art. 1073 C. civ., reclamanta dorind să obțină prin demersul său judiciar îndeplinirea
exactă a obligației sale aceea de a transfera dreptul de proprietate asupra bunurilor,
concomitent cu predarea acestora, obligație pe care doar cocontractantul său o poate
realiza.
În final, instanța de apel arată că,
doar în apel reclamanta și-a modificat cererea formulată susținând doar predarea
bunurilor, transformându-și astfel cererea într-o veritabilă acțiune în revendicare,
modificare ce nu este permis a se realiza pentru prima dată în căile de atac.
Împotriva deciziei menționate a declarat
recurs societatea reclamantă invocând în critica acesteia motivele de nelegalitate
reglementate de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ.
Recurenta critică reținerea de către
decizie a unei cereri lipsită de obiect, clarificată în fața instanței de fond,
cu privire la transferul de proprietate în sensul că acesta a avut loc anterior
sesizării instanței, cererea de restiuire, predare a bunurilor fiind formulată prin
chiar acțiune, iar nu în fața instanței de apel, calificarea acesteia ca fiind o
cerere nouă nu se poate susține.
Ambele instanțe s-au limitat a analiza
contractele de leasing în loc de a analiza instituția juridică a depozitului, s-au
limitat la analiza relativității și forței obligatorii ale contractului, aspecte
clarificate, deși a dedus judecății refuzul depozitarului de a preda bunul depozitat.
Instanțele s-au limitat a motiva drepturile
și obligațiile care decurg din contractele de leasing fără a analiza raportul de
depozit, aspectul esențial dedus judecății. Finanțatorul a eliberat actul prin care
confirmă executarea integrală a contractelor de leasing dar nu se poate folosi de
bunuri deoarece depozitarul refuză restituirea lor. Dacă între recurentă și pârâtă
nu ar exista un raport juridic nu s-ar explica cum au ajuns bunurile la aceasta,
aspect dovedit indubitabil cu procesele-verbale de predare. Aceste aspecte au fost
ridicate în fața instanțelor dar decizia s-a mărginit a trata raporturile izvorâte
din contractul de leasing executat deja, fără a motiva raportul de depozit.
Prin omisiunea analizei aspectelor
legate de modul de constituire a depozitului, instanțele au preferat să preia apărările
pârâtei referitoare la contractele de leasing, motivând doar aceste contracte, omițând
analiza esențialului, prin considerente contradictorii: se recunoaște îndeplinirea
obligațiilor de plată prin adresele de la dosar dar se susține că nu a probat că
obligațiile achitate vizează vehiculele în litigiu, respectiv că finanțatorul a
dat mandat pârâtei, raționament greșit, documentele respective menționând contractele
asupra cărora poartă, societatea de leasing a indicat-o pe pârâtă ca depozitar,
predare care s-a efectuat și tot finanțatorul a indicat în notificare că trebuie
ridicate bunurile de la pârâtă, în caz contrar va suporta cheltuielile de depozitare.
În cauză s-a făcut o greșită aplicare
a legii prin susținerea că nu ar exista niciun temei legal sau contractual pentru
restituirea echipamentelor, or temeiul legal îl reprezintă prevederile legale din
materia depozitului. Un raport juridic nu trebuie să îmbrace numai forma contractului,
sub aspectul înscrisului această "condiție" este îndeplinită, în speță
procesele-verbale de predare primire care sunt semnate și însușite de pârâtă, indiferent
de natura raporturilor dintre aceasta și finanțator.
Intimata SC V.R. a depus întâmpinare
la dosar cu depășirea termenului procedural de 5 zile, împrejurare în care aceasta
echivalează cu concluzii scrise.
Recursul este fondat pentru motivele care
urmează.
Reclamanta a sesizat instanța de fond
cu o acțiune prin care a chemat în judecată pe pârâtele SC V. SRL România ca reprezentată
în România a SC V.T.C., societate de naționalitate suedeză, pe pârâta SC V.F.S.I.R.
IFN SA, ca reprezentantă în România a diviziei de leasing a grupului suedez V.V.I.,
societate de naționalitate suedeză pentru a fi obligate să transfere dreptul de
proprietate și să predea echipamentul cumpărat și plătit conform contractelor de
leasing, cu plata de daune interese pentru nerespectarea obligației de a transfera
dreptul și întârzierea obligației de predare, iar în caz de dispariție totală a
echipamentului să fie obligați să restituie valoarea plătită plus dobânda legală
în raport de rata inflației de la data plății efectuate, acțiune întemeiată pe dispozițiile
art. 1073 C. civ.
Prin încheierea de ședință de la termenul
din 17 octombrie 2012, reclamanta prin apărător, față de excepția de netimbrare,
a precizat că obiectul cererii îl formează obligația de a face, în sensul de a preda
bunurile pe care reclamanta Ie-a plătit.
La data de 14 noiembrie 2012, reclamanta
a renunțat la judecată în ce privește capătul de cerere prin care a chemat în judecată
pe pârâta SC V.F.S.I.R. IFN SA, cu solicitarea de a se lua act de renunțare prin
încheiere dată fără drept de apel.
Pentru termenul de 12 decembrie 2012,
la 04 decembrie 2012, reclamanta, la solicitarea instanței, și-a precizat obiectul
acțiunii arătând că înțelege să cheme în judecată pe SC V.R. SRL pentru a fi obligată
la: 1. să restituie bunurile pe care le menționează; 2. să fie obligată la plata
de daune interese compensatorii pentru neândeplinirea obligației de a restitui bunurile,
care să cuprindă valoarea efectivă a bunurilor și valoarea câștigului nerealizat;
să fie obligată pârâta la plata de daune interese moratorii pentru îndeplinirea
cu întârziere a obligației de restituire a bunurilor, cumulate cu îndeplinirea obligației
în natură și cu daunele compensatorii. 4. obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru termenul din 18 septembrie,
la 17 septembrie 2013, reclamanta și-a precizat din nou acțiunea arătând că își
menține cererea de chemare în judecată din 01 iunie 2012, așa cum a fost ea precizată
în data de 04 decembrie 2012, cu precizarea că renunță la judecată privind capetele
de cerere subsidiare de la pct. 2 și 3, care se referă la plata daunelor interese
compensatorii și moratorii, pe care le va formula printr-o acțiune separată.
Cu această precizare arată că înțelege
să cheme în judecată pe pârâta SC V.R. SRL pentru a fi obligată: 1. să restituie
în natură bunurile pe care le menționează, 2. să fie obligată la plata sumei de
200 000 RON cu titlu de contravaloare a autovehicolelor în cazul în care restituirea
nu este posibilă; 3. să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Motivează reclamanta că SC V.T.C. cu
adresa din 16 octombrie recunoaște îndeplinirea obligațiilor din contractele de
leasing și că a operat transferul dreptului de proprietate către reclamantă conform
acestora, că aceste bunuri se află în depozitul pârâtei din 17 iunie 2010 care refuză
predarea, invocând ca temei art. 1073 C. civ.
Prima instanță, nu a luat act de renunțare
la judecată formulată de reclamantă la data de 14 noiembrie 2012 prin încheiere,
ci prin sentință, pronunțând respingerea excepțiilor și a acțiunii precizate în
contradictoriu numai cu pârâta SC V.R. SRL.
Sentința a fost apelată de reclamantă
cu privire la soluția pe fond și de pârâtă cu privire la soluționarea excepțiilor,
și față de faptul că niciuna din apelante nu a atacat dispoziția de renunțare la
judecată, aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, așa încât în mod nelegal
fostei pârâte SC V.F.S.I.R. IFN SA i s-a atașat calitatea de intimată fiind citată
în fața instanței de apel, contrar dispozițiilor art. 295 C. proc. civ.
Cererea de renunțare de care sentința
a luat act a privit-o pe pârâta SC V.F.S.I.R. IFN și capătul de cerere formulat
în contradictoriu cu aceasta, anume obligarea la transferul dreptului de proprietate
conform contractelor de leasing, noua formă a acțiunii fiind neechivoc exprimată
prin precizarea din 12 decembrie 2012, așa încât susținerea instanței de apel în
sensul că doar în apel reclamanta și-a modificat acțiunea susținând numai predarea
bunurilor nu corespunde realității din dosar.
În fața instanței de apel reclamanta
nu a formulat nicio modificare de acțiune, ci prin motivele de apel a arătat că
nu mai susține cererea în despăgubiri, precizare conformă cu precizarea făcută de
reclamantă în fața instanței de fond la data de 17 septembrie 2013, când a arătat,
v. supra nr. 24-25, că solicită numai obligarea pârâtei SC V.R. SRL la restituirea
în natură a bunurilor iar, în cazul care, această restituire nu este posibilă, la
contravaloarea lor, capăt de cerere alterantiv la executare iar nu cerere în pretenții
distinctă.
Aflată în această eroare instanța de
apel nu a analizat critica apelantei reclamante cu privire la temeiul cererii sale
de restituire a bunurilor, respectiv procesele-verbale de predare primire în depozit
a bunurilor din data de 11 iunie și, respectiv, 17 iunie 2010, semnate și parafate
de pârâtă coroborate cu notificarea finanțatorului prin executor judecătoresc din
07 mai 2010 care o menționează pe această pârâtă ca având calitatea de locator,
pct. 4 (iii), și confirmările finanțatorului cuprinse în adresele din 26
octombrie 2011, 17 ianuarie 2012 și din 16 octombrie 2012, fond. Prin această ultimă
adresă, locatorul/finațatorul impune reclamantei obligația de a ridica echipamentele
de la adresa pârâtei, sub sancțiunea suportării costurilor aferente depozitării,
ca urmare a transferului dreptului de proprietate către reclamantă asupra bunurilor,
sens în care reclamanta a notificat-o pe pârâtă la 07 noiembrie 2012 și respectiv,
la 29 aprilie 2013.
Cu încălcarea principiului disponibilității
și a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța de apel a analizat
calitatea procesuală a pârâtei din perspectiva contractelor de leasing financiar,
contracte pe care reclamanta nu Ie-a invocat ca izvor al obligației de restituire,
ci numai ca titlu de proprietate asupra bunurilor, concluzionând că față de aceste
contracte pârâta este un terț, că nu-i sunt opozabile, și că deci pârâta nu are
calitate procesual pasivă.
Calitatea procesuală este o condiție
de exercitare a acțiunii civile și ea este dată de identitatea dintre părți și subiectele
raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.
Reclamanta a solicitat prin acțiunea
precizată obligarea pârâtei la restituirea bunurilor pe care aceasta i Ie-a predat
conform proceselor-verbale pe care le invocă, dovedind astfel corespondența dintre
calitatea procesuală a pârâtei și raportul juridic litigios.
Față de cele ce preced, Înalta
Curte constată ca fondate criticile recurentei din perspectiva motivelor de nelegalitate
pe care aceasta le invocă, înlăturând susținerea intimatei cu privire la nulitatea
cererii de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 302
1
C. proc. civ.,
a cărui ipoteză nu se reține îndeplinită.
Constatând totodată că dezvoltarea
criticilor se încadrează și în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304
pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și
va trimite cauza spre rejudecare la instanța de apel pentru soluționare cu respectarea
principiului disponibilității, nu prin achiesare la susținerile uneia dintre părți,
instanța nu achiesează ci constată și dispune în baza legii și convingerii judecătorilor,
conform realității actelor de la dosar, în menținerea echilibrului procesual al
intereselor în divergență. În rejudecare urmează a fi respectate principiile care
guvernează judecata apelului: tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum
quantum iudicatum și a se face aplicarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., incidente
în caz de casare cu trimitere.
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă
SC M.C.SRL Seini împotriva deciziei nr. 154 din 28 aprilie 2014 pronunțată de Curtea
de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, casează
decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi,
11 noiembrie 2014.