ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 135/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 135/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 27 ianuarie

2009 și înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția comercială și de

contencios administrativ sub nr. 529/114/2009, reclamanta SC I.S.T. SA a chemat

în judecată pe pârâtele SC V.R. SRL și SC V.I.R. IFN SA solicitând instanței ca

prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de

1.000.000 lei cu titlu de daune-interese.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, pârâta SC V.R. SRL a invocat excepția necompetenței

teritoriale, excepția prematurității formulării cererii, pentru neîndeplinirea

procedurii concilierii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

Prin încheierea de

ședință de la data de 17 iunie 2009 au fost respinse ca neîntemeiate excepția

de necompetență teritorială și excepția prematurității formulării acțiunii.

Prin Sentința civilă

nr. 1523 din 13 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția comercială

și de contencios administrativ a fost admisă în parte acțiunea formulată de

reclamanta SC P.S. SRL, în contradictoriu cu pârâtele SC V.R. SRL și SC V.I.R.

IFN SA, au fost obligate pârâtele în solidar la plata sumei de 291.776,76 lei,

cu titlu de despăgubiri, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.029

lei și a fost dată în debit reclamanta cu suma de 2.500 lei, reprezentând

onorariu de avocat.

Prin Decizia nr. 101

din 17 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 529/114/2009 a

fost admis apelul formulat de apelantele pârâte SC V.R. SRL și SC V.I.R. IFN

SA, au fost anulate încheierea din 17 iunie 2009 și Sentința nr. 1523 din 13

aprilie 2011 pronunțate de Tribunalul Buzău, a fost admisă excepția

necompetenței teritoriale a Tribunalului Buzău și declinată competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin Decizia nr. 2676

din 22 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a

II-a civilă, în Dosarul nr. 529/114/2009 a fost respins, ca nefondat, recursul

declarat de recurenta-reclamantă SC P.S. SRL împotriva Deciziei nr. 101 din 17

octombrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de

25 februarie 2013, sub număr de dosar 8264/3/2013.

Pârâtele au depus la

dosar întâmpinări prin care au reiterat excepția prematurității formulării

cererii pentru neîndeplinirea procedurii concilierii invocată de pârâta SC V.R.

SRL, excepția prematurității formulării cererii pentru neîndeplinirea

procedurii concilierii invocată de pârâta SC V.I.R. IFN SA și excepția lipsei

calității procesuale pasive a SC V.I.R. IFN S.A.

Prin încheierea de

ședință din data de 27 martie 2013, prima instanță a respins ca neîntemeiate,

excepția prematurității formulării cererii pentru neîndeplinirea procedurii

concilierii invocată de pârâta SC V.R. SRL, excepția prematurității formulării

cererii pentru neîndeplinirea procedurii concilierii invocată de pârâta SC

V.I.R. IFN SA, excepția lipsei calității procesuale pasive a SC V.I.R. IFN SA

și a luat act că pârâta SC V.R. SRL nu mai susține excepția netimbrării.

Prin Sentința nr.

3885 din 15 mai 2013 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în

parte acțiunea și a obligat pârâta SC V.R. SRL la plata către reclamantă a

sumei de 204.243,90 lei despăgubiri și a sumei de 7.700,87 lei cheltuieli de

judecată, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată

față de pârâta SC V.I.R. SA, a respins ca neîntemeiată cerere pârâtei SC V.I.R.

SA de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 30 ianuarie

2007, între SC V.R. SRL, în calitate de furnizor, pârâta SC V.I.R. S.A, în

calitate de locator, și SC I.S.T. SRL (care a transmis calitatea procesuală

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1272 din 21 octombrie

2009 de notarul public P.T.I. reclamantei SC P.S. S.R.L.) în calitate de

utilizator, a fost încheiat Contractul de leasing financiar nr. x1, având ca

obiect vânzarea în condițiile specifice leasingului financiar a unui număr de

zece autocamioane marca V. și structurile cisternă aferente. Contractul a

reglementat raporturile convenționale dintre: locator și utilizator, pe de o

parte, în ceea ce privește finanțarea contractului și alte prevederi conexe,

iar pe de altă parte, raporturile dintre utilizator și furnizor în special în

ceea ce privește livrarea, garanția, folosirea și întreținerea autocamioanelor.

Potrivit art. 2.5. din contractul mai sus menționat, utilizatorul beneficiază

de garanția internațională a furnizorului reglementată pe larg în anexa 3 a

contractului și parte integrantă a acestuia, iar din cuprinsul certificatului

de garanție rezultă că obligațiile de garanție ale furnizorului sunt strâns

legate de obligațiile utilizatorului de a respecta instrucțiunile și

informațiile transmise de furnizor cu privire la folosirea, exploatarea și

întreținerea camioanelor. Autocamioanele ce au făcut obiectul contractului de

leasing nr. x1 din 30 ianuarie 2007 au fost folosite pentru transportul de

reziduuri petroliere și în perioada octombrie - noiembrie 2008, pârâta SC V.R.

SRL a trimis la sediul din Buzău al SC I.S.T. SRL un atelier mobil, în vederea

remedierii defecțiunilor apărute la cinci din cele zece autocamioane care fac

obiectul contractului menționat (respectiv, la autocamioanele cu următoarele

numere de înmatriculare: B-1, B-2, B-3, B-4, B-5). Mecanicii auto care s-au

deplasat la fața locului, au identificat defecțiuni la toate cele cinci

autovehicule, sub forma deteriorării sistemului de injecție, iar pentru

remedierea acestora a fost necesară înlocuirea injectoarelor blocate și a unor

consumabile, precum filtre de motorină, filtre de decantare, dar și prestarea

unor servicii mecanice conexe, cum ar fi aerisire sistem de alimentare,

curățare sita motorină. Astfel cum rezultă din depozițiilor martorilor audiați

în cauză la momentul ridicării injectoarelor de către angajații pârâtei SC V.R.

SRL nu s-a încheiat un proces-verbal de constatare și nu s-au sigilat piesele

ridicate pentru a se putea expertiza. Tribunalul a apreciat că este nefondată

și nesusținută de probele administrate în cauză alegația pârâtei SC V.R. SRL în

sensul că reprezentanții SC I.S.T. SRL ar fi refuzat expertizarea injectoarelor,

iar pe de altă parte, nu s-ar mai putea efectua o expertiză tehnică de

specialitate care să stabilească în mod cert cauza defecțiunilor apărute la

cinci din cele zece autocamioane ce au făcut obiectul contractului de leasing

nr. x1 din 30 ianuarie 2007 din culpa pârâtei SC V.R. SRL, care nu a conservat

probele. Din înscrisurile depuse la dosar de pârâta SC V.R. SRL, respectiv

istoricul injectoarelor înlocuite la autovehiculele V. livrate în România și

dovezile privind rezultatul expertizării mai multor pompe injector Dosarul nr.

529/114/2009 al Tribunalului Buzău, secția comercială și de contencios

administrativ) nu rezultă dacă s-au defectat și alte injectoare pentru că ar fi

fost folosit combustibil de calitate inferioară și că ar fi aceeași situația

defectării autovehiculelor cu numerele de înmatriculare B-1, B-2, B-3, B-4,

B-5. Tribunalul a apreciat că nu poate reține faptul că s-ar fi defectat

autovehiculele mai sus menționate din culpa reclamantei, având în vedere și

faptul că aceasta avea zece autovehicule în folosință în baza contractului de

leasing nr. x1 din 30 ianuarie 2007, iar din depoziția martorului propus de

reclamantă rezultă că pentru toate cele zece autovehicule s-a folosit același

tip de carburant și o singură persoană se ocupa de alimentarea cu carburant,

care se făcea de la aceeași stație. Totodată, din depoziția martorului audiat

la propunerea pârâtei SC V.R. SRL rezultă că nu s-au efectuat probe la

injectoare la momentul ridicării acestora, pe computerul de bord al celor cinci

autovehicule nu se putea sesiza dacă se folosea un carburant necorespunzător

(cu apă) și la momentul ridicării injectoarelor s-au efectuat doar probe de

motor. Prin urmare, nu rezultă în mod indubitabil din proba de motor efectuată

că defecțiunile proveneau din cauza utilizării unui combustibil cu apă sau de

calitate necorespunzătoare. Defecțiunile injectoarelor, în ipoteza folosirii

unui carburant cu apă, trebuiau să vizeze partea mecanică, acestea fiind

produse prin frecare și trebuiau constatate prin analizarea injectoarelor. Pe

de altă parte, s-a apreciat că dacă s-a găsit combustibil cu apă trebuia să se

ia probe, pentru ca eventual reclamanta să solicite despăgubiri de la

vânzătorul carburantului. Pentru considerentele expuse, prima instanță a apreciat

că nu se poate reține că SC I.S.T. SRL nu și-ar fi îndeplinit îndatorirea de a

utiliza echipamentul "cu grijă și în mod corespunzător și în conformitate

cu instrucțiunile de operare elaborate de furnizor și astfel nu ar mai putea

beneficia de garanția internațională a furnizorului și că toate cheltuielile de

reparare și întreținere ar trebui puse în sarcina acesteia. În ceea ce privește

autovehiculele cu numerele de înmatriculare B-6 și B-7 astfel cum rezultă din

susținerile SC I.S.T. SRL și SC V.R. SRL acestea au fost prezentate în

service-ul SC V.R. SRL, care a refuzat să le restituie. A arătat pârâta SC V.R.

SRL că pentru autocamionul cu numărul de înmatriculare B-6 prima cotație a fost

emisă la data de 5 decembrie 2008, însă Compania de Asigurări U. nu a trimis

acceptul la plată, astfel că din motive care nu îi sunt imputabile, nu a putut

să procedeze la efectuarea reparațiilor, dar nu a dovedit prin materialul

probator administrat că din cauza asigurătorului nu a efectuat reparațiile și

nici de ce nu a restituit bunul SC I.S.T. SRL Cu privire la autocamionul B-7 a

arătat pârâta SC V.R. SRL că beneficiază de un drept de retenție și că pe cale

de excepție invocă dreptul de retenție asupra autocamionului în discuție, până

la îndeplinirea obligației corelative care revine reclamantei, de achitare a

contravalorii serviciilor prestate de SC V.R. SRL, pentru serviciile prestate

în legătură cu acest autocamion fiind datorată suma de 2.584 lei. Tribunalul a

reținut că la momentul pronunțării, 15 mai 2013, nu se mai pune în discuție

dreptul de retenție, având în vedere că la data de 20 februarie 2009, astfel

cum rezultă din procesul-verbal întocmit în Dosarul de executare nr. 195/2009

al B.E.J. D.I. și C. pârâta SC V.R. SRL a predat SC I.S.T. SRL autocamionul cu numărul

de înmatriculare B-7, pierzând detenția acestuia. Procesul-verbal menționat a

fost încheiat în baza Sentinței comerciale nr. 321 din 17 februarie 2008 a

Tribunalului București, secția comercială și de contencios administrativ în

Dosarul nr. 583/114/2009 prin care s-a admis acțiunea formulată pe cale de

ordonanță președințială de reclamanta SC I.T. SA și s-a dispus restituirea de

către pârâtele SC V.I.R. IFN SA și SC V.R. SRL a două autovehicule marca V. cu

numerele de înmatriculare B-6 și B-7. SC I.T. SA nu a achitat ratele aferente

contractului de leasing nr. x1 din 30 ianuarie 2007, rămânând în posesia

autocamioanelor până în luna martie 2010, când locatorul SC V.I.R. IFN SA a

procedat la executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul

de leasing menționat și, prin intermediul executorului judecătoresc P.A.G., a

intrat în posesia autovehiculelor la 29, 30 și 31 martie 2010. La data reluării

în posesie a autovehiculelor în litigiu de locator contractul de leasing era

desființat de drept încă din luna aprilie 2009, prin operarea pactului

comisoriu de gradul IV prevăzut în art. 9.1 din contractul menționat. Prin

urmare, lipsa de folosință pentru perioada 29 aprilie 2009 (data primirii

notificării de reziliere a contractului de leasing) - 31 martie 2010 (dată până

la care a solicitat reclamanta a se calcula lipsa de folosință) este imputabilă

reclamantei, iar nu pârâtelor. Din raportul de expertiză efectuat în cauză de

expertul N.I., astfel cum a fost completat, rezultă că profitul nerealizat

pentru șapte autovehicule, calculat în raport de închirierea unor autovehicule

de aceeași capacitate ca și cele ce au făcut obiectul contractului de leasing

nr. x1 din 30 ianuarie 2007 pe perioada noiembrie 2007 - octombrie 2008 este în

sumă de 204.243,9 lei.

În raport de

materialul probator administrat, prima instanță a constatat că nu rezultă că

lipsa de folosință a șapte din cele zece autovehicule ce au făcut obiectul

contractului de leasing nr. x1 din 30 ianuarie 2007 ar fi imputabilă

finanțatorului, respectiv pârâtei SC V.I.R. IFN SA, ci doar furnizorului,

pârâta SC V.R. SRL, care avea obligația de a repara și pune la dispoziția

utilizatorului, SC I.T. SA autovehiculele. Pretențiile ce formează obiectul

prezentului litigiu rezultă din defecte privind autovehiculele livrate în baza

contactului de leasing, respectiv conformitatea acestora pe parcursul perioadei

de leasing, precum și din modul în care a înțeles să își îndeplinească pârâta

SC V.R. SRL obligațiile privind repararea autovehiculelor marca V. cu numerele

de înmatriculare B-6 și B-7. Astfel cum rezultă din prevederile art. 2.5 din

contractul de leasing nr. x1 din 30 ianuarie 2007 utilizatorul SC I.S.T. SRL

(care a transmis calitatea procesuală prin contractul de vânzare-cumpărare nr.

1272 din 21 octombrie 2009 de notarul public P.T.I. reclamantei SC P.S. S.R.L.)

a acceptat că orice reclamație rezultând din defecte sau vicii poate fi

formulată numai împotriva SC V.R. SRL și numai aceasta are obligația de

garanție sau răspundere cu privire la calitatea și conformitatea

echipamentului, la data livrării sau pe parcursul perioadei de leasing. Pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864, potrivit cărora

convențiile legal încheiate au putere de lege între părțile contractante și

art. 1073 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză potrivit art. 5 și art. 223

din Legea nr. 71/2011 tribunalul a admis în parte cererea de chemare în

judecată, a obligat pârâta SC V.R. SRL la plata către reclamantă a sumei de

204.243,9 lei, cu titlu de despăgubiri și a respins, ca neîntemeiată, cererea

de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta SC V.I.R. IFN SA

în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil în cauză

potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, tribunalul a obligat pârâta SC

V.R. SRL la plata către reclamantă a sumei de 7.700,87 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată, respectiv 5.695,87 lei taxă judiciară de timbru

calculată în raport de pretențiile admise, 5 lei timbru judiciar și 2.000 lei

onorariu de expert și a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de pârâta

SC V.R. SRL privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul, în temeiul art. 1169 C. civ. de la 1864, având în vedere că pârâta

SC V.I.R. IFN SA deși la termenul de judecată din 8 mai 2013 a solicitat

obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu

de avocat, nu a depus la dosar dovada acestor cheltuieli, astfel că a respins,

ca neîntemeiată, cererea pârâtei SC V.I.R. IFN SA privind obligarea reclamantei

la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei

sentințe, SC V.R. SRL a declarat apel, în cadrul apelului fiind solicitată și

suspendarea executării sentinței apelate până la soluționarea apelului.

Prin Decizia civilă

nr. 458/2013 din 21 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC V.R.

SRL, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC P.S. SRL prin administrator

judiciar SP B.A. SPRL și cu intimata-pârâtă SC V.I.R. IFN SA împotriva

Sentinței civile nr. 3885 din 15 mai 2013 pronunțate de Tribunalul București,

secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 8264/3/2013.

A fost schimbată în

parte sentința, în sensul că a fost obligată apelanta-pârâtă SC V.R. SRL la

plata sumei de 145.888 lei daune-interese.

S-a menținut în rest

sentința apelată.

Intimata SC P.S. SRL

a fost obligată la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată apel.

S-a respins ca rămasă

fără obiect cererea de suspendare a executării sentinței apelate până la

judecarea apelului.

În motivare, în ceea

ce privește cadrul procesual s-a constatat că apelul a fost formulat doar de

către pârâta SC V.R. SRL, iar din conținutul apelului rezultă că nu se invocă

faptul că răspunderea ar aparține celeilalte pârâte, respectiv SC V.I.R. IFN

SA, ci se invocă practic vina reclamantei. În concret, ceea ce se deduce

judecății pe calea apelului este doar raportul juridic dintre apelantă și

intimata-reclamantă SC P.S. SRL.

În ceea ce privește

prematuritatea acțiunii s-a reținut că inclusiv în apel se contestă creanța

pretinsă. În atare condiții, chiar dacă nu s-ar fi parcurs procedura

concilierii, nu s-a produs nicio vătămare apelantei deoarece este evident că

procedura concilierii nu ar fi avut niciun rezultat din moment ce suma este

contestată și în prezent. De asemenea, judecata în primă instanță acoperă orice

lipsă a procedurii concilierii deoarece ea a însemnat comunicarea cererii de

chemare în judecată (cerere care cuprinde pretențiile reclamantei și temeiurile

acestora), dar și manifestarea poziției pârâtelor (prin întâmpinările prin care

au solicitat respingerea acțiunii) fiind astfel create toate premise unei

concilieri. De altfel, este absurd ca după un interval de peste 3 ani de

judecată asupra unei creanțe, părțile să fie trimise să îndeplinească o

procedură de conciliere care este vădit (prin prisma pozițiilor părților din

cursul judecății) că nu va avea un rezultat pozitiv.

În ceea ce privește

fondul apelului, instanța de control judiciar a analizat, în esență, trei

probleme de drept: garanția datorată de apelantă intimatei-reclamante (vizavi

de cele cinci autovehicule cu injectoarele defectate), obligațiile ce derivă

din contractele de reparații (vizavi de cele două autovehicule reținute o

perioadă în service) și caracterele prejudiciului pretins de către

intimata-reclamantă.

Cu privire la

garanția datorată de apelantă intimatei-reclamante (în raport de cele cinci

autovehicule cu injectoarele defectate) s-a arătat că aceasta are o natură

contractuală, art. 2.5 din contractul de leasing (însușit de utilizatorul SC

I.S.T. SA de la care a cesionat dreptul litigios reclamanta, de furnizorul SC

V.R. SRL și de locatorul SC V.I.R. IFN SA) prevăzând că utilizatorul

beneficiază de garanția internațională a furnizorului descrisă de anexa 3.

Anexa 3 arată că garanția se întinde asupra defecțiunilor apărute și pe

parcursul perioadei de garanție raportate la materiale sau la manoperă. Niciuna

din părți nu a contestat faptul că defecțiunile la injectoarele celor cinci

autovehicule au apărut în perioada de garanție.

S-a constatat că

apelanta contestă respectarea instrucțiunilor de folosire de către utilizator

în sensul că utilizatorul ar fi folosit un carburant care conținea apă, însă

s-a reținut că că potrivit aceleiași Anexe 3 garanția încetează în măsura în

care furnizorul poate demonstra că defectele sunt rezultatul faptului că

șoferul nu a respectat instrucțiunile de folosire cuprinse în Manualul

Șoferului (printre care este evident că se află și tipul de combustibil ce

trebuie folosit) sau dacă vehiculul a fost exploatat cu nerespectarea

instrucțiunilor date de V.T.C. Astfel, prin această anexă, furnizorul,

respectiv apelanta, și-a asumat obligația de a demonstra nerespectarea

instrucțiunilor de folosire de către utilizator. Aplicând această obligație

înseamnă că în ceea ce privește instrucțiunile de alimentare cu carburant

apelanta trebuia să dovedească că în mod conștient utilizatorul nu a folosit un

carburant corespunzător.

Or, chiar dacă s-ar

admite că injectoarele în discuție au fost defectate ca urmare a folosirii unui

combustibil care conținea apă (cum apare de altfel cel mai probabil), s-a

apreciat că această împrejurare nu înseamnă nerespectarea de către utilizator a

instrucțiunilor de folosire. Astfel, utilizatorul pretinde că a alimentat de la

o stație de combustibil autorizată și că numai anumite autovehicule au

înregistrat defecțiuni, iar apelanta nu a dovedit o altă situație de fapt (că

utilizatorul ar fi alimentat de la stații de alimentare neautorizate sau că ar

fi folosit cu știință carburant prin natura sa inadecvat).

În atare condiții,

s-a reținut că apelanta nu a dovedit că utilizatorul nu a respectat

instrucțiunile de folosire. În situația în care utilizatorul a cumpărat

combustibilul care conținea apă de la o stație de alimentare autorizată,

combustibilul fiind un sortiment acceptat de către furnizor, nu poate fi

imputat utilizatorului faptul că nu ar fi respectat instrucțiunile.

Utilizatorul nu era obligat și nici nu putea să verifice efectiv calitatea

combustibilului (ar fi absurd să se pretindă contrariul, adică să fie obligat

un utilizator să expertizeze de fiecare dată combustibilul pe care îl cumpără).

Așadar singura concluzie posibilă este că apelanta datora garanție pentru

defecțiunile la sistemul de injecție la cele 5 autovehicule amintite de către

părți și nu putea pe cale de consecință să solicite plata reparațiilor.

Procedând altfel, apelanta nu și-a respectat obligația contractuală de garanție

fapt care implicit (dat fiind că ne aflăm pe tărâmul răspunderii contractuale)

lasă să se prezume vinovăția apelantei-pârâte.

Cu privire la

obligațiile ce derivă din contractele de reparații (în ceea ce privește cele

două autovehicule reținute o perioadă în service), s-a apreciat că în acest caz

nu este aplicabil contractul de leasing amintit, nici obligațiile de garanție

analizate anterior. Este vorba de fapt de contracte de reparații auto în

service de sine stătătoare privitoare la auto cu nr. B-6 și B-7. În ceea ce

privește autocamionul nr. B-8 contractul de reparații era atașat unui contract

de asigurare, însă acceptul asigurătorului pentru plata reparațiilor a fost

primit de apelantă abia la 17 februarie 2009 (la data de 20 februarie 2009

utilizatorul a preluat autovehiculul). în atare condiții, faptul că până la

primirea acceptului de plată reparațiile nu au fost efectuate nu poate fi

imputat apelantei, deoarece ea nu avea nicio obligație să repare autovehiculul

fără a primi plata pentru prestația sa. Cât timp utilizatorul nu s-a oferit să

suporte el însuși cheltuielile de reparații, iar asigurătorul nu acceptase

plata reparațiilor, apelanta avea posibilitatea să refuze efectuarea

reparațiilor în baza exceptio non adimpleti contractus (adică a excepției, în

sensul de apărare de fond, a neexecutării contractului) deoarece contractul de

reparații este un contract sinalagmatic cu executare uno ictu, iar nu cu

executare succesivă. în esență aceeași este situația și pentru auto cu nr. B-7

deoarece intimata-reclamantă nu a achitat facturile de reparații din 20

noiembrie 2008 și din 25 noiembrie 2008 (în copie la dosar).

Prin urmare, refuzul

de predare a auto reparat, dar ale cărui reparații nu au fost plătite, nu a

putut fi considerat o încălcare a obligațiilor contractuale și nu poate

constitui pe cale de consecință temei al răspunderii contractuale.

Cu privire la

caracterele prejudiciului pretins de către intimata-reclamantă, s-a constatat

că se pretinde acoperirea unui beneficiu nerealizat, iar nu a unei pagube

efective. În cauză, caracterul cert al acestuia nu se raportează la ideea de

"efectivitate" pentru că prin definiție nu reprezintă o daună

efectivă, damnum emergens (adică să fie deja produsă). Prin natura sa (dată de

pretențiile reclamantei în baza principiului disponibilității) prejudiciul pretins,

adică beneficiul nerealizat, lucrum cessans, se raportează la o virtualitate,

la o probabilitate.

S-a arătat că aceasta

ridică dificultăți de apreciere a întinderii poate mai mari decât vizavi de

paguba efectivă, însă, sub acest aspect, s-a apreciat ca fiind lămuritor

raportul de expertiză completat efectuat în cauză. Având în vedere că obiectul

de activitate al intimatei-reclamante este chiar transportul auto, că există o

piață certă a transporturilor auto (fapt care dă o oarecare stabilitate și cantitate

a cererii de servicii de transport mărfuri auto) este ușor de prezumat că

prezența pe această piață a utilizatorului cu încă cinci autovehicule pe

intervalul noiembrie 2007 - octombrie 2008 i-ar fi adus un spor de profit (din

aceasta rezultă și legătura de cauzalitate dintre nerespectarea obligației

contractuale de garanție și prejudiciul pretins). Prezumția este întărită de

faptul că utilizatorul a înregistrat venituri în perioada respectivă pentru

alte auto utilizate ceea ce demonstrează existența unor legături contractuale

specifice pieței transportului de mărfuri. Criteriul utilizat de expert (care

s-a raportat la profitul anterior obținut) este unul rezonabil, motiv pentru

care instanța de apel a apreciat că, raportat la cele cinci auto pentru care

apelanta avea obligație de garanție, s-ar fi obținut prin utilizare un profit

de 145.888 lei pe intervalul noiembrie 2007 - octombrie 2008 (instanța de apel

a calculat această sumă prin aplicarea regulii de trei simplă față de suma

calculată de expert pentru șapte autovehicule).

În concluzie s-a

apreciat că apelanta-pârâtă trebuie obligată la plata sumei de 145.888 lei

daune-interese către intimata-reclamantă.

În ceea ce privește

cheltuielile judecată, instanța de apel a ținut cont că acțiunea a rămas admisă

în parte, deci că apelanta are culpă procesuală prin raportate la art. 274 C.

proc. civ. și în mod corect a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată

de către prima instanță. S-a apreciat ca fiind lipsit de relevanță că anumite

cheltuieli au fost generate de judecata în fața unei instanțe necompetente

teritorial, întrucât art. 274 C. proc. civ. nu face nicio distincție în acest

sens. În mod logic textul de lege nu face nicio distincție pentru că el

atribuie ca principiu culpa procesuală celui care refuzând să-și îndeplinească

obligațiile ce îi reveneau a determinat nașterea litigiului (adică apelantei în

cazul de față) și nu trimite la o apreciere a utilității/validității fiecărui

act procesual în parte. De aceea, faptul că anumite argumente, excepții sau

susțineri ale reclamantei nu au fost primite de instanță nu atrage micșorarea

cheltuielilor de judecată la care reclamanta are dreptul prin câștigarea

procesului. Pe această linie de idei, s-a reținut ca fiind lipsită de relevanță

asupra cheltuielilor de judecată împrejurarea că în speță instanța sesizată de

reclamantă, Tribunalul Buzău, nu era instanța competentă teritorial.

Dat fiind însă

admiterea apelului, pentru această etapă a procesului, instanța de apel, în

baza art. 274 C. proc. civ. a obligat pe intimata-reclamantă la plata sumei de

3.000 lei cheltuieli de judecată în apel reprezentând parte din onorariul de

avocat și parte din taxa de timbru.

În ceea ce privește

cererea de suspendare a executării sentinței apelate s-a arătat că această măsură

putea fi luată până la soluționarea apelului. Dat fiind că soluționarea

apelului este simultană cu soluționarea cererii de suspendare a executării

sentinței apelate înseamnă că de fapt măsura solicitată nu mai poate fi luată,

motiv pentru care cererea de suspendare a fost respinsă ca fiind rămasă fără

obiect.

În termen legal,

împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamanta SC P.S. S.R.L, cât și

pârâta SC V.R. SRL au declarat recurs.

Reclamanta SC P.S.

SRL a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate

și respingerea apelului pârâtei.

În motivarea

recursului, reclamanta susține că deși instanța de apel a reținut că, în cauza

de față sunt incidente elementele răspunderii contractuale, în mod nelegal nu a

avut în vedere răspunderea pârâtei-apelante pentru întreg beneficiul

nerealizat, respectiv și pentru cele două autovehicule cu nr. B-6 și nr. B-7.

Nerealizarea

beneficiului pretins și pentru aceste două autovehicule, îi este imputabilă

pârâtei-apelante, iar răspunderea acesteia se răsfrânge în aceeași măsură și

asupra situației acestor două autovehicule pe care le-a reținut pe nedrept, de

folosința cărora a fost privată aferent perioadei de timp pentru care i-au fost

admise pretențiile la instanța de fond.

Consideră că, din conținutul

considerentelor deciziei recurate nu rezultă motivele pentru care au fost

înlăturate apărările reclamantei legate de reținerea pe nedrept a celor două

autovehicule de către apelanta-pârâtă, și nici cele legate de obligația

acesteia rezultată din contract de a-i asigura reclamantei folosința lor în

toată perioada de garanție.

Dovada reținerii pe

nedrept a celor două autovehicule rezultă în mod expres din conținutul

Sentinței nr. 321 din 17 februarie 2008 a Tribunalului București, secția

comercială și de contencios administrativ, în Dosarul nr. 583/114/2009, prin

care s-a admis acțiunea formulată de reclamantă pe cale de ordonanță

președințială și a fost obligată apelanta-pârâtă SC V.R. SRL împreună cu SC

V.I.R. IFN SA, să restituie cele două autovehicule marca V. cu număr de

înmatriculare B-6 și B-7.

Instanța de apel nu

s-a pronunțat cu privire la apărările formulate de reclamantă în mod expres cu

trimitere la această sentință irevocabilă depusă la dosarul cauzei și invocată

de instanța de fond în motivarea soluției pronunțate.

Pe de altă parte, așa

cum rezultă din probatoriile administrate la instanța de fond, ambele

autovehicule s-au defectat în perioada de garanție, perioadă pentru care

subzistă obligația expresă a pârâtei-apelante de a-i asigura folosința

acestora.

În condițiile în care

instanța de apel a reținut că există legătură de cauzalitate între

nerespectarea obligației contractuale de garanție și prejudiciul pretins, acest

fapt trebuie extins și în ceea ce privește cele două autovehicule pe care

nelegal apelanta-pârâtă le-a deținut în perioada arătată, deținere nelegală

confirmată irevocabil prin Sentința comercială nr. 321 din 17 februarie 2008

care a obligat ambele pârâte la restituirea acestora și pentru care nu și-a

îndeplinit obligațiile asumate pentru perioada de garanție a acestora.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După o scurtă

prezentare a situației de fapt vizând stabilirea raporturilor juridice dintre

părți, reparațiile efectuate de SC V.R. SRL la cele cinci din cele zece

autocamioane, aspecte vizând cele două autocamioane aduse în service-ul

societății pentru reparații, pârâta SC V.R. SRL critică decizia recurată pentru

nelegalitate, sub aspectul greșitei soluționării a excepției prematurității în

raport de prevederile art. 720

1

C. proc. civ. și de art. 109 alin.

(2) C. proc. civ.

Invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține, în esență că potrivit art.

109 alin. (2) C. proc. civ.: "în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea

instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri

prealabile, în condițiile stabilite de acea lege".

Prin urmare,

apreciază recurenta-pârâtă, orice procedură de conciliere directă în materie

comercială trebuie să se realizeze cu respectarea art. 720

1

C. proc.

civ. (forma în vigoare la data introducerii acțiunii - ianuarie 2009), iar

sesizarea instanței este valabilă numai dacă procedura a fost îndeplinită cu

respectarea condițiilor impuse de lege.

Astfel,

considerentele instanței, susține recurenta, sunt contrare interpretării

dispozițiilor privind realizarea procedurii prealabile.

Așa cum a reținut și

instanța de apel, invitația la conciliere este menită să reprezinte un ultim

resort de soluționare a disputelor în mod amiabil. Împrejurarea că partea

căreia i se impută pretinsa neîndeplinire a unei obligații contractuale

contestă și ulterior inițierii litigiului, nu poate acoperi lipsa îndeplinirii

obligației legale prevăzute de art. 720

1

alin. (1) C. proc. civ.

Contrar opiniei instanței de apel, lipsa procedurii prealabile obligatorii

reprezintă un fine de neprimire ce atrage respingerea acțiunii, ca fiind

prematur introdusă, iar în cauză, nu a fost făcută dovada îndeplinirii

procedurii prealabile.

În concluzie, pentru

considerentele mai sus expuse, solicită să se constatate că procedura

concilierii nu a fost îndeplinită și să se dispună modificarea deciziei

recurate în sensul admiterii apelului și respingerii cererii de chemare în

judecată ca prematur formulate.

Subsidiar, critică

hotărârea instanței de apel cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii

contractuale a SC V.R. SRL, apreciind că în mod greșit a fost reținută

răspunderea contractuală a societății cu privire la reparațiile aferente celor

cinci autocamioane care au prezentat defecțiuni repetate la sistemul de

injecție.

Potrivit prevederilor

art. 969 C. civ., "convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante", iar în conformitate cu dispozițiile art. 970 C.

civ., "convențiile trebuie executate cu bună-credință". Nu în ultimul

rând, respectarea principiului obligativității contractului prezintă o

deosebită însemnătate, nu numai în ceea ce privește raporturile dintre părți,

dar și pentru certitudinea și eficiența raporturilor juridice, în general,

potrivit cunoscutului adagiu pacta sunt servanda.

Arată că pentru

angajarea răspunderii patrimoniale a recurentei, ar fi trebuit întrunite în mod

cumulativ următoarele condiții de fond: existența unei fapte ilicite, existența

unui prejudiciu patrimonial, săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite,

existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

În materia

răspunderii civile contractuale, fapta ilicită există atunci când o parte

încalcă o obligație contractuală, aducându-se prin aceasta o atingere unui

drept subiectiv al celeilalte părți.

În opinia

recurentei-pârâte, instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile legale

menționate, reținând astfel îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale a

V.R.

Un prim considerent

vizează pretinsa neîndeplinire a obligației societății de acordare a garanției

internaționale a furnizorului. Concret, se reține, în mod greșit, că apelantei

i-ar fi revenit obligația de a remedia defecțiunile constatate la sistemul de

injecție al fiecăruia din cele cinci echipamente, în cadrul garanției

internaționale a furnizorului. Soluția instanței este fundamentată, în esență,

pe un raționament eronat, în conformitate cu care V.R. ar fi trebuit să

dovedească împrejurarea că utilizatorul a alimentat cu combustibil de la alte

stații decât cele autorizate.

Concluzia instanței

de apel în sensul indicat (respectiv că nu s-ar fi realizat lucrările de

reparații și, respectiv, că nu s-ar fi dovedit încălcarea, de către utilizator,

a obligației prevăzute de art. 4.2.din Anexa 5 la contract) este greșită.

Împrejurarea că

autocamioanele ar fi fost în imposibilitate de a fi utilizate (aspect nedovedit

în cauză) nu poate fi imputat V.R.

Din facturile emise

de V.R. și din declarațiile martorilor audiați, rezultă că recurenta a răspuns

prompt solicitărilor de reparații pe care utilizatorul i le-a adresat în cursul

lunilor octombrie - decembrie 2008. Mai mult, recurenta a înlocuit piesele

identificate ca fiind defecte.

Din probatoriul

administrat a rezultat că mecanicii care s-au deplasat cu atelierul mobil la

Buzău au înlocuit injectoarele blocate și o serie de consumabile, precum filtre

de motorină și filtre de decantare, au aerisit sistemele de alimentare,

curățare sită motorină și au identificat prezența apei în motorină și în

filtrele înlocuite. Toate aceste defecțiuni, coroborate cu depistarea apei în

combustibil, au determinat concluzia că deteriorarea componentelor din blocul

motor (injectoare) are drept cauză folosirea în mod uzual a unui combustibil

necorespunzător standardelor și contrar instrucțiunilor V.R. și prevederilor

art. 4.2 din Anexa 5 la contract.

Ca o dovadă a

bunei-credințe, inițial, cu ocazia constatării primelor defecțiuni, în luna

octombrie 2008, V.R. a înlocuit injectoarele constatate defecte, fără intenția

de a imputa utilizatorului contravaloarea acestora; ulterior, având în vedere

repetarea defecțiunii, în unele cazuri, la aceleași autocamioane, precum și

altele, au fost emise facturi și pentru reparațiile inițiale.

Instanța a ignorat

apărările recurentei-pârâte în sensul că suplimentar operațiunii de înlocuire a

injectoarelor și a consumabilelor afectate, operațiuni efectuate de V.R.,

pentru exploatarea autocamioanelor, era necesară și curățarea întregului sistem

de alimentare cu carburant.

Sub un alt aspect,

arată recurenta-pârâtă, potrivit art. 2.5. din contract coroborat cu Anexa 3 la

contract, V.R. avea obligația de a acorda utilizatorului garanție și de a

remedia gratuit defectele de material sau de manoperă existente la data

livrării vehiculelor sau apărute în perioada de garanție. Din cuprinsul Anexei

3 la contract rezultă că obligațiile de garanție ale furnizorului sunt strâns

legate de obligațiile utilizatorului de a respecta instrucțiunile și

informațiile transmise de furnizor cu privire la folosirea, exploatarea și

întreținerea camioanelor.

Utilizatorului, îi

revenea, printre altele, obligația prevăzută în art. 4.2 din Anexa 5 la

contract, de a exploata autocamioanele "cu grijă și în mod corespunzător

și în conformitate cu instrucțiunile de operare elaborate de furnizor. Cu

excepția Garanției Internaționale a Furnizorului, toate cheltuielile de

reparare și întreținere vor fi în sarcina Utilizatorului".

Contrar celor

reținute de instanțele de fond, în cauză, această prezumție a fost răsturnată.

Recurenta consideră

că soluția instanței de apel se bazează pe o analiză părtinitoare a

probatoriului administrat, ceea ce atrage implicit interpretarea greșită a

îndeplinirii condițiilor legale de antrenare a răspunderii contractuale a V.R..

Astfel, pe de o parte, este reținută declarația martorului intimatei-reclamante

în sensul că toate autocamioanele ar fi fost alimentate de la aceeași sursă

(aspect necoroborat cu nicio altă probă administrată în cauză). Pe de altă

parte, este ignorată declarația martorului recurentei, care se coroborează cu

înscrisurile administrate.

Sub un al treilea

aspect, arată că pentru corecta stabilire a situației de fapt (deși sarcina

probei incumbă utilizatorului), a solicitat instanței de apel administrarea

probei cu expertiză tehnică pentru a stabili cauza blocării injectoarelor, dar

aceasta a fost respinsă.

În acest mod au fost

grav încălcate dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil,

recunoscute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și garantate

constituțional conform art. 21 din Constituție. Totodată, soluția în discuție

demonstrează că instanțele de fond nu au efectuat o cercetare pe fond a cauzei.

Prin urmare,

concluzia instanței de apel, potrivit căreia nu s-ar fi fost demonstrat

neîndeplinirea, de către utilizator, a obligației privind exploatarea conformă

a autocamioanelor este eronată, culpa defectării repetate a injectoarelor

revenind în mod exclusiv utilizatorului.

Așa fiind, în mod

greșit a fost reținută îndeplinirea condițiilor antrenării răspunderii civile

contractuale privind încălcarea unei obligații și existența vinovăției.

Un al doilea

considerent se referă la caracterul prejudiciului pretins de P.S.L.

În mod greșit s-a

reținut că prin raportare la expertiza administrată în cauză s-ar fi făcut

dovada existenței prejudiciului. Concluzia instanței de apel ignoră argumentele

invocate de societate, atât în ceea ce privește nelegalitatea administrării

probei cu expertiză (cu încălcarea principiului contradictorialității), cât și

în ceea ce privește inaptitudinea obiectivului analizat de expert de a asigura

caracter cert prejudiciului reclamat de intimata-reclamantă.

Astfel, susține că

instanța de apel (ca, de altfel, și Tribunalul București) a ignorat criticile

pârâtei în ceea ce privește modul în care a fost administrată proba cu

expertiză în fața Tribunalului Buzău.

Expertul desemnat de

instanță nu ar fi trebuit să depună raportul de expertiză fără a permite

expertului-consilier admis de instanță pentru V.R., de a semna sau semna cu

opinie separată raportul. În acest fel, expertul a împiedicat accesul apelantei

la documentele și informațiile pe baza cărora a realizat lucrarea.

Concluziile

expertizei sunt eronate, fapt care rezultă și din aspectele ce pot fi sesizate

la o simplă analiză comparativă a profitului aferent perioadei 2007 - 2008

calculat de expert - în sumă de 1.183.317,68 lei cu profitul net aferent anului

2008, declarat de intimata-reclamantă la autoritățile fiscale - 450.985 lei.

Acest aspect ar fi trebuit avut în vedere de instanțe în aprecierea valorii

probatorii a expertizei întocmită în circumstanțele mai sus prezentate.

Prin urmare, în

contextul celor arătate, raportul de expertiză pe baza căruia s-a determinat

cuantumul pretențiilor deduse judecății nefiind administrat cu respectarea

drepturilor procesuale ale recurentei, se impunea a fi înlăturat.

Sub un al doilea

aspect, prin decizia criticată s-a reținut în mod greșit caracterul cert al

prejudiciului.

În contextul celor

arătate, soluția instanței de apel este greșită, pretinsul prejudiciu

determinat prin raportul de expertiză având doar o natură ipotetică.

În aprecierea asupra

certitudinii unui prejudiciu viitor instanțele nu se pot baza pe prezumții,

astfel cum a procedat instanța de apel.

În cauză,

intimata-reclamantă nu a depus niciun înscris care să susțină cu certitudine

situația la care s-a raportat obiectivul expertizei (obținerea unor venituri

din închiriere). În condițiile în care nu există faptă ilicită și nici

prejudiciu cert, rezultă în mod neechivoc că nici legătura de cauzalitate între

acestea nu poate fi identificată în speța dedusă judecății.

În concluzie, față de

argumentele prezentate, în opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a reținut

în mod greșit îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale a SC V.R. în

legătură cu cele cinci autocamioane menționate. Pe cale de consecință,

apreciază că obligarea societății la plata unor daune-interese în sumă de

145.888 lei este lipsită de un fundament legal, motiv pentru care, solicită

admiterea recursului și schimbarea în parte a deciziei recurate.

S.C. V.R. SRL a

formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta SC P.S. SRL prin care a

solicitat, în esență, respingerea acestui recurs.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate de reclamanta SC P.S. SRL, în

limitele controlului de legalitate și temeiul de drept invocat, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. invocate de recurenta-reclamantă reglementează două

ipoteze: hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, dar în cauză, se

constată că niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost argumentată corect,

întrucât susținerile recurentei nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor

legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

Este de reținut că

simpla nemulțumire a reclamantei cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea

de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot

fi asimilate unei nemotivări ("din conținutul deciziei recurate nu rezultă

motivele pentru care ne-au fost înlăturate apărările legate de reținerea pe

nedrept a celor două autovehicule de către apelanta-pârâtă, și nici acelea

legate de obligația acesteia rezultată din contract de a ne asigura folosința

lor în toată perioada de garanție"), instanța nefiind ținută să răspundă

fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de

sinteză care să reflecte răspunsul la toate apărările invocate, iar în cauză

instanța de control judiciar și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe

aspectul situației de fapt reținute, cu respectarea clauzelor contractuale.

Contrar susținerilor

recurentei-reclamante, nu se poate pretinde că în condițiile în care instanța

de apel a reținut că există legătură de cauzalitate între nerespectarea

obligației contractuale de garanție și prejudiciul pretins acest fapt trebuie

extins și în ceea ce privește cele două autovehicule reținute o perioadă în

service.

Argumentat și legal

motivat, instanța de control judiciar a reținut cu justețe că obligația

contractuală de garanție nu vizează și reparațiile auto ale autovehiculelor cu

nr. B-2 și cu nr. B-3, pentru care pârâta SC V.R. SRL ar putea fi obligată la

despăgubiri.

Sunt esențiale

reținerile instanței de apel cu privire la obligațiile ce derivă din

contractele de reparații (vizavi de cele două autovehicule reținute o perioadă

în service), în acest caz nefiind aplicabil contractul de leasing încheiat și

nici obligațiile de garanție stabilite.

În acest context, s-a

arătat în mod legal că respectivele contracte de reparații auto în service au

existență de sine stătătoare, contractul de reparații fiind un contract

sinalagmatic cu executare uno ictu, iar nu cu executare succesivă.

Apelul, prin efectul

său devolutiv, repunând în discuție chestiunea judecată la prima instanță, a

permis instanței de apel să concluzioneze faptul că, în ceea ce privește

autocamionul nr. B-2 contractul de reparații era atașat unui contract de

asigurare, însă acceptul asigurătorului pentru plata reparațiilor a fost primit

de pârâta SC V.R. SRL abia la 17 februarie 2009 (la data de 20 februarie 2009

utilizatorul a preluat autovehiculul). În atare condiții, faptul că până la

primirea acceptului de plată, reparațiile nu au fost efectuate nu a putut fi

imputat pârâtei, deoarece aceasta nu avea nicio obligație să repare

autovehiculul fără a primi plata pentru prestația sa. Cât timp utilizatorul

(reclamanta) nu s-a oferit să suporte cheltuielile de reparații, iar

asigurătorul nu acceptase plata reparațiilor, pârâta avea posibilitatea să

refuze efectuarea reparațiilor în baza exceptio non adimpleti contractus.

În ceea ce privește

situația autovehiculului cu nr. B-7, reclamanta nu a achitat facturile de

reparații din 20 noiembrie 2008 și din 25 noiembrie 2008, astfel că, în mod

corect s-a reținut că refuzul de predare a auto reparat, dar ale cărui

reparații nu au fost plătite, nu poate fi considerat o încălcare a obligațiilor

contractuale și nu poate constitui pe cale de consecință temei al răspunderii

contractuale.

Așa fiind, în

condițiile în care reclamanta a pretins acoperirea unui beneficiu nerealizat,

iar nu a unei pagube efective (profitul nerealizat, iar nu acoperirea unei

pagube), în mod legal instanța de apel a acordat daune-interese raportat doar

la cele cinci auto pentru care pârâta SC V.R. SRL avea obligație de garanție.

Pentru rațiunile

înfățișate, Înalta Curte, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate instituite

de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. invocat de recurentă, hotărârea atacată

fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate și cu

aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

declarat de reclamanta SC P.S. SRL împotriva Deciziei civile nr. 458/2013 din

21 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

În raport de soluția

adoptată, solicitarea recurentei-reclamante vizând obligarea pârâtei SC V.R.

SRL la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., nu

se mai justifică.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate de pârâta SC V.R. SRL, în limitele

controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Față de multitudinea

de probleme pe care o ridică aplicarea art. 720

1

C. proc. civ., este

importantă interpretarea corectă a dispozițiilor acestuia, cât mai apropiată de

voința legiuitorului.

În interpretarea

acestui articol, opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că

scopul art. 720

1

C. proc. civ. este de a simplifica și degreva

judecățile cu obiect pretenții bănești, iar această interpretare este în deplin

acord cu opinia Curții Constituționale care a reținut că art. 720

1

instituie o procedură extrajudiciară care să ofere părților posibilitatea de a

se înțelege asupra eventualelor pretenții ale reclamantului fără implicarea

autorității judecătorești competente.

Prin instituirea

procedurii concilierii prealabile legiuitorul a urmărit soluționarea rapidă a

neînțelegerilor dintre comercianți fără a apela la procedura judiciară mai

complexă și mai lentă și degrevarea activității instanțelor judecătorești.

Potrivit art. 720 C.

proc. civ., în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani,

înainte de introducerea cererii de chemare în judecată reclamantul va încerca

soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.

Este adevărat că

procedura concilierii prealabile nu trebuie realizată ca simplă formalitate, ci

cu scopul încercării efective de soluționare a unei dispute legale pe cale

amiabilă, însă, este de necontestat că, tot așa, excepția lipsei procedurii

concilierii prealabile nu poate fi invocată în mod formal, pentru

neîndeplinirea unei simple formalități, ci doar în raport de posibilitatea

efectivă de soluționare amiabilă a litigiului și de o eventuală vătămare

produsă prin inexistența acestei posibilități.

În speță, pârâta nu

invocă excepția lipsei concilierii directe pentru a contracara acțiunea

reclamantei, în sensul că ar înțelege să rezolve litigiul pe cale amiabilă, ci

încearcă a denatura scopul prevederilor de la finalitatea urmărită de legiuitor.

În contextul în care

recurenta-pârâtă nu și-a manifestat niciodată intenția de soluționare a

litigiului pe cale amiabilă, cu atât mai puțin, nu poate dovedi o vătămare

produsă prin aceea că nu s-a realizat convocarea înainte de demararea litigiului.

Scopul concilierii

prealabile vizează preîntâmpinarea unui litigiu între părți, al evitării unor

costuri suplimentare constând în cheltuieli de judecată, odată declarat

procesul pârâtul având posibilitatea achiesării la pretențiil