ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1366/2024

1.Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. x/2/2022 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) și B., anularea hotărârii C.N.C.D. nr. x/12.01.2022, constatarea inexistenței unei discriminări în ceea ce privește situația reclamantei și respingerea pe fond a acuzațiilor pârâtului; cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1613 de la data de 5 octombrie 2022 a Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții C.N.C.D. și B., a fost anulată hotărârea C.N.C.D. nr. x/12.01.2022 și constatată inexistența unui caz de discriminare, fiind obligat pârâtul C.N.C.D. să plătească reclamantei 50 lei taxă judiciară de timbru.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâții C.N.C.D. și B. au declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinței civile, iar pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecată.

1.3.a) În esență, în motivare, pârâtul-recurent C.N.C.D. a arătat că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea / aplicarea greșită a art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 raportat la art. 30 din Constituția României.

Partea recurentă a mai făcut referire și la dispozițiile art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, modalitatea de exprimare utilizată de reclamantă depășește cadrul unei conduite conforme principiilor consacrate de Convenție, deoarece libertatea de exprimare nu poate fi înțeleasă ca o libertate de a face remarci cu caracter ireverențios de natură a afecta reputația altora. Or, afirmațiile amintite depășesc limitele libertății de exprimare, aducând atingere demnității umane și creând o atmosferă de intimidare, ostilă și ofensatoare la adresa petentului.

Nu rezultă nicio justificare obiectivă și rezonabilă pentru încălcarea dreptului la demnitate personală a petentului în relație cu exercitarea unor drepturi civile.

Chiar dacă s-ar aprecia că scopul este unul legitim, totuși metodele utilizate de reclamantă nu sunt adecvate și necesare.

Afirmațiile reclamantei nu au nicio legătură cu exercitarea atribuțiilor petentului, neprezentând relevanță nivelul cunoștințelor de limba română, respectiv originea petentului.

Mai mult decât atât, acele afirmații nu privesc interesul public. Necontribuind la o dezbatere publică, ci ofensează persoana petentului.

În consecință, necesitatea unei restrângeri a libertății de exprimare este impusă în sprijinul protejării unei societăți care își respectă toți semenii săi, fără deosebire.

1.3.b) Pârâtul B. a formulat de asemenea recurs împotriva aceleiași sentințe, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac cu consecința casării soluției primei instanțe.

În motivare a arătat că în mod eronat a apreciat instanța de fond că are calitate procesuală pasivă în prezentul dosar atât din prisma dreptului procesual civil, cât și prin prisma contenciosului administrativ.

În literatura juridică se face legătura între persoana reclamantului și titularul dreptului subiectiv dedus judecății, precum și între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic de drept substanțial, subliniindu-se necesitatea identificării acestor categorii de persoane. În opinia sa, calitatea procesuală (activă sau pasivă) este o chestiune exterioară procesului, un atribut al persoanei fizice sau juridice, susceptibilă de a fi verificată de la început, iar în lipsa ei acțiunea nu poate primi curs.

Se indică aspecte de jurisprudență existentă, respectiv decizia nr. 1013 din 28 iunie 2002 a Tribunalului București, Secția a VI-a comercială și decizia nr. 3511 din 11 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de fond a interpretat în mod greșit și prevederile Legii nr. 554/2004. Nu are nicio relevanță faptul că pârâtul a formulat plângerea asupra căreia CN.C.D. s-a pronunțat, astfel încât să fie reținută ca valabilă calitatea sa procesuală pasivă în prezentul dosar, pârâtul neavând capacitatea de a determina soluția adoptată de C.N.C.D. pe de o parte, iar pe de altă parte nu avea posibilitatea să modifice în vreun fel hotărârea atacată. Excepția lipsei calității procesuale pasive trebuia admisă de instanța de fond, având în vedere că nu era autoritatea publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Totodată, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv incongruența normei juridice raportată la situația de fapt, instanța de fond interpretând în mod greșit prevederile art. 2 alin. (5) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 raportat la situația dedusă judecații, deoarece fapta reținută și sancționată de C.N.C.D întrunește condițiile pentru a fi considerată discriminare.

Discriminarea presupune atingerea adusă exercitării unui drept al persoanei discriminate tocmai datorită apartenenței acesteia sau unei caracteristici individuale. Din acest punct de vedere, discriminarea directă presupune o legătură de cauzalitate identificabilă între actul sau faptul diferențierii și apartenența la una dintre caracteristicile sau la unul dintre criteriile cuprinse în norma juridică și individualizate în cazul persoanei care este supusă discriminării.

Reținând și sensul terminologic al noțiunii de discriminare, recurentul face referiri și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, arătând că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Totodată, la nivel internațional există o preocupare majoră pentru combaterea discriminării, reflectată în actele cu caracter legislativ adoptate în domeniul drepturilor omului din care materia discriminării face parte.

Discriminarea poate avea loc în variante și manifestări de neacceptare și/sau combatere multiple, în funcție de criterii precum rasa, naționalitatea, etnia unei persoane, limba vorbită de aceasta, religia sa, categoria socială din care face parte, convingerile, sexul, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala unei persoane, apartenența acesteia la o categorie defavorizată, precum și în funcție de orice alt criteriu care conduce la restrângerea, nerecunoașterea, împiedicarea sau restrângerea folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a tuturor drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social, cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice și/sau sociale.

Deși sistemul legislativ internațional, european și național garantează exercitarea drepturilor și libertăților individuale, același sistem conține și limitări ale acestora, tocmai pentru a trasa o măsura, a realiza un echilibru și o proporționalitate și pentru a putea garanta și respecta drepturile și libertățile tuturor și fiecăruia dintre indivizi. Astfel, se consacră un principiu bazat, la nivel ideologic, pe concepția conform căreia drepturile și libertățile unei persoane se opresc acolo unde încep drepturile și libertățile unei alte persoane.

În speță, instanța de fond în mod greșit a considerat că afirmațiile defăimătoare folosite de intimata-reclamantă, care tind către instigarea la ură, pot fi considerate drept o nemulțumire a societății.

Este o mare diferență între o critică adusă cu referire la chestiuni legate de atribuțiile funcției și un atac la persoană gratuit, menit să influențeze și să instige masele numai datorită faptului că are altă origine și pentru felul în care se consideră că vorbește limba română. Discursul intimatei-reclamante denotă clar dorința de a îl umili ca om, nu de a face critici, fie ele și acide, referitoare la activitatea sa profesională.

Așadar, instanța de fond în mod greșit asimilează discursul intimatei-reclamante drept critici care au ca scop clarificarea unor probleme de interes public, fiind evident că originea sa nu este o chestiune de interes public raportat la activitatea  profesională, cu atât mai mult fiind cetățean român.

S-au invocat și art. 20 pct. 2 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, respectiv art. 19 pct. 2 din același Pact.

Intimata-reclamantă care a invocat art. 30 al Constituției României care asigura libertatea de exprimare trebuie să aibă în vedere și limitele acestei libertăți.

De asemenea, recurentul a invocat art. 10 alin. (2) și art. 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Intimata-reclamantă, prin declarațiile sale publice, a încălcat dreptul la demnitate în privința căruia Curtea Constituțională a statuat prin decizia nr. 62 din 18.01.2007 că dreptul la demnitate este una dintre valorile supreme, iar lezarea acestui drept poate fi sancționată chiar și penal.

Raportat la scopul legitim urmărit prin posibila ingerință a statului în libertatea de exprimare se urmărește protejarea demnității umane a tuturor cetățenilor din România, inclusiv a persoanelor care aparțin unei minorități naționale, etnii sau pe criterii de naționalitate.

Art. 15 al O.G. nr. 137/2000 ar califica drept neîntemeiată apărarea acesteia în cazul în care ar fi încercat să demonstreze că nu a urmărit nicidecum sa creeze o atmosferă degradantă sau umilitoare, ci a fost un mesaj de amuzament sau un mesaj emoțional prin care a urmărit o proprie interpretare a declarațiilor sale, cât timp fapta sancționată de teza a doua din art. 15 al O.G. nr. 137/2000 nu presupune că autorul acesteia a urmărit producerea consecințelor arătate, fiind suficient ca mesajul în sine să fie susceptibil de a conduce la atare rezultat. Or, afirmațiile intimatei-reclamante în speță au potențialul pericolului de comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare la adresa recurentului în calitate de secretar de stat.

În concluzie, a precizat că hotărârea C.N.C.D. nr. x/2022 este temeinică și legală, constatând că faptele intimatei-reclamante reprezintă discriminare, întrucât au creat o deosebire pe criteriul originii care a avut drept scop și efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului la demnitate prevăzut de art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A., deși a fost citată cu copie a motivelor de casare, nu a formulat întâmpinare.

2.1.Procedura de soluționare a recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâții C.N.C.D. și B. este fondat și se impune a fi admis, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 5.  când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.”; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. „(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.” [s.n.].

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Preliminar, Înalta Curte subliniază că prin sentința recurată Curtea de Apel București nu a validat în integralitate motivele de anulare invocate de partea reclamantă, înlăturând criticile referitoare la aspecte de neregularitate procedurală pretinse a fi existat în fața C.N.C.D. În acest context, din moment ce recursul a fost formulat de pârâți, în calea de atac nu poate interveni vreo reformare a soluției prin prisma considerentelor respective, a căror contestare incumba reclamantei, fără însă ca aceasta din urmă să fi procedat astfel.

În continuare, Înalta Curte constată că recurenții-pârâți au invocat în calea de atac exercitată critici susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare / nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Totodată, instanța de control judiciar a invocat, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motivul de casare / nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin prisma limitelor învestirii instanței de fond raportat la dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Un astfel de motiv de casare / nelegalitate este incident dacă, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; așadar, premisa aplicării textului legal menționat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă.

Înalta Curte reține că actul atacat este reprezentat de hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) nr. x din 12 ianuarie 2022 prin care, în urma sesizării recurentului-pârât B., s-a constatat că afirmațiile reclamantei A. din cadrul emisiunilor postului X TV din 31 ianuarie 2021, 15 martie 2021 și 16 martie 2021 reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, fiind aplicată o amendă contravențională în cuantum de 5000 lei în sarcina intimatei-reclamante.

Prin aceeași hotărârea C.N.C.D. nr. x din 12 ianuarie 2022, în urma sesizării recurentului-pârât B., s-a mai constatat că afirmațiile terțului C. prin intermediul rețelelor sociale reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, fiindu-i aplicată acestuia sancțiunea contravențională a avertismentului.

Curtea de Apel București, deși a fost sesizată prin cerere de chemare în judecată doar de intimata-reclamantă, a dispus, prin dispozitivul sentinței recurate și minuta aferentă acesteia, anularea hotărârii C.N.C.D. nr. x din 12 ianuarie 2022 și a constatat inexistența unui caz de discriminare, fără a realiza nicio distincție după cum s-a referit la situația intimatei-reclamante A. sau a terțului C.

Din lectura atentă a cererii de chemare în judecată reiese că, la momentul sesizării Curții de Apel București, reclamanta a avut în vedere doar situația sa personală, arătând expres că solicită să se constate că „nu exista un caz de discriminare, respingând pe fond acuzațiile petentului, în ceea ce privește reclamanta A.” [fila (...) dosar fond].

Or, art. 9 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.”, iar potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ. „Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.”.

De asemenea, art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 prevede că „Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii”, iar potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ ..., se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului ...”, cu mențiunea că art. 2 alin. (1) lit. a) din același act normativ definește persoana vătămată ca fiind „orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri”.

În aceste condiții, în mod greșit a dispus prima instanță anularea în integralitate a hotărârii C.N.C.D. nr. x/2022, iar nu doar parțial, câtă vreme, pe de o parte, intimata-reclamantă nu învestise Curtea de Apel București cu o acțiune în legătură cu situația terțului C., anume referitor la faptele constatate în sarcina acestuia a constitui discriminare și sancțiunea contravențională ce i-a fost aplicată, iar, pe de altă parte, intimata-reclamantă nici nu putea justifica vreo calitate de persoană vătămată prin prisma normelor legale amintite în raport de situația dlui. C., terț față de persoana dnei. A., fiecare dintre aceștia fiind titulari ai unor drepturi și interese legitime proprii.

În consecință, este fondat motivul de casare / nelegalitate invocat din oficiu, anume art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece este eronată soluția Curții de Apel București de anulare în integralitate a hotărârii C.N.C.D. nr. x din 12 ianuarie 2022 și de constatare a  inexistenței unui caz de discriminare, fără o circumstanțiere doar la situația intimatei-reclamante A.

În ceea ce privește motivul de casare / nelegalitate invocat de recurenții-pârâți prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că implică mai întâi analiza solicitată de dl. B. cu privire la problema calității sale procesuale pasive în fața primei instanțe, iar apoi verificarea modului de aplicare și interpretare a normelor juridice relevante sub aspectul faptei de discriminare în litigiu.

Procedând la controlul primei critici expuse de recurentul-pârâtă, instanța de recurs arată că acesta în mod eronat contestă calitatea sa procesuală în proces.

Astfel, premisa esențială a hotărârii C.N.C.D. nr. x din 12 ianuarie 2022 se găsește în sesizarea adresată C.N.C.D. de  recurentul-pârât B., în urma căreia s-a constatat că anumite afirmații ale reclamantei A. reprezintă discriminare, fiindu-i aplicată o amendă contravențională.

Totodată, actul litigios este rezultatul unei proceduri administrativ-jurisdicționale implicându-l pe dl. B. în calitate de petent și pe dna. A. în calitate de reclamată, ceea ce îi conferă un caracter complex, în sensul că rezultatul procedurii administrative va avea un destinatar (intimata-reclamantă) și un beneficiar (recurentul-pârât), producând efecte juridice asupra ambilor (prin aplicarea amenzii contravenționale pentru prima persoană și prin constatarea situației de a fi fost discriminat pentru cel de-al doilea).

Deși recurentul-pârât nu reprezintă emitentul actului litigios, acesta din urmă fiind C.N.C.D., totuși dl. B. figurează în mod corect în cadrul procesual subiectiv, pentru a i se permite să își exercite dreptul la apărare, în condiții de contradictorialitate cu privire la finalitatea sesizării sale adresate C.N.C.D., anume măsura în care situația litigioasă putea fi calificată ca fiind discriminare.

În concluzie, nu poate fi primită critica prin care partea recurentă-pârâtă contestă calitatea sa procesuală pasivă în fața primei instanțe.

Cu toata acestea, sunt parțial întemeiate criticile ambilor recurenți-pârâți cu privire la existența faptei de discriminare imputate intimatei-reclamante.

După cum s-a arătat deja, prin hotărârea C.N.C.D. nr. x/2022, s-a constatat că afirmațiile reclamantei A. din cadrul emisiunilor postului X TV din 31 ianuarie 2021, 15 martie 2021 și 16 martie 2021 cu privire la dl. B. reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Afirmațiile în discuție sunt următoarele: (1) „de ce nu se duce domnul B. în țara lui de baștină?”; (2) „vorbește despre dânsul la persoana a-III-a, probabil i se trage din limba țării sale natale”; (3) „nu știu cum domnul B. și-a luat examenul de cetățenie”; (4) „trădătorii nu au ce căuta în România”. Afirmațiile amintite nu sunt negate, potrivit celor reieșite din actele de procedură din dosar și situației de fapt stabilită de prima instanță.

Curtea de Apel București a mai reținut în stabilirea situației de fapt că reclamanta A. este avocat, senator afiliat unei formațiuni politice, iar pârâtul B. este secretar de stat în Ministerul Y, șef al Departamentului Z, o funcție de natură politică. Totodată, judecătorul fondului a arătat că afirmațiile au fost făcute în momente de nervozitate socială, în care o parte a societății și intimata-reclamantă  criticau „măsurile [pretins, n.n.] ilogice și fără suport științific luate de Comitetul Național W” implicat în combaterea virusului Sars-Cov-2, Comitet din care pârâtul B. făcea parte. În presă s-a relatat că „A. a catalogat drept o mascaradă măsurile aplicate de Guvern pentru a limita răspândirea COVID-19. De asemenea, A. ... nu a ezitat să-l atace pe medicul B., secretat de stat în Ministerul Y, despre care a spus că „stă pe un scaun și atât face” și ia „măsuri ilogice care nu au la bază nicio dovadă științifică”. A mai reținut prima instanță și că reclamanta era antivaccinistă și ducea o campanie împotriva vaccinării.

În aceste condiții, raportat la cele patru afirmații consemnate anterior și reținute în conținutul hotărârii C.N.C.D. nr. x/2022, Înalta Curte constată că în conflict se află dreptul fundamental la demnitate al recurentului-pârât B. și libertatea de exprimare, al cărei titular este intimata-reclamantă A.

Instanța de control judiciar reține că atât intimata-reclamantă, cât și recurentul-pârât se află în atenția publică și se bucură de notorietate în considerarea unor demnități publice, ocupate în primul caz prin alegere, iar în cea de-al doilea caz prin numire, ambele funcții deținute de cele două persoane fizice fiind în principiu unele politice.

Mai constată Înalta Curte că hotărârea C.N.C.D. nr. x/2022 apare a constitui o ingerință în libertatea de exprimare a intimatei-reclamante prin sancțiunea cu amendă contravențională aplicată, una menită să protejeze dreptul la demnitate aparținând recurentului-pârât B..

Pe de o parte, referitor la libertatea de exprimare, potrivit art. 30 din Constituția României, reglementat la Titlul II – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, Capitolul II – Drepturile și libertățile fundamentale din Constituție „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile” (alin. 1), „Cenzura de orice fel este interzisă” (alin. 2), „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine” (alin. 6).

Din lectura dispozițiilor constituționale redate mai sus, Înalta Curte reține opțiunea legiuitorului constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertății de exprimare, prin instituirea inviolabilității sale, cu rezerva totuși că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnității, onoarei, vieții private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea persoanei care și-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituțional.

Instanța supremă mai învederează existența în Constituția României, la Titlul II – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, Capitolul I – Dispoziții comune, a art. 20, text potrivit căruia „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.” (alin. 1), respectiv „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile” (alin. 2).

Astfel, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, cu efecte juridice începând cu data de 20 iunie 1994, România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocoalele sale adiționale, adoptate la nivelul Consiliului Europei.

Potrivit art. 10 din Convenția amintită „Paragraf 1 - Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Paragraf 2 - Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”.

Libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție, stând chiar la baza noțiunii de „societate democratică” ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția. Această importanță cu totul deosebită a articolului 10 a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în cauza Handyside împotriva Regatului Unit (hotărârea din 7 decembrie 1976), ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare. Astfel, Curtea afirmă că „libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai „informațiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere în absența cărora nu există „societate democratică”.

Cât privește hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanța își însușește interpretarea potrivit căreia acestea au dincolo de efectele inter partes și un efect erga omnes, consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care potrivit art. 32 din Convenție misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor contractante, ci jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției.

Revenind la dispozițiile art. 10 din Convenție, instanța de control judiciar învederează că acestea apără libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor, precum și cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiționale la cele mai moderne, privind opinii și informații politice, sociale sau economice, expresia artistică și informații cu caracter comercial.

Dreptul garantat de articolul 10 nu este însă unul absolut. Paragraful 2 al articolului 10 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Restricțiile aduse libertății de exprimare vor fi însă controlate prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispozițiilor articolului 10 din Convenție cristalizate în cadrul jurisprudenței referitoare la acesta.

Astfel, Curtea Europeană afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenției dacă nu îndeplinește cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop (a se vedea în acest sens hotărârea C.E.D.O. din 17 decembrie 2004 Cumpănă și Mazăre împotriva României, § 85 și urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 501/14.06.2005; hotărârea C.E.D.O. din 7 octombrie 2008 Barb împotriva României, § 31 și urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 304/08.05.2009; hotărârea C.E.D.O. din 28 septembrie 2004 Sabou și Pîrcălab împotriva României, § 35 și urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 484/08.06.2005).

Cât privește prima condiție dintre cele menționate mai sus, instanța reține că ingerința adusă libertății de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern, înțelegând prin acesta atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare, cât și o normă cu o forță juridică inferioară legii în sens formal, dar și  jurisprudența rezultată din activitatea instanțelor judecătorești, cu mențiunea că acestea trebuie să întrunească două condiții fundamentale, respectiv să fie accesibile și previzibile destinatarului (a se vedea hotărârea C.E.D.O. din 26 aprilie 1979 cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit , § 49 – disponibilă pe pagina de Internet a Curții Europene a Drepturilor Omului -

www.echr.coe.int

).

A doua condiție dintre cele menționate mai sus implică analiza existenței unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de paragraful 2 al articolului 10 din Convenție, respectiv securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

În sfârșit, cea de-a treia condiție, pentru ca ingerința să nu conducă la încălcarea libertății de exprimare garantată de art. 10 din Convenție, presupune ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde „unei nevoi sociale imperioase”, iar argumentele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința să fie „pertinente și suficiente”, măsura de limitare a libertății de exprimare trebuind să fie „proporțională cu scopurile legitime urmărite”, asigurându-se un just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare consacrată de

art. 10

și, pe de altă parte, interesul general de apărare a societății sau a dreptului terțului care invocă depășirea limitelor libertății de exprimare (a se vedea hotărârea Cumpănă și Mazăre citată anterior, § 88-90).

Spre a fi admisibilă ingerința în exercitarea libertății de exprimare, cele trei condiții menționate în precedent trebuie întrunite în mod cumulativ, lipsa uneia dintre ele făcând ca încălcarea art. 10 din Convenție să nu poată fi justificată.

Totodată, se impune a fi menționat că, din analiza jurisprudenței Curții (îndeosebi hotărârea C.E.D.O. din 8 iulie 1986 Lingens împotriva Austria), rezultă o foarte importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, urmând a se avea în vedere că „existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit”. Astfel, „dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 (conform hotărârii din 14 octombrie 2008 Petrina împotriva România, § 41, preluând cauza Lingens citată anterior, § 46, și decizia din 8 septembrie 2005 Ivanciuc împotriva României, cerere nr. 18624/03)”.

Pe de altă parte, Constituția României prevede la art. 1 alin. (3) că „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate”, iar potrivit art. 16 alin. (1) „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.”.

În acest context constituțional, O.G. nr. 137/2000 stabilește la art. 2 alin. (1) că „..., prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.”, iar la art. 15 „Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.”.

Așadar, o dimensiune esențială a democrației constituționale o constituie respectarea demnității ființei umane, inclusiv sub aspectul onoarei și reputației sale, mijloacele de apărare în acest sens fiind diverse, printre acestea regăsindu-se și sancționarea faptelor de discriminare.

Revenind la cele patru afirmații ale intimatei-reclamante, care au stat la baza sancționării sale contravenționale prin hotărârea C.N.C.D. nr. x/2022, Înalta Curte constată că prima [„de ce nu se duce domnul B. în țara lui de baștină?”] reprezintă o manifestare excesivă a libertății de exprimare, prin care se aduce o atingere disproporționată și fără scop legitim demnității recurentului-pârât prin discriminarea acestuia pe criteriile etniei și naționalității.

Astfel, este necontestat faptul că recurentul-pârât este cetățean român, ceea ce are semnificația faptului că România este țara dlui. B. În acest sens, art. 4 alin. (2) din Constituția României prevede că „România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială.”.

Altfel spus, recurentul-pârât B., în calitate de cetățean român, are dreptul constituțional de a rămâne în România, la fel ca și intimata-reclamantă A., indiferent de aspectul etniei sau naționalității.

Prin punerea de către intimata-reclamantă sub semnul întrebării a dreptului recurentului-pârât de a rămâne în România, cerându-i să meargă în „țara lui de baștină”, exclusiv pentru motive legate de originea acestuia, dna. A. neagă dreptul dlui. B. de a-și alege reședința și a rămâne în România, în ciuda faptului că art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 prevede expres că „Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: ... d) drepturile civile, în special: (i) dreptul la libera circulație și la alegerea reședinței; (ii) dreptul de a părăsi țara și de a se întoarce în țară; ...”.

Or, după cum s-a arătat anterior, motivul esențial pentru care intimata-reclamantă a contestat dreptul recurentului-reclamant de a rămâne în România l-a constituit originea etnică a acestuia din urmă, astfel că există un caz de discriminare prin excluderea pe bază de etnie și naționalitate, având ca scop înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept expres atestat de norma legală.

Cât despre ingerința în libertatea de exprimare a intimatei-reclamante prin hotărârea C.N.C.D. nr. x/2022, Înalta Curte reține că aceasta are temei legal, anume art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, urmărește scopul legitim reprezentat de protecția reputației sau a drepturilor altora și are caracter proporțional, fiind necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop.

În acest din urmă sens, instanța de recurs observă că discursul amintit neagă dreptul unui cetățean român de a continua să locuiască în România, fiind apt să instige la ură, deși în mod obiectiv, chiar în măsura în care o persoană ar săvârși o faptă de o gravitate excepțională, nu există vreo formă de răspundere care să aibă ca sancțiune sau finalitate obligarea acesteia, atât timp cât este cetățean român, să părăsească teritoriul statului român. De altfel, alegațiile ca un cetățean român să părăsească teritoriul României nu pot fi acceptate în mod rațional, indiferent că motivul invocat ar fi, după caz, originea etnică sau starea materială ori nivelul educației etc., astfel de criterii pretinse de vorbitor fiind doar rezultatul aprecierii sale subiective și putându-se schimba în funcție de interesul de moment al celui de la care emană alegațiile respective.

În aceste condiții, atragerea răspunderii contravenționale se impune în mod necesar în cazul intimatei-reclamante pentru afirmația litigioasă, cu mențiunea însă că individualizarea sancțiunii contravenționale se va verifica ulterior epuizării analizei tuturor afirmațiilor sale.

Nu la aceeași concluzie se poate ajunge însă și pentru celelalte trei afirmații imputate intimatei-reclamante.

Astfel, cu privire la alegația „vorbește despre dânsul la persoana a-III-a, probabil i se trage din limba țării sale natale”, aceasta nu comportă vreo dimensiune discriminatorie.

Intimata-reclamantă remarcă sub acest aspect un anumit mod în care partea recurentă-pârâtă se adresează cu privire la propria persoană și își imaginează o explicație cu privire la acea conduită.

Observarea modului în care se exprimă persoana respectivă și găsirea unei justificări prin prisma limbii materne a recurentului-pârât nu reprezintă o discriminare a dlui. B., deoarece nu are semnificația vreunei deosebiri, excluderi, restricții sau preferințe, nerezultând că se urmărește scopul sau efectul restrângerii, înlăturării recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

De asemenea, nu se poate conchide că scopul afirmației a fost acela de a incita la ură rasială sau națională ori că s-a urmărit o atingere a demnității sau crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, legat de apartenența acesteia la o anumită naționalitate, etnie.

De esența afirmației litigioase este modul de exprimare al recurentului-pârât, anume la persoana a treia, fără a fi cert însă că explicația pe care a dat-o intimata-reclamantă urmărea vătămarea dlui. B., cu atât mai mult cu cât originea etnică a recurentului-pârât nu reprezintă o informație confidențială sau clasificată.

Referitor la următoarea afirmație a intimatei-reclamante, anume „nu știu cum domnul B. și-a luat examenul de cetățenie”, aceasta reprezentă expresia unei judecăți de valoare și nu conține nicio mențiune relevantă pentru o faptă de discriminare, singura de competența C.N.C.D.

Astfel, câtă vreme recurentul-pârât nu a dobândit cetățenia română prin naștere, ci ulterior, la cerere, parcurgerea procedurii administrative corespunzătoare implică verificarea cunoașterii limbii române și a deținerii unor noțiuni elementare de cultură și civilizație românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viața socială. Or, verificările respective desfășurate în cadrul procedurii administrative de acordare la cerere a cetățeniei române sunt reglementate de Legea cetățeniei române nr. 21/1991 și incumbă petiționarilor cetățeni străini sau apatrizi.

Așadar, unei astfel de alegații nu îi poate fi asociată răspunderea contravențională raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 2/2001, cu atât mai mult cu cât subiectul se circumscrie unei probleme de interes general ce poate face obiectul dezbaterii de interes public privind procedurile administrative în urma cărora este acordată cetățenia română și nivelul de exigență manifestat în cadrul acestora.

Dintr-o altă perspectivă, în măsura în care afirmația intimatei-reclamante avea în vedere corectitudinea modului în care un demnitar / funcționar al statului român vorbește limba română, din nou alegația abordează o problemă de interes public referitoare la capacitatea demnitarului / funcționarului de a explica inteligibil societății în ansamblu și / sau membrilor acesteia oportunitatea anumitor măsuri care îi interesează sau sunt de natură să le efecteze exercițiul drepturilor, libertăților sau intereselor legitime în contextul pandemiei de Sars-Cov-2

Astfel, în jurisprudența instanței din Strasbourg s-a arătat că un organ public și agenți ai statului care acționează în exercitarea atribuțiilor lor trebuie să accepte că limitele criticilor admisibile sunt mai largi pentru ei decât pentru persoanele fizice (cauza Toranzo Gomez împotriva Spaniei, § 65 sau cauza Lombardo și alții împotriva Maltei, § 54 – disponibile pe pagina de Internet a Curții Europene a Drepturilor Omului,

www.echr.coe.int

). De asemenea, limitele criticii admisibile sunt mai largi în raport cu o personalitate cunoscută care se expune în mod inevitabil și conștient unui control atent din partea publicului și care, prin urmare, trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranță față de critică (a se vedea cauza Kulis împotriva Poloniei, § 47 – disponibilă pe pagina de Internet a Curții Europene a Drepturilor Omului,-

www.echr.coe.int

). În plus, limitele criticilor admisibile sunt, la fel ca în cazul politicienilor, mai largi pentru funcționarii publici care acționează în exercitarea atribuțiilor lor oficiale (cauza Mamer împotriva Franței, § 27 – disponibilă pe pagina de Internet a Curții Europene a Drepturilor Omului,

www.echr.coe.int

).

Așadar, din moment ce alegația privește modul în care persoana vizată își îndeplinește atribuțiile ce îi incumbă potrivit funcției de demnitate publică pe care o deține, dar și una dintre condițiile necesare pentru ocuparea acelei funcții (aceea vizând cetățenia română a titularului), limitele criticilor admisibile sunt mai largi în raport de celelalte persoanele fizice, iar în discuție este o personalitate cunoscută, care se expune în mod inevitabil și conștient unui control atent din partea publicului și care, prin urmare, trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranță față de critică.

În sfârșit, afirmația „trădătorii nu au ce căuta în România” prezintă un caracter general, fără să îl nominalizeze pe recurentul-pârât și nu face nicio mențiune la originea etnică a acestuia. De asemenea, respectiva alegație este formulată la plural, iar nu la singular, ceea ce semnifică includerea în categoria „trădătorilor” a mai multor persoane, fără a fi excluși aceia care au dobândit cetățenia română prin naștere. În aceste condiții, respectiva afirmație nu este relevantă pentru fapta de discriminare pentru criteriile amintite anterior.

În concluzie, dintre cele patru afirmații reținute de recurentul-pârât C.N.C.D. în sarcina intimatei-reclamante ca temei pentru atragerea răspunderii sale contravenționale, Înalta Curte confirmă relevanța doar a unei singure alegații, anume aceea „de ce nu se duce domnul B. în țara lui de baștină?”.

Mai observă instanța de control judiciar că prin aceeași hotărâre C.N.C.D. nr. x/2022 au fost imputate fapte de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000 atât în sarcina intimatei-reclamantei, cât și a terțului C., prin prisma afirmațiilor reținute în sarcina acestora ca fiind făcute față de recurentul-pârât B., cu mențiunea însă că în cazul intimatei-reclamante a fost aplicată sancțiunea amenzii contravenționale de 5.000 lei, iar în cazul terțului a fost aplicat un avertisment.

În legătură cu individualizarea celor două sancțiuni amintite, C.N.C.D. a indicat în cazul intimatei-reclamante că „a) discriminarea a vizat o persoană; b) afirmațiile rasiste reprezintă o încălcare gravă a dreptului la demnitate; c) reclamanta a utilizat în mod repetat aceste afirmații ce pot produce efecte nu doar privind reclamantul, dar și alte persoane stabilite în România; d) reclamata este om politic, formator de opinie, e) reclamata nu a mai fost sancționată anterior de C.N.C.D.”, iar în cazul dlui. C. că „a) discriminarea a vizat o persoană; b) afirmațiile rasiste reprezintă o încălcare gravă a dreptului la demnitate; c) afirmațiile au o gravitate redusă, criticând mai degrabă cunoștințe lingvistice ale petentului; d) reclamatul este om politic, formator de opinie; e) reclamatul nu a mai fost sancționat anterior de C.N.C.D.”.

Înalta Curte mai reține că afirmațiile imputate terțului C. au fost „vorbești româna suficient de prost, încât să nu mă simt reprezentat de tine”, „mă simt reprezentat ca român de cel care vorbește corect româna”, „sper că știi limba română corect, este totuși o condiție pentru a fi român”.

Așadar, diferența esențială dintre cele două conduite, astfel cum a fost reținută de C.N.C.D., a privit numărul afirmațiilor ilicite, pretins repetate în cazul intimatei-reclamante, subliniind că ar exista și o diferență de adresabilitate.

Or, în urma analizei efectuate de instanța de recurs, din cele patru afirmații litigioase imputate intimatei-reclaante s-a confirmat una singură, dispărând elementul de repetabilitate. De asemenea, nu reiese o diferență reală sub aspectul adresabilității afirmațiilor reținute ca fiind rasiste, deoarece criticarea modului în care vorbește limba română o persoană ce a dobândit cetățenia română la cerere poate depăși granițele unui caz individual, din moment ce condiția art. 8 alin. (1) din Legea nr. 21/1991 este de a cunoaște limba română, fără a impune în mod necesar un anumit nivel de exigență.

În concluzie, deși afirmațiile celor două persoane sancționate nu sunt identice, totuși determină o similaritate a criteriilor reținute de C.N.C.D. pentru aplicarea sancțiunii contravenționale.

Totuși, din moment ce dl. C. a fost sancționat prin hotărârea litigioasă doar cu avertisment, principiul egalității în fața legii impune ca aceeași sancțiune contravențională să fie aplicată și intimatei-reclamante, ca urmare a afirmațiilor cu caracter rasist ce pot fi reținute în mod efectiv în sarcina acesteia. Altfel spus, rațiunea pentru care se va proceda la reindividualizarea sancțiunii contravenționale are în vedere în mod esențial conduita C.N.C.D., autoritatea publică aplicând deja prin hotărârea nr. x/2022 pentru afirmațiile rasiste ale dlui. C. o sancțiune cu avertisment, iar situația intimatei-reclamante, în urma confirmării judecătorești doar a unei afirmații rasiste din cele patru analizate, este similară aceleia, ceea ce impune o coerență a sancționării în cadrul unei hotărâri unice.

2.2.Temeiul  legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, fiind identificate motive de casare a  sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, va admite recursurile formulate de recurenții-pârâți B. și C.N.C.D. împotriva sentinței civile nr. 1613 din 5 octombrie 2022, va anula în parte hotărârea C.N.C.D. nr. x din 12.01.2022 în limita sancțiunii aplicate reclamantei A., în sensul că înlocuiește sancțiunea amenzii cu sancțiunea avertismentului, urmând a menține în rest sentința recurată, anume cu privire la motivele de anulare invalidate de prima instanță și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E :

Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți B. și C.N.C.D. împotriva sentinței civile nr. 1613 din 5 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința civilă și, în rejudecare:

Admite în parte acțiunea.

Anulează în parte hotărârea Consiliului  National pentru Combaterea Discriminării nr. x din 12.01.2022 în limita sancțiunii aplicate reclamantei A., în sensul că înlocuiește sancțiunea amenzii cu  sancțiunea avertismentului.

Menține în rest sentința