ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1842/2023

Ședința publică din data de 31 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în data de 06.05.2019, reclamanta A.. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se dispună anularea Hotărârii nr. 129 din 06.03.2019, emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1189 din 11 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

- a admis acțiunea formulată de reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin Colegiul Director, și B.;

- a anulat Hotărârea nr. 129/06.03.2019, emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării;

- a obligat pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata către reclamantă a sumelor de 2.379 RON și de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru și onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat și motivat, casarea sentinței recurate și, pe fond, respingerea acțiunii în contencios administrativ formulată de către reclamanta A.., cu consecința menținerii ca legală și temeinică a Hotărârii nr. 129/06.03.2019, emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2017.

În motivarea recursului, după o prezentare a situației de fapt, se arată, în esență, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 10 lit. d), art. 15, art. 20 alin. (1) și (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, respectiv a dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv:

- hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 20 alin. (1) și alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin raportare la dispozițiile art. 16, art. 18 alin. (1) și art. 19 alin. (1) din același act normativ, pentru următoarele considerente:

În considerentele sentinței civile nr. 1189/11.11.2020, judecătorul fondului a constatat, în mod greșit, că, "prin hotărârea contestată, Consiliul a reținut că discriminarea s-a bazat pe criteriul veniturilor mici și nu pe criteriul dizabilității, pronunțându-se deci pe un alt tip de discriminare decât cel reclamat de petent și depășind, deci, limitele în care a fost învestit.

Acest aspect rezultă din întreaga motivare a Consiliului, acesta raportându-se la persoanele cu venituri mici și la necesitatea ca și acestea să poată accesa serviciile publice printre care și cel privind obținerea unui credit bancar".

A reținut instanța că, procedând astfel, Consiliul a încălcat prevederile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, deoarece, din moment ce textul atribuie facilitatea sesizării Consiliului numai persoanei "care se consideră discriminată", rezultă logic că aceasta este cea care trebuie să menționeze criteriul în baza căruia se consideră discriminată.

Or, după cum rezultă expres din conținutul petiției sale, petentul s-a considerat discriminat pe criteriul dizabilității, apreciind conduita băncii ca fiind îndreptată împotriva persoanelor cu dizabilități, categorie din care face parte și petentul.

În consecință, instanța a reținut, în mod greșit că hotărârea contestată este anulabilă pentru depășirea limitelor învestirii.

Recurentul arată că sub nicio formă nu rezultă din acest text de lege obligația "persoanei care se consideră discriminată" de a preciza în sesizarea adresată C.N.C.D. criteriul în baza căruia se simte discriminată, astfel cum, în mod eronat, a reținut instanța de fond.

În opinia recurentului, este mai mult decât evident faptul că instanța de fond a ajuns la concluzia că "hotărârea contestată este anulabilă pentru depășirea limitelor învestirii" interpretând și aplicând în mod greșit prevederile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Mai mult decât atât, instanța nu a ținut cont absolut deloc de dispozițiile art. 20 alin. (6) din același act normativ, care stabilește în mod expres sarcina persoanei care depune o sesizare în fața Consiliului National pentru Combaterea Discriminării și anume aceea de a prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte.

Subliniază recurentul că, dacă judecătorul fondului ar fi aplicat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și ar fi analizat toate înscrisurile depuse în dosarul administrativ nr. x/2017, ar fi observat cu siguranță faptul că refuzul A.. de a-i acorda petentului B. un credit de nevoi personale are la bază veniturile acestuia și nu calitatea sa de persoană cu dizabilități.

În opinia recurentului, în prezenta cauză dedusă judecății este mai mult decât evident faptul că judecătorul fondului s-a rezumat doar la a achiesa la alegațiile reclamantei A.. fără a cerceta adevărul, astfel încât a ajuns la concluzia că "hotărârea contestată este anulabilă pentru depășirea limitelor investirii".

Se arată în motivele de recurs că, în raport de prevederile art. 16, art. 18 alin. (1) și art. 19 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în virtutea calității sale de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării și beneficiind de marja de libertate în decizie și acțiune, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a analizat situația prezentată în petiție prin prisma criteriului veniturilor petentului B. și nu al criteriului dizabilitate, astfel cum în mod eronat a reținut judecătorul fondului, nefiind vorba despre o depășire a limitelor învestirii.

În prezenta cauză dedusă judecății, obiectul sesizării formulate de către petentul B. 1-a constituit constatarea faptei de discriminare săvârșită de către A.. prin refuzul de acordare a unui credit bancar, faptă ce se încadrează în prevederile art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, iar, astfel cum se observă din considerentele Hotărârii nr. 129/06.03.2019, Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a analizat și s-a pronunțat exclusiv asupra obiectului petiției domnului B., constatând că refuzul acordării unui credit bancar de către A.., din cauza veniturilor mici ale petentului - persoană încadrată în grad de handicap grav - constituie faptă de discriminare în baza prevederilor art. 2 alin. (1). art. 10 lit. d) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Pe cale de consecință, având în vedere faptul că recurentul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a pronunțat exclusiv asupra obiectului dedus judecății, nu ne aflăm în prezența unei depășiri a limitelor învestirii, astfel cum, în mod eronat, a concluzionat judecătorul fondului.

- hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 10 lit. d) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, pentru următoarele considerente:

În considerentele sentinței civile nr. 1189/11.11.2020, judecătorul fondului a constatat faptul că veniturile petentului B. - persoană încadrată în grad de handicap grav nerevizuibil - constau în indemnizația de handicap, respectiv indemnizația de însoțitor și, conform Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, sunt afectate unui scop special, prin urmare neputând fi urmărite astfel cum prevede art. 729 alin. (7) C. proc. civ.

În opinia recurentului, judecătorul fondului a concluzionat, în mod greșit că "Astfel spus, în materie de creditare bancară, astfel de discriminări, pe criteriul veniturilor, se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că "sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare", întrucât, deși, ne aflăm în prezența unui scop legitim și obiectiv în prezenta cauză dedusă judecății, luarea în considerare de către A.. exclusiv doar a constituirii garanției asupra veniturilor petentului B. - indemnizația de handicap și indemnizația de însoțitor neputând fi urmărite potrivit dispozițiilor art. 729 alin. (7) C. proc. civ., are drept rezultat imposibilitatea acestuia de a accesa un credit bancar exclusiv pe motivul apartenenței la categoria persoanelor cu dizabilitați și implicit a persoanelor cu venituri mici, fapt ce intră sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) si art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

- hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Prin obligarea pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata către reclamantă a sumelor de 2.379 RON și de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru și onorariu avocat, judecătorul fondului, în mod eronat, nu a ținut cont de statutul pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și anume acela de autoritate administrativ-jurisdicțională care este sesizată de către persoanele care se consideră discriminate și care, în baza atribuțiilor stabilite de prevederile art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în urma parcurgerii unei proceduri speciale administrativ-jurisdicționale, emite acte administrative-jurisdicționale (hotărâri) prin care constată/nu constată săvârșirea faptelor de discriminare sesizate și aplică/nu aplică sancțiunile contravenționale prevăzute de același act normativ mai sus-enunțat.

Prin urmare, în prezenta cauză dedusă judecății, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu se află în culpă procesuală, fiind doar organul administrativ cu atribuții jurisdicționale, care a emis hotărârea contestată și care nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.

În opinia recurentului, deși cunoștea complexitatea redusă a cauzei, totuși judecătorul fondului a refuzat aplicarea, din oficiu, a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nedispunând diminuarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.379 RON, solicitate de către apărătorul convențional al reclamantei A..

Arată recurentul că, în aprecierea cuantumului onorariului avocațial, instanța de judecată trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Recurentul apreciază că judecătorul fondului a încălcat flagrant dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dispunând, în mod eronat și nejustificat, obligarea pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata sumei de 2.379 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, neținând cont de complexitatea extrem de redusă a cauzei, necenzurând un onorariu tendențios și nejustificat de mare, motiv pentru care sentința recurată se impune a fi casată ca fiind nelegală sub acest aspect.

Intimata-reclamantă A.. a depus concluzii scrise, solicitând ca, prin hotărârea ce urmează a fi pronunțată în cauză, să se dispună admiterea excepției nulității recursului și, pe fond, respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței recurate ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Înalta Curte apreciază că argumentele recurentului vizând în fapt pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material, astfel cum au fost expuse, nu sunt întemeiate.

În fapt, prin Hotărârea nr. 129 din 06.03.2019 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, pronunțată în dosarul nr. x/2017, pârâtul a sancționat reclamanta A.. cu amendă contravențională în cuantum de 5.000 RON, aplicând în acest sens dispozițiile art. 26 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 și a recomandat Băncii "să ofere informații persoanelor cu dizabilități și să publice pe prima pagină rezumatul hotărârii de constatare", pentru încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1), coroborate cu art. 10 lit. d) și cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, prin aceea că reclamanta a refuzat acordarea unui credit către pârât, pe motiv că veniturile acestuia sunt mici.

În cuprinsul hotărârii s-a reținut că în data de 17.12.2017 pârâtul B. a solicitat un credit de 20.000 RON, invocând ca venituri: 500 RON/lună -pensie, 1.400 RON/lună - indemnizație de handicap și indemnizație de însoțitor, cererea fiind respinsă cu motivația că veniturile sunt prea mici.

Consiliul a reținut că Regulamentul BNR nr. 17/2012 este discriminatoriu "față de persoanele care au venituri mici", că veniturile pârâtului erau sigure, că acesta încasa lunar aceste venituri din anul 2014, chiar în conturile deschise la această bancă și că reclamanta ar fi putut să-i facă o ofertă personalizată, astfel încât să acorde un împrumut în funcție de nivelul veniturilor.

De asemenea, s-a reținut că:

"Astfel, Colegiul director este de opinie că situația unei persoane cu un venit mic nu poate fi privată de la accesarea unor credite de consum doar pentru că aceste venituri sunt mici".

S-a concluzionat că:

"la baza tratamentului diferențiat invocat este venitul mic al petentului prezentat la momentul aplicării online de către petent (persoană încadrată în grad de handicap grav cu asistent personal)".

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în data de 06.05.2019, reclamanta A.. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., solicitând anularea Hotărârii nr. 129 din 06.03.2019, emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând legalitatea hotărârii emise de pârât, prin prisma motivelor invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin sentința civilă nr. 1189 din 11 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

- a admis actiunea formulată de reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin Colegiul Director, și B.;

- a anulat Hotărârea nr. 129/06.03.2019, emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării;

- a obligat pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata către reclamantă a sumelor de 2.379 RON și de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru și onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând, în esență, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 10 lit. d), art. 15, art. 20 alin. (1) și (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, respectiv a dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Instanța de control judiciar constată că este nefondată critica recurentului-pârât în sensul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 20 alin. (1) și alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin raportare la dispozițiile art. 16, art. 18 alin. (1) și art. 19 alin. (1) din același act normativ, întrucât instanța de fond a ajuns la concluzia că "hotărârea contestată este anulabilă pentru depășirea limitelor învestirii", interpretând și aplicând în mod greșit prevederile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Sub acest aspect, în ceea ce privește depășirea limitelor învestirii, instanța de fond a constatat, în mod corect, în urma analizării întregului material probator, că, prin petiția formulată de dl. B., acesta a invocat discriminarea sa pe baza de apartenență la grupul persoanelor cu dizabilități, iar, prin hotărârea contestată, Consiliul a reținut ca discriminarea s-a bazat pe criteriul "veniturilor mici", și nu pe criteriul "dizabilității", pronunțându-se deci pe un alt tip de discriminare decât cel reclamat de petent și depășind, astfel, limitele în care a fost învestit.

S-a reținut în mod corect în considerentele sentinței recurate că acest aspect rezultă din întreaga motivare a Consiliului, acesta raportându-se la persoanele cu venituri mici și la necesitatea ca și acestea să poată accesa serviciile publice, printre care și cel privind obținerea unui credit bancar.

Instanța de fond a avut în vedere motivarea Consiliului potrivit căreia, raportându-se la "situația unei persoane cu un venit mic", devine nerelevant dacă acea persoană este o persoană cu dizabilități sau nu și, deci, dacă veniturile mici sunt consecința unei dizabilități sau consecința unui loc de muncă remunerat nesatisfăcător, sau chiar, de exemplu, a lipsei unui loc de muncă.

Înalta Curte apreciază că în mod corect a reținut Curtea de Apel că, procedând astfel, Consiliul a încălcat prevederile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, text legal potrivit căruia numai persoana care se consideră discriminată trebuie să menționeze criteriul pe baza căruia se consideră discriminată, felul în care a perceput ea atitudinea părții adverse, felul în care a resimțit la nivel subiectiv conduita părții pe care o reclamă.

În cauză, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, după cum rezultă expres din conținutul petiției sale, petentul s-a considerat discriminat pe criteriul dizabilității, apreciind conduita băncii ca fiind îndreptată în general împotriva persoanelor cu dizabilități, categorie din care face parte și petentul.

Or, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a analizat situația prezentată în petiție prin prisma criteriului veniturilor petentului B. și nu al criteriului dizabilitate, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, instanța de fond apreciind în consecință că hotărârea contestată este anulabilă pentru depășirea limitelor învestirii.

Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite nici considerentele recurentului-pârât potrivit cărora hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 10 lit. d) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

În opinia recurentului, judecătorul fondului a concluzionat în mod greșit că astfel de discriminări, pe criteriul veniturilor, se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că "sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare", întrucât, deși, ne aflăm în prezența unui scop legitim și obiectiv în prezenta cauză dedusă judecății, luarea în considerare de către A.. exclusiv doar a constituirii garanției asupra veniturilor petentului B. - indemnizația de handicap și indemnizația de însoțitor neputând fi urmărite potrivit dispozițiilor art. 729 alin. (7) C. proc. civ., are drept rezultat imposibilitatea acestuia de a accesa un credit bancar exclusiv pe motivul apartenenței la categoria persoanelor cu dizabilitați și implicit a persoanelor cu venituri mici, fapt ce intră sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

În opinia instanței de fond, împărtășită și de instanța de control judiciar, în urma analizei întregului material probator administrat în cauză și a dispozițiilor legale și regulamentare aplicabile, rezultă că nu poate fi primită susținerea cu caracter de principiu și necircumstanțiată a pârâtului, în sensul că și persoanele cu venituri mici trebuie să beneficieze de credite bancare, având în vedere că acordarea unei sume de bani de către o entitate privată trebuie dublată de o analiză a posibilităților de restituire a acelei sume, această condiționare fiind rezonabilă și ținând de împărțirea riscurilor contractului. Altfel spus, în materie de creditare bancară, astfel de discriminări, pe criteriul veniturilor, se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că "sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare".

Înalta Curte apreciază că în mod corect curtea a admis acțiunea și a anulat hotărârea contestată, amplele considerente expuse de instanța de fond în sentința recurată fiind la adăpostul oricăror critici.

Înalta Curte constată că nu sunt fondate nici motivele de recurs referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește obligarea pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata sumei de 2.379 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de recurs privitor la cheltuielile de judecată, invocat de recurent, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 3/2020 din 20 ianuarie 2020, emisă de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Ca urmare, nu vor fi analizate criticile din recursul pârâtului care antamează chestiunea proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților acordate de prima instanță reclamantei care a câștigat procesul.

În ceea ce privește susținerea privind lipsa culpei procesuale, Înalta Curte reține căderea în pretenții a pârâtului și existența culpei procesuale prin emiterea actului contestat cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile. Nu este necesară reținerea unei exercitări abuzive a drepturilor procesuale pentru a se realiza obligarea la plata cheltuielilor de judecată, textul art. 451 din C. proc. civ. neprevăzând o asemenea condiție; singura condiție cerută de textul legal amintit este aceea ca partea să fi căzut în pretenții prin constatarea nelegalității conduitei sale, în speță emiterea nelegală a unui act administrativ-fiscal. Astfel, și acest motiv de recurs invocat de recurent este nefondat.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Având în vedere soluția ce va fi pronunțată în cauză, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din același Cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurent, întrucât aceasta este partea aflată în culpă procesuală, în accepțiunea normelor legale în materie, respectiv cea care a căzut în pretenții.

Prin urmare, în considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca nefondat, și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 1189 din 11 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2023.