ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5069/2022

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a XI-a contencios administrativ și fiscal, la data de 2.03.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat:

- anularea Hotărârii nr. 906/11.12.2019 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării;

- exonerarea de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 5.000 RON, iar în subsidiar, (i) înlocuirea sancțiunii contravenționale cu avertisment; (ii) reducerea sancțiunii contravenționale proporțional cu gradul de pericol social, în principal la minimul acesteia de 1.000 RON.

Prin încheierea de ședință din data de 24.07.2020, ca urmare a completării acțiunii de către reclamant, s-a dispus lărgirea cadrului procesual, prin introducerea în cauză în calitate de pârâtă a B..

Prin sentința civilă nr. 1143 pronunțată la data de 5 noiembrie 2020, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Printr-o primă critică se invocă necitarea de către autoritatea pârâtă a recurentului-reclamant la domiciliul său, fiind încălcat în acest mod principiul dreptului la apărare, principiul contradictorialității și principiul disponibilității în cadrul procedurii administrativ jurisdicționale din fața CNCD.

De asemenea, susținerea CNCD că a emis citația cu o lună de zile înainte este doar o simplă afirmație, autoritatea pârâtă încercând să denatureze realitatea, data emiterii citației neavând nicio legătură cu înmânarea acesteia. Emiterea citației la data de 15.04.2019 nu echivalează cu comunicarea citației, din moment ce această comunicare nu s-a efectuat la domiciliul recurentului-reclamant, ci la un destinatar inexistent, în opinia recurentului-reclamant. Împrejurarea că, anterior termenului din fața CNCD din 14.05.2019, a reușit să intre în posesia plicului și a citației a fost doar o întâmplare ce nu acoperă nelegala citare.

Sarcina dovedirii comunicării citației către partea reclamată revine autorității pârâte, aspect necomplinit în cauză.

Prin urmare, necitarea părții reclamate în fața CNCD constituie un motiv de nulitate a hotărârii emise în aceste condiții.

Instanța de fond nu a motivat în niciun fel respingerea argumentelor privind nelegala citare a părții reclamate în fața CNCD, ci și-a însusit sec afirmația pârâtei CNCD în sensul că "instanța constată că acesta a fost citat cu o lună înaintea termenului că i s-a pus în vedere că are posibilitatea să depună note scrise", ceea ce nu înseamnă o motivare, iar lipsa de motivare a hotărârii echivalează cu nesoluționarea fondului cauzei și justifică o casare a deciziei astfel pronunțate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța care a pronunțat-o.

Prin cea de-a doua critică se susține nerespectarea de către autoritatea pârâtă CNCD a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității în cadrul procedurii administrativ-jurisdicționale din fața CNCD față de cererea vizând imposibilitatea de prezentare temeinic motivată a reprezentantului convențional, principii ce au fost apreciate de judecătorul fondului ca facultative, iar încălcarea lor neinvazivă.

Astfel, în procedura administrativ-jurisdicțională ce a stat la baza întocmirii actului administrativ atacat, autoritatea pârâtă CNCD a încălcat flagrant dreptul la apărare al părții reclamate, iar instanța de judecată nu a pronunțat nicio soluție în ceea ce privește susținerea că cererea de amânare a pricinii pentru lipsă de apărare nu a fost analizată de pârâtul CNCD.

Argumentul central al instanței de fond, preluat de la autoritatea pârâtă CNCD privitor la acest aspect este că "neprezentarea părților nu împiedică soluționarea sesizării", însă neprezentarea părților nu împiedică soluționarea sesizării cu excepția cazului temeinic justificat pentru lipsă de apărare prevăzut de art. 62 din procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor din 11.04.2008 aprobată prin Ordinul 144/2008 publicat în Monitorul Oficial nr. 348/06.05.2008.

Cererea de amânare a fost temeinic motivată dar și dovedită în sensul existenței unei alte cauze pe rolul Judecătoriei Răcari, iar distanța dintre cele două instanțe impunea neechivoc soluționarea cererii și amânarea pentru un nou termen în cadrul procedurii administrativ-jurisdicționale din fața CNCD din dosarul nr. x/2019 neexistând nicio altă amânare acordată.

Prin cea de-a treia critică se invocă încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Recurentul-reclamant, reluând aspectele prezentate și prin cererea de chemare în judecată, arată că emisiunea "C." pe care o realizează este o emisiune neconvențională cu elemente de pamflet și umor de calitate, aceste aspecte fiind tranșate de Curtea de Apel București și menținute în mod definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție a României.

Referirile sale din cadrul emisiunii nu reprezintă altceva mai mult decât simple judecăți de valoare, iar obligația de a le dovedi este deci imposibil de îndeplinit si aduce atingere libertății de opinie, element fundamental garantat de articolul 10 (Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Franței).

În cauza Petrina împotriva României, Curtea reamintea că "libertatea de exprimare" constituie una din bazele esențiale ale unei societăți democratice și că această libertate este valabilă nu numai pentru "informațiile" sau "ideile" strânse cu bunăvoință sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea ce scandalizează, șochează sau neliniștesc. Astfel impun pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu există "societate democratică". Presa joacă un rol esențial într-o societate democratică, și, cu toate că nu trebuie să depășească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputației și drepturilor altuia, îi revine totuși sarcina de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile, informațiile și ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general (vezi cauza nr. 49017/1999 și Boadsperd contra Danemarcei, cauza nr. 61513/2000 Busuioc contra, cauza nr. 34000/1996 și Malaurie contra Franței etc).

În ceea ce privește obiectul cauzei, precizează că jurnalistul A., cu umorul personal, a dezbătut un subiect public, o problemă de maximă actualitate vizând un partid politic din România - D., respectiv afirmațiile unui politician, ale domnului E., chiar președintele acestui partid politic începând cu anul 2011, așa cum rezultă din CV-ul acestuia aflat pe site-ul Camerei Deputaților.

Deși actul administrativ contestat are ca obiect sancționarea recurentului, inclusiv pentru referirile sale la acest politician, în mod greșit prima instanță reține contrariul acestor rețineri.

Astfel cum rezultă din analiza jurisprudenței Curții, atunci când ne aflăm în prezența afirmațiilor critice pe care presa le face cu privire la oamenii politici, fie că aceștia ocupă deja funcții publice sau nu, controlul european este total, iar protecția Convenției este maximă. În acest sens, în hotărârea CEDO din 8 iulie 1986 Lingem împotriva Austria, par. 42 alin. (2), Curtea consideră că "limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința unui om politic, vizat în această calitate, decât a unui individ obișnuit; spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale atât din partea ziariștilor cât și a masei cetățenilor. El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranță".

Se susține că afirmațiile jurnalistului (recurentului-reclamant) din cadrul actului administrativ atacat sunt unele scoase din context, dintr-o emisiune de o oră fiind extrase câteva fragmente. Este adevărat că în cadrul emisiunii menționate se folosesc o serie de cuvinte și expresii care pot fi caracterizate ca fiind exacerbate în contextul factual, dar acest lucru se datorează caracterului pamfletar al emisiunii, menit să stârnească interesul auditorului.

Menționează că afirmațiile din cadrul emisiunii ce face obiectul cauzei nu au fost făcute în niciun moment cu rea-credință, fiind simple judecăți de valoare ale ziariștilor.

În plus, din perspectiva libertății de exprimare, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, limitele criticilor admisibile în cazul unui politician sunt mult mai laxe în comparație cu cel al unui simplu particular, în lumina calității acestuia de persoană publică (a se vedea în acest sens Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986, nr. 103, § 103).

Actul administrativ de autoritate cu caracter individual, atacat în cauză, a fost emis cu exces de putere în sensul de exercitare a dreptului de apreciere a autorităților cu încălcarea drepturilor și libertăților persoanelor.

Totodată, pentru a se încadra în prevederile art. 15 din O.G. nr. 137/2000, fapta imputată trebuie să îndeplinească trei cerințe/condiții cumulative, respectiv: să fie manifestată în public; fie să aibă caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, fie să aibă drept scop sau să vizeze atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare; să fie legată de apartenența persoanei la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.

Or, în lumina celor statuate mai sus, se observă prima facie caracterul neîntemeiat al imputării unei astfel de fapte în sarcina recurentului-reclamant.

Consideră recurentul-reclamant că, în calitatea sa de jurnalist, trebuie să i se recunoască și dreptul de a recurge la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare. În plus, susținerile sale au comportat, încă de la început, o notă de subiectivism, care nu a fost ascunsă publicului.

Se constată, așadar, că nu a fost probată nici existența unui criteriu de discriminare, nici împrejurarea că respectiva afirmație a condus sau că ar fi putut conduce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant și ofensiv.

Cât privește referirea la etnia maghiară, arată că aceasta fost minimă și neinvazivă, fiind făcută în contextul D. și al reprezentanților acestui partid.

Pe cale de consecință, în speță, contrar hotărârii atacate, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, hotărârea atacată nr. 906/11.12.2019 fiind nelegală.

Nu în cele din urmă, susține că subiectele pe care, în calitate de jurnalist, le-a supus discuției în cadrul emisiunii erau informații de interes public necesare într-o societate democratică. În ceea ce privește opiniile emise, recurentul-reclamant arată că nu a depășit limitele libertății de exprimare și nu a urmărit o campanie mediatică de dezinformare a opiniei publice, cu atât mai puțin de discriminare sau incitare la ură.

Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare, însă a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței civile recurate, reiterând, în esență, apărările formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 906/11.12.2019 emisă de Colegiul Director al C.N.C.D., prin care s-a constatat că afirmațiile acestuia făcute în cadrul emisiunii "C.", difuzată de postul de televiziune F. la data de 05.02.2019, întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 republicată și s-a aplicat autorului o amendă contravențională în cuantum de 5.000 RON.

În concret a fost calificată ca faptă de discriminare următoarele afirmații:

"E., care singur își impune condițiile, prima lui condiție este indiferent cum o spune, indiferent cum se numește, indiferent de etichetă, prima și singura condiție a lui E. este aceea, ca limba română să dispară din zonele în care maghiarii sunt majoritari"; "Etnicii maghiari în disperarea lor, în mișelismul lor, sau cum vreți să spuneți, modul în care se comportă, ei își doresc să scoată definitiv limba română din uzanțele, cutumele zonei respective".

Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanță, prin respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

Recurentul-reclamant critică soluția pronunțată de instanța de fond, criticile formulate fiind circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Trecând la analiza acestui caz de casare, se observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală, cu interpretarea și aplicarea corectă și temeinică a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, nefiind, așadar, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile recurentului-reclamant referitoare la necitarea sa în fața C.N.C.D., sunt neîntemeiate.

Înalta Curte reține că, în fața primei instanțe, recurentul-reclamant a susținut că procedura de citare în fața C.N.C.D. nu a fost legală, întrucât autoritatea pârâtă l-a citat la adresa postului de televiziune, iar nu la adresa domiciliului său, iar faptul că anterior termenului din fața C.N.C.D., din data de 14.05.2019, a reușit să intre în posesia plicului și a citației a fost doar o întâmplare ce nu acoperă nelegala sa citare.

Acest motiv de nulitate a hotărârii C.N.C.D., atacate în cauză, este reiterat în recurs.

Pentru a răspunde acestei critici, Înalta Curte reține că sunt relevante dispozițiile art. 160 din C. proc. civ. cu denumirea marginală "Invocarea și înlăturarea neregularităților privind citarea".

Astfel, potrivit alin. (1) al textului legal antemenționat, "Dacă partea prezentă în instanță, personal sau prin reprezentant, nu a primit citația sau a primit-o într-un termen mai scurt decât cel prevăzut la art. 159 ori există o altă cauză de nulitate privind citația sau procedura de înmânare a acesteia, procesul se amână, la cererea părții interesate", iar potrivit alin. (2) al aceluiași text, "Orice neregularitate cu privire la citare nu va mai fi luată în considerare în cazul în care, potrivit alin. (1), nu s-a cerut amânarea procesului, precum și în cazul în care partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea nu a invocat-o la termenul următor producerii ei, dacă la acest termen ea a fost prezentă sau legal citată". În fine, alin. (3) al aceluiași text de lege prevede că:

"În lipsa părții nelegal citate, neregularitatea privind procedura de citare a acesteia poate fi invocată și de celelalte părți ori din oficiu, însă numai la termenul la care ea s-a produs".

Așa cum rezultă din înscrisul aflat la dosarul de fond, cu o zi înaintea termenului din 14.05.2019, respectiv în data de 13.05.2019, ora 17

06

, recurentul-reclamant a expediat prin fax, prin intermediul avocatului său, o cerere de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, susținându-se că avocatul nu se poate prezenta la respectivul termen întrucât reprezintă postul F. într-un alt dosar, aflat pe rolul Judecătoriei Răcari, cu termen de judecată în aceeași zi.

Așadar, la termenul din fața C.N.C.D., din data de 14.05.2019, singurul motiv de amânare a cauzei invocat de reclamant a fost cel al lipsei de apărare, iar nu cel al nelegalei sale citări.

În acest context, făcând aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 160 C. proc. civ., Înalta Curte constată că reclamantul era decăzut din dreptul de a invoca în fața primei instanțe neregularitatea citării sale în fața C.N.C.D., pentru termenul din 14.05.2019, de vreme ce acest aspect nu a fost invocat în fața C.N.C.D. de către partea interesată, respectiv de reclamant, și nu a fost solicitată amânarea procesului pe acest motiv.

Criticile recurentului-reclamant referitoare la nerespectarea de către autoritatea pârâtă a dreptului la apărare, sunt neîntemeiate, de asemenea.

În acest sens, recurentul-reclamant susține că actul dedus judecății a fost adoptat cu încălcarea dispozițiilor art. 62 din Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor, potrivit cărora, "Se poate acorda un termen pentru lipsa de apărare, temeinic motivată".

Astfel, i s-a încălcat dreptul la apărare, întrucât cererea de amânare a fost temeinic motivată dar și dovedită, de vreme ce avocatul său nu s-a putut prezenta la data audierii părților, fiind angajat în reprezentarea într-un litigiu aflat pe rolul unei instanțe de judecată.

Înalta Curte observă, asemenea instanței de fond, că dispozițiile procedurale în discuție nu reglementează o obligație, ci doar o posibilitate a C.N.C.D., de acordare a termenului, în raport de cum apreciază temeinicia motivării solicitării în cauză.

În speță, așa cum a reținut și prima instanță, C.N.C.D. a optat pentru neacordarea termenului, în contextul în care, potrivit citației emise de C.N.C.D., aflată la dosarul de fond, reclamantul fusese citat la data de 16.04.2019, cu o lună înaintea termenului din data de 14.05.2019, citație la care era anexată copie de pe petiție și i se aducea la cunoștință acestuia faptul că trebuie să depună la dosar punctul său de vedere cu privire la obiectul petiției.

Or, reclamatul nu a dat curs acestui mijloc procedural reglementat în mod expres în scopul garantării dreptului la apărare, ci s-a mulțumit să recurgă la varianta solicitării unui nou termen, fără să depună apărări cu privire la reclamațiile care i se aduceau.

De altfel, nici în intervalul de timp de 6 luni cuprins între data de 14.05.2019 (când C.N.C.D. a rămas în pronunțare) și data de 11.12.2019 (când C.N.C.D. a amânat pronunțarea), reclamantul nu a depus nici un punct de vedere la dosar.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, "Colegiul director al Consiliului dispune măsurile specifice constatării existenței discriminării, cu citarea obligatorie a părților. Citarea se face prin orice mijloc care asigură confirmarea primirii. Neprezentarea părților nu împiedică soluționarea sesizării."

Astfel cum rezultă din conținutul acestor dispoziții, soluționarea are loc cu citarea obligatorie a părților în scopul acordării dreptului la apărare, obligație îndeplinită în speță de C.N.C.D., și, cu caracter imperativ, faptul că neprezentarea părților nu împiedică soluționarea sesizării.

Contrar susținerii recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că instanța de fond nu și-a însuțit sec afirmația C.N.C.D. în sensul că "instanța constată că acesta a fost citat cu o lună înaintea termenului că i s-a pus în vedere că are posibilitatea să depună note scrise", ci, acest aspect rezultă din actele dosarului cauzei.

În egală măsură, nu poate fi primită susținerea recurentului-reclamant în sensul că ar reprezenta doar o afirmație a C.N.C.D. faptul că a emis citația cu o lună de zile înainte, de vreme ce, așa cum s-a arătat anterior, acest aspect rezultă din actele dosarului.

În fine, neîntemeiate sunt și criticile recurentului-reclamant referitoare la greșita constatare a existenței unui tratament discriminatoriu.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."

Constituie contravenție, conform art. 15 din O.G. nr. 137/2000, "orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia."

Rezultă din cele expuse în precedent că este calificată discriminare și este sancționată contravențional în consecință, comportamentul manifestat în public care are ca scop sau vizează crearea unei atmosfere ostile din partea majorității împotriva unei comunități, legat de apartenența la o anumită etnie de pe teritoriul României.

În deplin acord cu judecătorul fondului, instanța de control reține că emisiunea analizată nu poate fi apreciată ca un simplu pamflet, cum încearcă a acredita recurentul-reclamant, căci pamfletul este modalitatea satirică de a comenta anumite fapte, nu de a afirma existența unor fapte cu privire la care nu se oferă elemente de veridicitate.

Și totuși, faptul că afirmațiile sancționate s-ar fi făcut într-o emisiune cu caracter satiric, de pamflet, sunt lipsite de relevanță, întrucât nu poate fi justificată în mod obiectiv discriminarea directă de natură a leza demnitatea sau a crea o atmosferă ostilă și degradantă la adresa comunității maghiare.

De altfel, se reține că ceea ce face obiectul cauzei nu este calificarea afirmațiilor recurentului-reclamant ca reprezentând sau nu un gen literar (satiric sau pamfletar), ci dacă respectivele afirmații publice (expuse în cadrul unei emisiuni televizate) întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare, reglementate prin art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

După cum pertinent a subliniat și judecătorul fondului, sancțiunea a fost aplicată pornind nu de la referirile reclamantului la E. (acestea fiind prezentate doar cu titlu contextual), ci de la referirile la comunitatea maghiară din România, privită ca un întreg, ca un grup de persoane, în sensul imputării unor fapte și intenții ale acestei etnii, respectiv "modul în care se comportă, ei își doresc să scoată definitiv limba română din uzanțele, cutumele zonei respective", doar ulterior caracterizând aceste fapte/intenții ca fiind expresia unui "mișelism" sau a unei "disperări".

Or, cu privire la aceste fapte și intenții ale întregii comunități, în mod corect a reținut instanța de fond că reclamantul nu a oferit niciun indiciu factual, cu excepția unor demersuri legislative și a unor posibile negocieri întreprinse de Uniunea Națională a Maghiarilor din România, structură asociativă ce acționează ca un partid politic în viața publică din România, dar care nu se confundă cu întreaga comunitate maghiară, având un număr semnificativ inferior de membri.

Totodată, în speță afirmațiile imputate reclamatului nu au valoarea unei informații de interes public, acestea necontribuind la niciun tip de dezbatere publică aptă să conducă la un progres al relațiilor interumane, ci, dimpotrivă, vătămând în mod gratuit persoane de etnie maghiară în general, prin crearea unui sentiment de dezaprobare socio-umană în legătură cu apartenența la această naționalitate.

Reclamantul nu este exonerat de răspunderea administrativă prin invocarea exercitării dreptului la liberă exprimare, întrucât acest drept nu are un caracter absolut.

Așa cum constant s-a reținut în jurisprudența Curții E.D.O. "Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți [democratice], una dintre condițiile primordiale ale evoluției sale și ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2 din Convenție, aceasta este aplicabilă nu numai în ceea ce privește «informațiile» sau «ideile» acceptate ori considerate drept inofensive sau neimportante, ci și pentru cele care ofensează, șochează sau ofensează statul sau orice segment al populației. Acest lucru este impus de pluralism, toleranță și mentalitate deschisă, fără de care nu există o «societate democratică». Asta înseamnă, printre altele, că orice «formalitate», «condiție», «restricție» ori «pedeapsă» aplicată în acest domeniu trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit." (Handyside împotriva Regatului Unit hotărârea din 7 decembrie 1976, pct. 49). "[...] Toleranța și respectarea demnității egale a tuturor oamenilor constituie bazele unei societăți democratice și pluraliste. Astfel, în principiu, poate fi considerată necesară în unele societăți democratice sancționarea sau chiar prevenirea tuturor formelor de exprimare care răspândesc, incită, îndeamnă sau justifică ura bazată pe intoleranță [...], cu condiția ca orice «formalitate», «condiție», «restricție» ori «pedeapsă» aplicată să fie proporțională cu scopul legitim urmărit." (Erbakan împotriva Turciei hotărârea din 6 iulie 2006, pct. 56).

Prin urmare, un astfel de discurs ostil și vehement împotriva unui grup etnic, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența Curții E.D.O., "vizează valorile fundamentale ale Convenției, în special toleranța, pacea socială și nediscriminarea", astfel că, "în virtutea art. 17 (interzicerea abuzului de drept) din Convenție, reclamanta nu poate beneficia de protecția conferită de art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenție".

În raport de aceste argumente, reține instanța de control judiciar că hotărârea C.N.C.D. contestată în prezenta cauză este legală, sancționând o conduită care e discriminatorie, iar hotărârea instanței de fond care o validează este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul declarat de reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1143 din data de 5 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2022.