ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2631/2022

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25.11.2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. a solicitat, în principal, anularea hotărârii contestate și exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON, cu cheltuieli de judecată; în subsidiar, o reindividualizare a sancțiunii aplicate, în sensul înlocuirii amenzii cu măsură avertismentului sau, cel puțin, la reducerea cuantumului amenzii către minimul prevăzut de dispozițiile art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, respectiv 1.000 RON.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 672 din data de 23.04.2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 672 din data de 23.04.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și cu încălcarea principiului disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. În opinia primei instanțe, condiția mandatului autentificat notarial reprezintă o sarcină mult prea oneroasă, excesivă și discriminatorie în raport de actul ce urma a fi încheiat ulterior (un contract de credit sub semnătură privată, căreia legea însă îi conferă caracter de titlu executoriu, la fel ca și în cazul actelor autentice), omițând că rațiunea acestei cerințe era aceea de a proteja în primul rând interesele consumatorului ce suferă de o dizabilitate vizuală, cât și de a se asigura respectarea de către entitatea bancară a obligațiilor de natura prudențială și de administrare a riscurilor. Astfel, există anumite particularități ale produselor și serviciilor financiare, dar și o serie de dispoziții legale ce trebuie respectate cu strictețe, și de la care ar fi trebuit să pornească analiza instanței de fond cu ocazia verificării dacă anumite condiții speciale/suplimentare solicitate în cazul reclamantului intra sau nu sub incidența prevederilor privind combaterea discriminării. Astfel, instituțiile de credit își desfășoară activitatea într-un cadru reglementat cu strictețe, revenindu-le o serie de obligații de natură prudențială și de administrare a riscurilor. Aceasta presupune ca, ori de câte ori oferă un produs sau un serviciu bancar, au obligația să se asigure că acestea corespund reglementarilor legale sub toate aspectele. Orice serviciu și produs bancar trebuie să aibă la bază un raport contractual, ceea ce înseamnă că între bancă și clientul său trebuie să se încheie/semneze toate documentele contractuale. Aceste documente/acte au rolul de a informa clientul în legătură cu caracteristicile produsului și serviciului pe care îl achiziționează, de a stabili drepturile și obligațiile părților, de a defini limitele răspunderii contractuale/juridice, de a obține anumite acorduri specifice din partea clientului, etc. În plus, inclusiv pe parcursul derulării contractului vor exista diverse interacțiuni între banca/IFN și client, decurgând atât din specificul contractului, cât și din obligațiile legale care le revin părților în legătură cu actualizarea periodică a datelor cu caracter personal și din obligațiile de informare a clientului pe care banca/IFN le are. În aceste condiții, recurenta susține că a stabilit cerințe suplimentare pentru accesarea serviciilor și produselor sale de către o persoană cu dizabilități, din necesități de natură prudențială în primul rând pentru beneficiarii produselor, dar și pentru a se asigura/respecta cadrul normativ în această materie. Astfel, în procedura de acordare a împrumuturilor către populație, angajații săi/intermediarii de credite sunt obligați să respecte o procedură internă specială, reglementată prin Instrucțiunea de vânzare a creditelor de consum A. S.A. (Cod N2P313, versiunea 3.7). În cuprinsul acesteia se prevede că în cazul unui client nevăzător (cum este și cazul petentului), este necesar ca acesta să fie însoțit de o terță persoană cu procură notarială, în cuprinsul căreia să se menționeze că mandatarul/însoțitorul are dreptul să-i citească/interpreteze clauzele și condițiile de creditare din contract și eventual să semneze contractul de credit în numele și pe seama beneficiarului creditului. În astfel de situații, documentele din dosarul de creditare vor fi semnate fie de către client (dacă procura notarială nu conține și mențiunea expresă că persoana împuternicită are drept de semnătură în numele clientului), fie de persoana împuternicită (dacă procura notarială conține și mențiunea că împuternicitul are drept de semnătură în numele clientului). În cazul unei persoane nevăzătoare se pune evident problema modului în care consumatorul își exprimă consimțământul de a contracta drepturi și obligații în cadrul unui contract de împrumut (a valabilității consimțământului unei astfel de persoane). În acest sens, contractarea unui credit bancar nu presupune doar semnarea unui contract, ci inclusiv parcurgerea obligatorie a anumitor etape. În primul rând, oricărui consumator i se recunoaște dreptul de a fi informat în mod complet, corect și transparent asupra posibilităților de creditare oferite de societatea bancară. Înainte de semnarea oricărui contract de credit, consumatorului i se prezintă de către reprezentanții instituției toate elementele esențiale ale împrumutului (creditul, dobânda, primele, comisioanele, etc), elemente ce pot face chiar obiectul unor negocieri între părți, semnarea contractului reprezentând manifestarea consimțământului final, liber și neviciat al clientului, în calitate de împrumutat, cu privire la totalitatea drepturilor și a obligațiilor asumate. Mai mult, există dispoziții contractuale exprese cu privire la care consumatorul declara că acceptă contractul doar după ce a luat la cunoștință de condițiile sale. De asemenea, în cuprinsul contractului de împrumut este inserată și declarația clientului potrivit căreia, acesta confirmă faptul că înainte de semnarea contractului a fost informat corect și complet cu privire la scopul, condițiile, avantajele și dezavantajele creditului și consideră că tipul și suma totală a creditului sunt cele mai adecvate nevoilor lui și situației lui financiare. Or, prin asumarea fără rezerve ale acestor clauze ale contractului de împrumut, consumatorul declară faptul că înainte de semnarea actului de credit a primit toate informațiile necesare privind costurile împrumutului, avantajele și dezavantajele încheierii contractului respectiv, confirmând în final că este de acord să primească creditul în condițiile menționate, clauza respectivă având valoarea unui proces-verbal de negociere prealabilă semnării contractului. Ulterior parcurgerii procedurii de informare și după ce consumatorul s-a hotărât asupra unui anumit tip de împrumut și a consimțit în mod liber și neviciat asupra tuturor condițiilor contractuale, persoana împrumutată trebuie să semneze o serie de documente care însoțesc contractul de împrumut în dosarul de creditare. Prin urmare, procedura de creditare este una complexă, nu se rezumă doar la semnarea contractului de credit, și are ca obiectiv principal certitudinea ca orice consumator va fi informat în mod complet, corect și transparent asupra tuturor condițiilor de creditare, în vederea exprimării unui consimțământ valabil la semnarea contractului de împrumut, care să nu pună la îndoială validitatea și valabilitatea acestuia. Contrar concluziilor instanței de fond, societatea recurentă nu i-a refuzat/contestat petentului dreptul de a contracta un împrumut pe considerentul că ar fi o persoană nevăzătoare, ci doar i-a explicat acestuia faptul că, fiind nevăzător este necesar ca în procedura de creditare să-și asigure reprezentarea sa de către o terță persoană, pe baza unei procuri notariale. Consideră în continuare că această cerință este singura care oferă garanțiile necesare din perspectiva asigurării unui consimțământ valabil exprimat de către client, cu ocazia contractării unor astfel de drepturi și obligații ce decurg din contractul de credit. Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecând anularea hotărârii CNCD, cu consecința exonerării de la plata amenzii, iar în subsidiar reindividualizarea sancțiunii aplicate.

Apărările formulate în cauză. În cauză nu s-au depus întâmpinări.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 11 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat, în principal, anularea hotărârii contestate și exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON, cu cheltuieli de judecată; în subsidiar, o reindividualizare a sancțiunii aplicate, în sensul înlocuirii amenzii cu măsură avertismentului sau, cel puțin, la reducerea cuantumului amenzii către minimul prevăzut de dispozițiile art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, respectiv 1.000 RON. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că pârâtul CNCD a aplicat o sancțiune proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului, cu atât mai mult cu cât în discuție nu este aplicarea amenzii contravenționale la un nivel maxim, ci la unul intermediar, mediu. Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Astfel, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs se invocă incidența cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Sub acest aspect se invocă încălcarea principiului disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., precum și a prevederilor art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 întrucât cerința solicitată intimatului în vederea exprimării unui consimțământ valabil la semnarea contractului de împrumut are o justificare rezonabilă și obiectivă și urmărește nu doar protejarea intereselor recurentei-reclamante cât și protejarea unui consumator nevăzător. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. În ceea ce privește încălcarea principiului disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. conform cărora "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", Înalta Curte constată că prima instanță în mod corect s-a pronunțat în limitele învestirii și a analizat legalitatea Hotărârii nr. 671/23.09.2020 prin care, s-a reținut că fapta sesizată de petentul B. reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000 și, pe cale de consecință a aplicat o amendă contravențională în cuantum de 10.000 RON față de A. S.A.. În ceea ce privește constatarea faptei de discriminare prin restrângerea drepturilor intimatului-pârât, reținută în sarcina recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că Potrivit O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare (art. 2 alin. (1), prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice." Potrivit art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000: "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenței acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin: d) refuzul de a acorda un credit bancar sau de a încheia orice alt tip de contract." În speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că din interpretarea dispozițiilor legale sus-citate rezultă că un tratament diferențiat poate lua forma unor efecte disproporționat negative ale unei politici sau măsuri generale care, deși este formulată în termeni neutri, practică discriminarea împotriva unei anumite persoane sau a unui grup de persoane. Ca atare, în mod corect a reținut prima instanță că, o conduită activă sau omisivă ce implică orice deosebire, excludere sau restricție, pe bază de handicap, având ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul economic, constituie discriminare. Concret, este real faptul că intimatul-pârât prezintă o dizabilitate vizuală, însă soluția de obligare a acestuia în sensul obținerii unei procuri notariale în temeiul căreia o terță persoană să semneze contractul de împrumut și anexele aferente este în contradicție cu prevederile Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010 care la capitolul de Principii generale (art. 3 alin. (1) lit. a) prevede "respectarea demnității inalienabile, a autonomiei individuale, inclusiv a libertății de a face propriile alegeri și a independenței persoanelor". Așa fiind, în mod corect a reținut prima instanță că măsura propusă de recurentul-reclamant contravine principiului autonomiei individuale, în condițiile în care screanreaderul oferea o soluție optimă pentru petent de a cunoaște conținutul contractului și al anexelor. Concluzionând, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante conform cărora nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru constatarea discriminării, având în vedere că intimatului-pârât i s-a aplicat un tratament diferențiat în procedura de creditare prin excluderea persoanelor nevăzătoare de la posibilitatea de a contracta un împrumut bancar, iar acest tratament a avut ca efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului de acces la servicii. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,