ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2069/2024

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 27 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și Postul de Televiziune C., a solicitat să se constate încălcarea de către pârâte a drepturilor sale de autor cu privire la opera instrumentală D., care a fost folosită fără drept în cadrul emisiunii "E."; să se dispună obligarea în solidar a pârâtelor la plata către reclamant a sumei de 50.000,00 euro, reprezentând drepturi patrimoniale pentru utilizarea operei muzicale D., în cadrul emisiunii "E.", prin comunicare publică (emisiuni TV, reclame, spațiu online), în perioada 2018 și până în prezent, la nivel național și internațional, precum și a sumei de 3.000 euro reprezentând contravaloarea licenței pentru folosirea operei muzicale; să se dispună obligarea în solidar a pârâtelor la plata către reclamant, a penalităților de întârziere, reprezentând 0,2%/zi de întârziere, aferente fiecărei remunerații neachitate la termen, începând cu anul 2018 și până în prezent.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 1227 din 08 august 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și Postul de Televiziune C., ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1605A din 28 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1227 din 08 august 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1605A din 28 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 18 aprilie 2024, sub nr. x/2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 22 aprilie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) raportat la art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurentul-reclamant datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON, sub sancțiunea anulării recursului.

II.1. Motivele de recurs:

Invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 și 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului și casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii apelului, anulării sentinței civile nr. 1227 din 08 august 2022 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 36 din C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel a menținut soluția Tribunalului de respingere ca neîntemeiată a acțiunii, deși, față de motivul care a stat la baza acestei pronunțări, anume lipsa dovezii calității de titular al drepturilor de autor, cu privire la opera muzicală ce face obiectul cauzei, soluția care s-ar fi impus era aceea a respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a dispune în acest mod, instanța de apel a procedat la calificarea cererii de chemare în judecată ca fiind grefată pe o acțiune în contrafacere care are drept cauză juridică răspunderea delictuală, ceea ce ar presupune că dreptul pretins ar fi o chestiune ce ține de fondul cauzei, or, în opinia recurentului, acest aspect contravine dispozițiilor art. 6, art. 7 și art. 9 C. proc. civ.

Totodată, a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 477 C. proc. civ. atunci când a reținut că nu poate fi primită ca și motiv de apel critica ce a vizat modul de soluționare a cauzei în primă instanță, constând în respingerea acțiunii ca neîntemeiată în loc de respingerea cererii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, recurentul apreciind că, astfel, instanța devolutivă a omis să soluționeze un motiv de apel cu care a fost învestită.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 8/1996, text legal ce a fost interpretat în mod subiectiv și eronat.

Totodată, instanța de apel a procedat la aplicarea prin analogie a unor dispoziții legale care excedează cadrului procesual, anume dispozițiile art. 277 alin. (2) C. proc. civ., ale art. 7 alin. (3) din Legea nr. 365/2002 sau ale art. 7 din Legea nr. 455/2001, apreciind că dispozițiile prevăzute de Legea nr. 8/1996 nu sunt suficiente pentru dovedirea dobândirii dreptului de proprietate asupra operei muzicale care face obiectul cauzei.

În acest sens, a solicitat să se observe că, deși dispozițiile art. 40 și art. 43 din Legea nr. 8/1996 prevăd forma scrisă pe care trebuie să o aibă actul prin care se dobândesc drepturile de autor, fără însă să specifice vreo anumită formă pe care trebuie să o îndeplinească actul respectiv, instanța de apel a reținut că actul în cauză ar trebui să aibă o anumită formă și să poarte semnăturile părților, completând astfel dispozițiile speciale reglementate de Legea nr. 8/1996, cu alte dispoziții legale.

A mai susținut că instanța de apel a ignorat faptul că achiziționarea drepturilor de autor cu privire la opera instrumentală D. reprezintă un act/fapt de comerț încheiat între profesioniști, iar actele care fac dovada dobândirii dreptului de proprietate cu privire la opera muzicală (licența, factura și chitanța), care se regăsesc la dosarul cauzei dar care nu au fost luate în considerare, îndeplinesc condiția formei scrise așa cum prevede art. 43 din Legea nr. 8/1996.

Totodată, a arătat că instanța de apel a ignorat și faptul că drepturile de autor au fost dobândite online, prin intermediul unei platforme de specialitate, de comercializare a instrumentalelor, respectiv beatstars.com, ceea ce demonstrează îndeplinirea tuturor condițiilor cu privire la dobândirea dreptului de proprietate relativ la opera muzicală ce face obiectul cauzei.

În raport de dispozițiile art. 43 din Legea nr. 8/1996, a solicitat să se constate că este titularul tuturor drepturilor cu privire la opera instrumentală D. ca urmare a achiziționării Licenței exclusive din 03 martie 2017 de la autorul compoziției muzicale F., prin intermediul platformei de comercializare online a instrumentalelor beatstars.com, opera menționată neputând fi folosită de către terți (persoane fizice și/sau juridice) fără acordul recurentului și plata unei sume proporționale cu câștigurile obținute în urma utilizării operei muzicale.

Mai mult, așa cum rezultă din actele depuse în fața instanței de apel, care nu au fost avute în vedere la momentul pronunțării deciziei recurate, dreptul de proprietate asupra operei muzicale îi este recunoscut de toate platformele de comercializare online, opera muzicală făcând obiectul mai multor tranzacții.

Totodată, dreptul de proprietate îi este protejat și de platforma youtube.com, care monitorizează și exclude din mediul online orice compoziție care folosește fără drept opera muzicală D., făcând trimitere sub acest aspect la reality show-ul "E.".

În final, a precizat că pârâtele, prin apărările formulate în cauză, nu au contestat dreptul său de proprietate cu privire opera muzicală D., aspect reținut instanța de apel, prin decizia recurată.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimații-pârâți nu au depus întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 27 mai 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 17 iunie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului declarat în cauză la data de 08 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamantă, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Invocând motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul reclamant susține, sub un prim aspect, că, menținând soluția de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 36 din C. proc. civ., întrucât, față de motivul care a stat la baza acestei hotărâri, soluția care s-ar fi impus era aceea a respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Din examinarea hotărârii recurate rezultă că soluția de respingere a acțiunii a fost pronunțată în considerarea faptului că reclamantul nu a făcut dovada deținerii drepturilor cu privire la opera instrumentală D., înscrisul ce ar fi trebuit să probeze pretinsa cesiune exclusivă a drepturilor de autor neavând valoare probatorie. În aceste circumstanțe, având în vedere că reclamantul nu a reușit să dovedească deținerea vreunui drept cu privire la opera menționată, s-a reținut că acesta nu poate pretinde niciun drept material sau moral ce ar decurge din utilizarea de către pârâtă a compoziției, acțiunea fiind respinsă ca neîntemeiată.

Cu referire la calitatea procesuală, Înalta Curte notează că aceasta este definită în cuprinsul art. 36 teza întâi din C. proc. civ., legiuitorul raportându-se la identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

În continuare, teza a doua a art. 36 precizează că existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Așa fiind, deoarece acțiunea în justiție are ca obiect protecția dreptului subiectiv afirmat, calitatea procesuală activă cerută pentru exercitarea acesteia aparține subiectului activ al dreptului subiectiv civil pretins sau afirmat, ceea ce înseamnă că lipsa identității dintre titularul acțiunii și persoana care afirmă dreptul subiectiv determină respingerea cererii ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Atunci când, însă, în discuție este chiar calitatea de titular al dreptului invocat, aceasta devine o problemă de fond, întrucât presupune stabilirea existenței dreptului în patrimoniul reclamantului, ceea ce înseamnă că, eventuala constatare a inexistenței dreptului afirmat conduce la respingerea pe fond a pretențiilor formulate.

Verificând în aceste repere soluția adoptată în cauză, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurentul reclamant, că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 36 C. proc. civ., soluția de respingere ca neîntemeiată a acțiunii deduse judecății fiind consecința constatării inexistenței în patrimoniul reclamantului a însuși dreptului pe care afirmă că îl are asupra operei instrumentale D. și în virtutea căruia pretinde să fie despăgubit, aceasta fiind o chestiune ce ține de fondul litigiului, așa cum în mod expres prevede art. 36 teza a doua din C. proc. civ., mai sus citat.

Prin urmare, câtă vreme analiza instanței de apel s-a circumscris verificării existenței dreptului afirmat iar concluzia a fost în sensul că reclamantul nu a putut dovedi titlul în temeiul căruia pretinde că a dobândit drepturile exclusive asupra compoziției D., respectiv, presupusul acord de cesiune exclusivă încheiat cu F., autorul compoziției, în mod legal s-a reținut că acesta nu poate pretinde niciun drept de natură patrimonială sau morală cu privire la compoziția utilizată de pârâtă, astfel că cererea dedusă judecății este neîntemeiată.

În raport de dispozițiile art. 188 alin. (1) teza 1 din Legea nr. 8/1996, cererea reclamantului este o acțiune în despăgubire pentru repararea pretinsului prejudiciu ce i-a fost cauzat prin folosirea de către pârâtă fără drept a operei în discuție, astfel că, din această perspectivă, aprecierile instanței de apel cu privire la natura juridică și la cauza acesteia, în sensul că este grefată pe o acțiune în contrafacere, având drept cauză juridică răspunderea civilă delictuală, sunt corecte și corespund întocmai obiectului învestirii, stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă acesta nu a indicat în mod expres temeiul de drept al pretențiilor deduse judecății.

Principiul disponibilității părților în procesul civil, consacrat, ca atare, în prevederile art. 9 din C. proc. civ., stabilește, între altele, că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Complementar, întrucât principiul disponibilității nu are un caracter absolut, este reglementat și rolul judecătorului în aflarea adevărului (sau rolul activ al instanței), consacrat prin dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., ambele reguli fundamentale de desfășurare a procesului civil fiind susceptibile de aplicare concomitentă în aceeași cauză.

Art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. prevede că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire.

Din conținutul acestei norme reiese că judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care sunt aplicabile cauzei deduse judecății, instanța având obligația de a da calificarea corespunzătoare sau de a recalifica faptele deduse judecății, în primul caz, dacă partea însăși nu a indicat un temei juridic, iar, în cel de-al doilea, dacă partea a invocat un temei juridic greșit sau impropriu pretențiilor formulate și la a căror recunoaștere în justiție se tinde.

Pe de altă parte, principiul disponibilității părților impune instanței respectarea obiectului cererii de chemare în judecată și a limitelor în care au fost formulate pretențiile în cauză, potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., instanța având obligația de a se pronunța, în aceste limite, asupra a tot ceea ce s-a cerut.

Or, în speță, cu respectarea principiilor mai sus enunțate, instanțele de fond au reținut în mod corect obiectul cererii de chemare în judecată și au dat calificarea juridică corespunzătoare pretențiilor reclamantului, câtă vreme din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că finalitatea urmărită de către acesta era obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri pentru folosirea fără drept a operei asupra căruia reclamantul pretinde că deține drepturi exclusive.

Deși afirmă că această calificare a cererii de chemare în judecată contravine dispozițiilor art. 6, art. 7 și art. 9 C. proc. civ., recurentul nu a precizat, în concret, și, cu atât mai puțin, nu a demonstrat maniera în care au fost încălcate drepturile și principiile pe care textele legale menționate le reglementează (dreptul la un proces echitabil, legalitatea procesului civil, principiul disponibilității).

Or, simpla afirmare a acestei împrejurări, fără nicio altă precizare cu privire la modalitatea în care principiile ce guvernează procesul civil au fost încălcate și la consecințele pe care acest lucru l-a avut asupra drepturilor procesuale ale recurentului, nu conține prin ea însăși concluzia nelegalității deciziei atacate și nu justifică incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

Nici critica ce vizează pretinsa încălcare a art. 477 C. proc. civ. nu poate fi primită, susținerea recurentului în sensul că instanța de apel ar fi omis să cerceteze motivul de apel prin care critica modul de soluționare a cauzei în primă instanță, respectiv, prin respingerea acțiunii ca neîntemeiată în loc de respingerea cererii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, fiind lipsită de orice fundament, atât juridic, cât și factual, câtă vreme din considerentele deciziei atacate, mai sus prezentate, rezultă cu evidență contrariul, iar pe calea prezentului recurs însuși reclamantul a combătut statuările instanței de apel subsumate analizei acestei critici.

Astfel, făcând trimitere la dispozițiile art. 36 C. proc. civ. și apreciind că cererea formulată în cauză, grefată pe o acțiune în contrafacere, are drept cauză juridică răspunderea civilă delictuală, în cadrul căreia existența dreptului pretins este o chestiune ce ține de fondul cauzei, instanța de apel reține că, în esență, calitatea procesuală activă presupune nu identitatea dintre reclamant și titularul dreptului invocat, ci identitatea dintre reclamant și persoana căreia i se afirmă în acțiune existența dreptului a cărui respectare se cere, astfel că, analiza primei instanțe circumscrisă dovedirii titlului în baza căruia deține drepturile de autor pretins încălcate este o analiză de fond, iar nu una care să vizeze calitatea procesuală activă. Ca urmare, Curtea conchide că acest motiv de apel nu poate fi primit.

Concluzia pe care instanța devolutivă o exprimă la capătul analizei efectuate asupra respectivului motiv de apel, în sensul că acesta nu poate fi primit, relevă, fără nicio îndoială, caracterul neîntemeiat al criticilor ce îi sunt subsumate iar nu faptul că motivul nu ar putea fi analizat sau, cu atât mai puțin, că nu a fost analizat, cum în mod vădit neîntemeiat susține recurentul, semnificația pe care acesta încearcă să o dea sintagmei folosite de instanța de apel neavând nicio legătură cu cauza.

În considerarea celor mai sus reținute, criticile subsumate de recurent motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. vor fi înlăturate ca neîntemeiate.

Nici criticile ce susțin încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material nu sunt întemeiate.

În esență, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurentul reclamant susține, pe de o parte, că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 43 din Legea nr. 8/1996 care prevăd doar forma scrisă a actului de cesiune, nu și faptul că acesta ar trebui să poarte semnătura părților, iar, pe de altă parte, că a procedat la aplicarea prin analogie a unor dispoziții legale care excedează cadrului procesual, anume dispozițiile art. 277 alin. (2) C. proc. civ., ale art. 7 alin. (3) din Legea nr. 365/2002 sau ale art. 7 din Legea nr. 455/2001, apreciind în mod greșit că actul de cesiune ar trebui să aibă o anumită formă și să poarte semnăturile părților.

Totodată, susține că instanța de apel a ignorat aspecte esențiale ale cauzei care dovedeau temeinicia pretențiilor deduse judecății, solicitând ca acestea să fie avute în vedere în soluționarea recursului. Astfel, reiterând susținerile formulate în fața instanțelor de fond, recurentul a arătat că achiziționarea drepturilor de autor cu privire la opera instrumentală D. reprezintă un act/fapt de comerț încheiat între profesioniști, că drepturile de autor au fost dobândite online, prin intermediul unei platforme de specialitate, de comercializare a instrumentalelor, că actele care fac dovada dobândirii dreptului de proprietate cu privire la opera muzicală (licența, factura și chitanța), depuse la dosar, îndeplinesc condiția formei scrise așa cum prevede art. 43 din Legea nr. 8/1996 și că dreptul de proprietate asupra operei muzicale îi este recunoscut de toate platformele de comercializare online, opera făcând obiectul mai multor tranzacții, or, raportat la toate aceste aspecte, recurentul consideră că se impunea admiterea acțiunii formulate, soluția în sens contrar adoptată de instanța de fond și menținută în apel fiind nelegală.

Criticile astfel formulat sunt nefondate.

Acțiunea dedusă judecății, având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor rezultate din încălcarea drepturilor pe care reclamantul pretinde că le are asupra operei instrumentale D., presupunea, cu prioritate, stabilirea calității acestuia de titular al drepturilor invocate.

În aceste condiții, având în vedere titlul în baza căruia reclamantul susține că deține drepturile asupra operei în litigiu, anume licența exclusivă din data de 03.03.2017, achiziționată de la F., autorul compoziției, în mod corect instanța de apel a procedat la analiza acestuia din perspectiva dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 8/1996, care prevăd că Existența și conținutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia. Fac excepție contractele având drept obiect opere utilizate în presă.

Din cuprinsul normei citate rezultă că legea impune condiția încheierii contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor în formă scrisă, aceasta fiind cerută ad probationem.

Atunci când, pentru dovada unui act juridic, legea cere forma scrisă, acesta trebuie să se materializeze într-un înscris sub semnătură privată, în sensul art. 272 C. proc. civ., respectiv într-un înscris care poartă semnătura părților, indiferent de suportul său material. În conformitate cu dispozițiile art. 273 C. proc. civ., înscrisul sub semnătură privată își trage puterea doveditoare din chiar semnătura părților. În acest sens, art. 268 alin. (1) teza întâi C. proc. civ. prevede în mod expres că semnătura face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia.

Semnătura aplicată pe înscrisul sub semnătură privată nu reprezintă, așadar, doar o simplă formalitate ci exprimă consimțământul părții care l-a semnat și, în același timp, faptul certificării conținutului acelui înscris. Ca urmare, absența semnăturii lipsește înscrisul de forță probantă, ceea ce înseamnă că el nu este valabil ca înscris sub semnătură privată, ca instrumentum, neputând fi folosit ca atare atunci când legea impune forma scrisă ad probationem.

Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că actul de cesiune invocat în cauză nu poate proba existența tranzacției și, implicit, nici existența dreptului de autor în patrimoniul reclamantului câtă vreme acesta nu cuprinde semnăturile părților. Astfel, deși reclamantul a exhibat un înscris, acesta nu are nicio putere doveditoare întrucât nu îndeplinește condiția de formă prevăzută ad probationem de dispozițiile art. 43 din Legea 8/1996, nerespectarea acesteia neputând fi acoperită în niciun fel.

Concluzia instanței de apel și raționamentul ce a stat la baza acesteia pun în evidență corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 8/1996, în corelare cu dispozițiile C. proc. civ. ce reglementează puterea doveditoare a înscrisurilor, dispoziții care, în materie de probațiune, constituie dreptul comun, completând normele speciale atunci când acestea din urmă nu cuprind prevederi derogatorii de la cele cu caracter general.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel a dat eficiență regulilor instituite prin dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) C. proc. civ. care stabilesc că dispozițiile C. proc. civ. constituie procedura de drept comun în materie civilă, norma generală aplicându-se în toate cazurile și în orice materie, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

Câtă vreme în discuție era o chestiune de probațiune a unui aspect litigios, anume dovedirea calității reclamantului de titular al dreptului de autor asupra operei instrumentale, titlul exhibat fiind un contract de cesiune în sensul art. 40 și următoarele din Legea nr. 8/1996, dispozițiile speciale ale acestui act normativ, care se limitează la a stabili doar că proba existenței și conținutului contractului se poate face doar prin forma scrisă a acestuia, se completează cu normele generale în materie ale C. proc. civ., respectiv, cele care reglementează puterea doveditoare a înscrisului sub semnătură privată. În aceste circumstanțe, criticile prin care recurentul susține că instanța de apel ar fi completat dispozițiile legii speciale, adăugând condiții pe care aceasta nu le prevede, apar ca fiind vădit nefondate, astfel că vor fi înlăturate ca atare.

Neîntemeiat susține recurentul și că instanța de apel ar fi procedat la aplicarea prin analogie a unor dispoziții legale care excedează cadrului procesual, anume a dispozițiilor art. 277 alin. (2) C. proc. civ., ale art. 7 alin. (3) din Legea nr. 365/2002 și ale art. 7 din Legea nr. 455/2001.

În realitate, Curtea de Apel a analizat incidența acestor prevederi legale în contextul apărărilor pe care reclamantul și le-a formulat în cauză referitoare, pe de o parte, la faptul că achiziționarea drepturilor de autor cu privire la opera instrumentală D. reprezintă un fapt/act de comerț încheiat între profesioniști, iar, pe de altă parte, la faptul că instanța de fond ar fi ignorat împrejurarea că drepturile de autor au fost dobândite on line, prin intermediul unei platforme de specialitate, de comercializare a instrumentelor, fiind, astfel, îndeplinită condiția referitoare la forma scrisă prevăzută de art. 43 din Legea nr. 8/1996.

Astfel, cu referire la primul aspect, Curtea a reținut că, în ceea ce privește probațiunea, prevederile art. 43 din Legea nr. 8/1996 nu fac nicio distincție după cum părțile au sau nu calitatea de profesioniști, astfel că, din această perspectivă, susținerile referitoare la faptul că părțile contractului ar fi profesioniști sunt lipsite de relevanță. Totodată, pentru a consolida această concluzie, instanța de apel a precizat că și în situația în care s-ar porni de la o astfel de premisă, anume că părțile semnatare ale actului de cesiune ar fi profesioniști, norma de drept comun din cuprinsul art. 277 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la înscrisurile întocmite de profesioniști prevede aceeași sancțiune în privința înscrisului nesemnat, respectiv lipsa forței probante a acestuia atunci când legea impune forma scrisă pentru însăși dovedirea actului juridic, cum este cazul de față.

Cu referire la cea de-a doua apărare invocată, ce a vizat modalitatea de dobândire a drepturilor de autor, Curtea de apel a reținut că, în esență, actul de cesiune este un contract încheiat prin mijloace electronice la distanță, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 365/2002, proba încheierii acestuia și a obligațiilor care rezultă din prevederile sale este supusă dispozițiilor dreptului comun în materie de probă și prevederilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică.

Ca urmare, raportându-se la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 455/2001 care prevăd că, în cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o condiție de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplinește această cerință dacă i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat și generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii, a reținut că dovada încheierii unui contract prin mijloace electronice, atunci când legea prevede drept condiție de probă forma scrisă a acestuia, este reprezentată de înscrisul căruia i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat și generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii, or, în speță, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii acestei cerințe.

Raportat la aceste considerente, criticile ce susțin depășirea de către instanța de apel a cadrului procesual din perspectiva temeiurilor de drept avute în vedere la soluționarea cauzei apar ca fiind lipsite de fundament câtă vreme necesitatea invocării dispozițiilor legale mai sus menționate a fost impusă chiar de către reclamant prin apărările pe care și le-a formulat, chestiunile de fapt aduse în discuție fiind analizate din perspectiva textelor normative ce cuprind soluția legislativă corespunzătoare.

Prin motivele de recurs, reclamantul a reiterat aceste apărări și, susținând că ele au fost ignorate de către instanța de apel, a solicitat să fie avute în vedere, ca atare, în soluționarea recursului.

Dincolo de faptul că afirmația referitoare la ignorarea de către instanța de apel a apărărilor invocate nu are corespondent în realitate, câtă vreme considerentele deciziei atacate, mai sus prezentate, demonstrează dincolo de orice evidență că instanța devolutivă a luat în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și a răspuns punctual fiecăreia dintre susținerile și criticile aduse hotărârii Tribunalului, Înalta Curte constată că, în esență, ea exprimă doar nemulțumirea părții față modul în care instanța de apel a analizat și a interpretat situația de fapt și față de concluziile la care a ajuns aceasta, ceea ce nu echivalează cu aplicarea greșită a legii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Astfel, deși recurentul contestă statuările instanței de apel și, reiterând apărările formulate în fața instanțelor de fond, susține că instanța devolutivă a interpretat greșit dispozițiile legale aplicabile litigiului, argumentele pe care își întemeiază aceste critici nu evidențiază aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, apte a fi analizate în coordonatele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci evocă doar greșita evaluare a unor aspecte de fapt, chestiuni ce nu pot fi reapreciate de instanța de control judiciar din moment ce netemeinicia deciziei instanței de apel nu poate face obiectul recursului. Prin urmare, acestea nu vor fi analizate, cu atât mai mult cu cât, fiind invocate ca atare și în apel, au primit deja o dezlegare, instanța devolutivă răspunzându-le punctual, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate pe care aceasta le-a expus în conturarea soluției adoptate, or, fără a combate în niciun fel argumentele instanței de apel și fără a se raporta efectiv la considerentele deciziei atacate, recurentul încearcă să le readucă în discuție, nesocotind existența judecății anterioare dar și natura căii de atac a recursului.

În raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a realizat o verificare judicioasă a contractului de cesiune invocat în cauză, reținând în mod corect că, în lipsa semnăturilor părților, acesta nu poate face dovada tranzacției și nici a drepturilor pe care reclamantul pretinde că le are asupra operei în litigiu, susținerile recurentului privind nelegalitatea soluției adoptate, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Sunt lipsite de relevanță, din perspectiva dovedirii existenței și conținutului contractului de cesiune, actele care confirmă achiziționarea drepturilor de autor, respectiv, actele cu care a fost efectuată plata acestora (factura și chitanța), câtă vreme, așa cum s-a arătat deja și cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, atunci când legea prevede forma scrisă a actului, ca cerință de probă, pentru dovada existenței și a conținutului său, aceste aspecte trebuie să rezulte din însuși înscrisul respectiv încheiat cu respectarea cerințelor prevăzute de lege mai sus enunțate, iar nu din alte împrejurări, cum ar fi efectuarea plății.

Or, în condițiile în care art. 43 din Legea nr. 8/1996 prevede că dovada existenței și conținutului contractului se poate face numai prin forma scrisă a acestuia, actele cu care a fost făcută plata drepturilor de autor nu au aptitudinea de a complini lipsurile actului de cesiune invocat.

Nerespectarea formei scrise atrage sancțiunea imposibilității dovedirii existenței și conținutului actului de cesiune printr-un alt mijloc de probă, împrejurare față de care niciunul dintre aspectele de fapt pe care recurentul le invocă prin motivele de recurs nu poate determina schimbarea soluției adoptate.

În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1605A din 28 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 08 octombrie 2024.