ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2865/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Bacău, reclamanta P.O.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții M.A.P.D.R. și SC A. SA Moinești, anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, eliberat de SC A. SA Moinești. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că deținea în anul 1953 suprafața de 7,842 ha teren arabil, fânaț și tufăriș situat în satul Pârjol, punctul „Locul Bisericii", însă titlul de proprietate s-a eliberat pentru suprafața de 1 ha. Reclamanta a susținut că certificatul este nelegal deoarece la data întocmirii acestuia doar suprafața de 334 mp era ocupată de construcții, restul putând fi restituită în natură, potrivit legilor în vigoare.

Prin întâmpinare, M.A.P.D.R. a invocat excepția necompetenței materiale, a inadmisibilității acțiunii, a tardivității, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 199 din 21 decembrie 2006 Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității și pe cale de consecință a respins acțiunea reclamantei ca tardiv formulată. Pentru a pronunța această hotărâre, Instanța de Fond a reținut, în esență, că potrivit art. 7 alin. (3) coroborat cu alin. (7) din Legea nr. 554/2004 termenul maxim în care un terț poate formula plângere prealabilă este de 6 luni de la data emiterii actului, iar acțiunea poate fi formulată în termen de 1 an de la aceeași dată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta P.O.P. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivele de recurs, recurenta susține că dacă Instanța limitează dreptul de a ataca actele administrative emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cu privire la excepția de nelegalitate, în sensul că pot fi atacate în baza art. 4 numai cele emise după intrarea în vigoare a legii, atunci aceeași regulă trebuie aplicată și cu privire la art. 7 alin. (3), respectiv al termenului de 6 luni de la emiterea actului, pentru posibilitatea atacării actului respectiv, în caz contrar s-ar crea un vid legislativ în mod artificial care ar permite ca actele emise anterior Legii nr. 554/2004 să nu mai poată fi atacate în nici un fel în baza contenciosului administrativ și astfel să fie menținute acte nelegale numai pe criteriul unor excepții procedurale, teză ce nu poate fi acceptată.

Recurenta menționează că este greșită interpretarea Instanței de Fond care a considerat că o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004 există un termen limită în care terții pot formula plângere prealabilă, deoarece prin absurd ar însemna că nu mai există nici o cale legală de a cenzura un act administrativ nelegal, cum este cazul celui în speță, deoarece s-a împlinit termenul de prescripție prevăzut de art. 7 alin. (7) din lege. Recurenta consideră că termenul de 6 luni este un termen de prescripție, acesta este supus suspendării, întreruperii, ori repunerii în termen, în condițiile prevăzute de Decretul nr. 167/1958.

Astfel, există două temeiuri privind repunerea în termenul de promovare a acestei acțiuni, respectiv: SC A. SA Moinești nu a făcut dovada intabulării dreptului de proprietate în Cartea Funciară, deci nu a existat nici o posibilitate legală și reală de a lua cunoștință de existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate, iar pe de altă parte, data la care P.O.P.

a fost repusă în termenul de a solicita și de a beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate peste limita de 5 ha, îl reprezintă data apariției Legii nr. 247/2005, care a stabilit termenul limită de depunere a cererilor - 30 noiembrie 2005. În fine, recurenta mai arată că Legea nr. 247/2005 a repus-o în drepturi pentru a formula cerere de redobândire a proprietății, iar această repunere în termen poate opera cu atât mai mult în cazul termenului de formulare a unor cereri de protejare a acestui drept, câtă vreme între cele două cereri există o strânsă legătură în sensul că prima cerere de redobândire a dreptului ar rămâne lipsită de conținut dacă nu ar exista și garanția protejării acestui drept prin acțiunea în contencios.

Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa Instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există, iar potrivit art. 3 al aceluiași articol „este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut de alin. (7). Conform art. 7 alin. (7), plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul prevăzut la alin. (1) dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripție.

Astfel, a fost instituită procedura prealabilă obligatorie, în lipsa căreia Instanța nu poate fi sesizată cu anularea unui act administrativ. Sub acest aspect, sunt și dispozițiile prevederilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea Instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile în condițiile stabilite de acea lege". În cauză, Instanța prin încheierea din 20 noiembrie 2006 a respins excepția neîndeplinirii procedurii prealabile având în vedere adresa din 19 aprilie 2006 din care rezultă că reclamanta s-a adresat pârâtului cu cerere de anulare a certificatului de atestare de dreptului de proprietate din 28 februarie 1994. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că Instanța de Fond în mod corect a reținut că plângerea prealabilă a fost formulată, însă cu încălcarea termenelor prevăzute de lege.

Susținerile recurentei potrivit cărora în cauză nu pot fi incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, întrucât actul contestat a fost emis sub imperiul Legii nr. 29/1990 sunt nefondate și nu pot fi primite deoarece Legea nr. 554/2004 a intrat în vigoare la 7 ianuarie 2005 iar conform prevederilor art. 27 al acesteia: „cauzele aflate pe rolul Instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării Instanței. Așadar, Legea nr. 29/1990 s-a aplicat doar cauzelor aflate pe rol până la 7 ianuarie 2005, ori acțiunea reclamantului a fost introdusă în data de 11 iulie 2006. Nu poate fi acceptată nici teza potrivit căreia dacă excepția de nelegalitate nu poate retroactiva, cu atât mai mult nu poate retroactiva termenul de 1 an prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, fiind două probleme de drept distincte.

Excepția de nelegalitate, în temeiul principiului aplicării legii în timp, poate fi invocată doar pentru actele administrative emise după data intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, deci prevederile art. 4 trebuie interpretate în sens strict, prin coroborarea cu celelalte dispoziții ale actului normativ, iar acțiunea formulată este supusă termenelor prevăzute de Legea nr. 554/2004. Dispozițiile legii retroactivează numai în condițiile în care este prevăzut expres în legea nouă acest lucru.

Pe de altă parte, potrivit art. 11 alin. (1) și alin. (2) din lege, potrivit cărora: „Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni, iar pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului". Deci, respectarea acestor dispoziții este obligatorie. Legiuitorul a urmărit ca raporturile juridice reglementate de actul administrativ individual să aibă o anumită stabilitate, prin aceea că, după intrarea în circuitul civil, acesta să poată fi atacat într-un anumit termen, la Instanța de contencios administrativ.

Totodată, posibilitatea de a „anula" fără limită de timp actul administrativ individual, care intrând în circuitul civil a produs efecte juridice specifice altor ramuri de drept, constituie o nesocotire a dreptului la justiție, garantat de art. 6 din C.E.D.O. În cauză, actul contestat a fost emis la 28 februarie 1994, iar acțiunea a fost introdusă la data de 11 iulie 2006, cu depășirea termenului de un an sus menționat, care reprezintă un termen de decădere. Apărările formulate în recurs de către recurentă conform cărora termenul de 6 luni este un termen de prescripție în condițiile Decretului nr. 167/1958 nu sunt incidente în cauză, acestea sunt aplicabile în dreptul comun. Dacă s-ar accepta ideea aplicabilității dreptului comun, în sensul celor arătate, ar însemna că ar fi anihilată reglementarea specială în domeniu, astfel s-ar ignora principiul conform căruia regula specială derogă de la regula generală.

Așa cum în mod judicios a reținut și Instanța de Fond, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că Legea nr. 247/2005 a repus-o în drepturi pentru a formula cererea de redobândire a proprietății, apariție acestei legi neconstituind un caz de întrerupere, suspendare ori repunere în termen. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că Instanța de Fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, făcând o aplicare corectă a prevederilor art. 11 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, privind termenele de introducere a acțiunii în raport cu care a admis excepția tardivității invocată, respingând acțiunea ca atare. O astfel de interpretare este concordantă și cu jurisprudența C.E.D.O., care a considerat că prin neimpunerea unui termen înăuntrul căruia să poată fi exercitată o acțiune, se încalcă principiul securității raporturilor juridice.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.O.P. împotriva sentinței civile nr. 199 din 21 decembrie 2006 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2007.