ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6671/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Decizia instanței de recurs Prin decizia nr. 3703 din 25 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de O.L. împotriva Sentinței nr. 189 din 27 septembrie 2011 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut următoarele: În perioada 15 noiembrie 2005 - 15 martie 2009, recurentul-reclamant și-a desfășurat activitatea în cadrul Serviciului Teritorial Anticorupție Târgu Mureș, structură teritorială subordonată Direcției General Anticorupție îndeplinind atât funcții de execuție, cât și de conducere.

În speță, organizarea, funcționarea și atribuțiile Direcției Generale Anticorupție sunt reglementate de O.U.G. nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției Generale Anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, aprobată prin Legea nr. 383/2005, care face vorbire la art. 2 despre existența structurilor subordonate D.G.A. ca entități distincte din punct de vedere al întinderii competențelor, precum și de Regulamentul de organizare și funcționare al Direcției Generale Anticorupție aprobat prin Ordinul M.A.I. nr. S/608 2005 și ulterior prin Ordinul M.A.I. nr. S/442 2008. Aceste dispoziții legale care cuprind norme privind competența teritorială, stabilesc fără echivoc faptul că structurile teritoriale ale D.G.A., cum este cazul Serviciului Teritorial Anticorupție Târgu Mureș și Biroului Anticorupție pentru județul Mureș, au competența de a desfășura activitățile de prevenire și combatere a corupției în rândul personalului M.A.I.

care își desfășoară activitatea la structurile teritoriale ale ministerului din unitățile administrativ teritoriale in care sunt organizate, o astfel de competență teritorială limitată nefiind specifică unităților aparatului central, ci unei unități subordonate. Această situație de drept, de natură organizatorică, se reflectă în mod inevitabil și în domeniul salarizării, așa cum se prevede în mod expres la art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 38/2003 (act normativ în vigoare în perioada de referință), potrivit căruia salariile ce se cuvin polițiștilor sunt diferențiate prin coeficienți de ierarhizare, în raport cu atribuțiile ce revin fiecărei funcții, complexitatea și gradul de răspundere cerut de îndeplinirea acesteia, solicitările la efort și cu eșalonul la care își desfășoară activitatea, existând astfel o diferențiere între coeficienții de ierarhizare a funcțiilor prevăzute la structuri centrale fată de cele teritoriale subordonate.

Având în vedere toate aspectele menționate, instanța de recurs a apreciat că atât H.G. nr. 70/2004 și H.G. nr. 35/2007, emise în baza prevederilor O.G. nr. 38/2003, cu modificările și completările ulterioare, care stabilesc coeficienții de ierarhizare pe grade profesionale pentru funcțiile îndeplinite de polițiști, cât și Ordinele M.A.I. nr. 1/0506/2007, nr. S/698/2005 și nr. S/442 2008 au fost adoptate, respectiv emise cu respectarea principiilor și dispozițiilor consacrate în actele normative de nivel superior menționate, fără a depăși limitele competenței instituite prin acestea. De asemenea, Înalta Curte a avut în vedere și faptul că emiterea H.G. nr. 70/2004 s-a realizat în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G.

nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, act normativ în vigoare în perioada de referință, potrivit cărora Coeficienții de ierarhizare pentru funcțiile îndeplinite, în raport de eșalonul la care își desfășoară activitatea polițiștii, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, ce va fi aprobată în termen de 30 de zile de la dala publicării prezentei ordonanțe in M. Of. al României, Partea I, astfel că, judecătorul fondului, în mod corect, a reținut că simpla indicare de către reclamant a unor texte de lege, fără a face corelații exprese cu privire la anumite proceduri nerespectate sau elemente concrete, este insuficientă pentru a constata nelegalitatea actelor atacate în raport de acestea.

Mai mult decât atât, Înalta Curte a reținut că recurentul-reclamant nu a funcționat în cadrul aparatului central al Direcției Generale Anticorupție, ci într-o structură subordonată, respectiv Serviciul Teritorial Anticorupție București - Biroul Anticorupție pentru Județul Mureș, iar Organigrama Direcției Generale Anticorupție depusă la dosar nu contrazice actele normative sus-menționate, existând distincție dintre aparatul central și aparatul teritorial. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte a respins recursul reclamantului O.L., ca nefondat. 2. Contestația în anulare Împotriva deciziei instanței de recurs, la data de 4 februarie 2013 a formulat contestație în anulare O.L., invocând dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., respectiv omisiunea cercetării unor motive de casare ori modificare pe care le invocase în recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. 189 din 27 septembrie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș. În dezvoltarea căii de atac exercitate, contestatorul a arătat că hotărârea instanței de recurs este nelegală deoarece se fundamentează pe prevederile unor acte normative nerelevante pentru dezlegarea pricinii, cum ar fi dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 120/2005, greșit interpretat („este falsă aprecierea instanței”). Analizând sintagma „structuri subordonate” din cuprinsul textului de lege, contestatorul ajunge la concluzia că a funcționat în cadrul Aparatului Central al D.G.A. iar nu într-o structură subordonată a acesteia, după cum rezultă și din legitimația de serviciu pe care a avut-o până la data încetării raporturilor de serviciu.

Contestatorul a mai susținut că motivele de recurs neluate în considerare de instanța de recurs sunt cele care vizau actele normative care au reglementat organizarea și funcționarea M.A.I.: O.U.G. nr. 30/2007 și H.G. nr. 416/2007, aceasta din urmă fiind modificată prin H.G. nr. 732/2010, potrivit contestatorului „în vederea intrării în legalitate în ceea ce privește funcționarea structurilor teritoriale”. De asemenea, contestatorul a mai combătut soluția atacată și prin prisma ignorării art. 4 teza I din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, care, interpretate logic și gramatical, ar conduce la demonstrarea caracterului fondat al recursului său. 3. Apărările intimaților Prin întâmpinările înregistrate la data de 4 octombrie 2013, ambii intimați au solicitat respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă.

Intimații au arătat că prin cererea formulată, contestatorul tinde la rejudecarea recursului, fiind nemulțumit de felul în care instanța a interpretat elementele de fapt ale cauzei, ceea ce este inadmisibil. Distinct de aceasta, intimații au mai punctat și împrejurarea că simpla omisiune de examinare a unor argumente nu deschide calea contestației în anulare, textul legal reclamând omisiunea cercetării unor motive de modificare ori de casare, ceea ce nu este cazul în speță. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Calea de atac de retractare exercitată de O.L. are ca temei legal dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație (…) când instanța, respingând recursul (…) a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Jurisprudența și doctrina sunt convergente în a arăta că instanța de recurs nu este obligată să răspundă la toate argumentele de fapt și de drept care susțin motivul de casare sau de modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză. Este exact ceea ce instanța de recurs a făcut, iar considerentele expuse rezumativ la punctul 1 al acestei decizii, o demonstrează cu prisosință. În economia raționamentului judiciar, dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției Generale Anticorupție din cadrul M.A.I., aprobată prin Legea nr. 383/2005, precum și cele cuprinse în art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, au fost considerate esențiale în aprecierea legalității actelor administrative atacate, din perspectiva principiului ierarhizării forței juridice a actelor normative.

Împrejurarea că în susținerea aceluiași motiv de modificare, recurentul a mai adus și alte argumente colaterale, care vizau în principal regimul altor structuri din subordinea M.A.I. ori chestiuni de fapt (modul în care era configurată legitimația de serviciu) nu poate fi circumscrisă motivului de contestație în anulare invocat. Cât privește acuratețea interpretării unor prevederi legale - de ex. a dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 120/2005 - aceasta nu mai poate fi repusă în discuție prin calea de atac examinată, pentru că ar crea premisele unui veritabil recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil. Or, în lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că admiterea unei contestații în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securității raporturilor juridice ( de ex.

în hotărârile pronunțate în cauzele Mitrea c. România din 29 iulie 2008 și Stanca Popescu c. România din 7 iulie 2009). Nu în ultimul rând, Înalta Curte remarcă împrejurarea că soluția atacată de contestator este conformă cu jurisprudența acestei secții în materia examinată, reliefată, de exemplu, prin deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, nr. 733/2009, nr. 4723/2009, nr. 569/2010 ori nr. 1924/2010. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 319 și 320 C. proc. civ., se va respinge contestația în anulare de față, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de O.L. împotriva Deciziei nr. 3703 din 25 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2013.