ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6671/2013

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de recurs

Prin decizia nr. 3703 din 25 septembrie 2012,

Înalta Curte de Casație și justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

a

respins ca nefondat recursul declarat de O.L. împotriva Sentinței nr. 189 din

27 septembrie 2011 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de recurs a reținut următoarele:

În perioada 15

noiembrie 2005 - 15 martie 2009, recurentul-reclamant și-a desfășurat

activitatea în cadrul Serviciului Teritorial Anticorupție Târgu Mureș,

structură teritorială subordonată Direcției General Anticorupție îndeplinind

atât funcții de execuție, cât și de conducere.

În speță,

organizarea, funcționarea și atribuțiile Direcției Generale Anticorupție sunt

reglementate de O.U.G. nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției

Generale Anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor,

aprobată prin Legea nr. 383/2005, care face vorbire la art. 2 despre existența

structurilor subordonate D.G.A. ca entități distincte din punct de vedere al

întinderii competențelor, precum și de Regulamentul de organizare și

funcționare al Direcției Generale Anticorupție aprobat prin Ordinul M.A.I. nr. S/608

2005 și ulterior prin Ordinul M.A.I. nr. S/442 2008.

Aceste dispoziții

legale care cuprind norme privind competența teritorială, stabilesc fără

echivoc faptul că structurile teritoriale ale D.G.A., cum este cazul

Serviciului Teritorial Anticorupție Târgu Mureș și Biroului Anticorupție pentru

județul Mureș, au competența de a desfășura activitățile de prevenire și

combatere a corupției în rândul personalului M.A.I. care își desfășoară

activitatea la structurile teritoriale ale ministerului din unitățile administrativ

teritoriale in care sunt organizate, o astfel de competență teritorială

limitată nefiind specifică unităților aparatului central, ci unei unități

subordonate.

Această situație de

drept, de natură organizatorică, se reflectă în mod inevitabil și în domeniul

salarizării, așa cum se prevede în mod expres la art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 38/2003

(act normativ în vigoare în perioada de referință), potrivit căruia salariile

ce se cuvin polițiștilor sunt diferențiate prin coeficienți de ierarhizare, în

raport cu atribuțiile ce revin fiecărei funcții, complexitatea și gradul de

răspundere cerut de îndeplinirea acesteia, solicitările la efort și cu eșalonul

la care își desfășoară activitatea, existând astfel o diferențiere între

coeficienții de ierarhizare a funcțiilor prevăzute la structuri centrale fată

de cele teritoriale subordonate.

Având în vedere toate

aspectele menționate, instanța de recurs a apreciat că atât H.G. nr. 70/2004 și

H.G. nr. 35/2007, emise în baza prevederilor O.G. nr. 38/2003, cu modificările

și completările ulterioare, care stabilesc coeficienții de ierarhizare pe grade

profesionale pentru funcțiile îndeplinite de polițiști, cât și Ordinele M.A.I. nr.

1/0506/2007, nr. S/698/2005 și nr. S/442 2008 au fost adoptate, respectiv emise

cu respectarea principiilor și dispozițiilor consacrate în actele normative de

nivel superior menționate, fără a depăși limitele competenței instituite prin

acestea.

De asemenea, Înalta

Curte a avut în vedere și faptul că emiterea H.G. nr. 70/2004 s-a realizat în

temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea

și alte drepturi ale polițiștilor, act normativ în vigoare în perioada de

referință, potrivit cărora Coeficienții de ierarhizare pentru funcțiile

îndeplinite, în raport de eșalonul la care își desfășoară activitatea

polițiștii, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, ce va fi aprobată în

termen de 30 de zile de la dala publicării prezentei ordonanțe in M. Of. al

României, Partea I, astfel că, judecătorul fondului, în mod corect, a reținut

că simpla indicare de către reclamant a unor texte de lege, fără a face

corelații exprese cu privire la anumite proceduri nerespectate sau elemente

concrete, este insuficientă pentru a constata nelegalitatea actelor atacate în

raport de acestea.

Mai mult decât atât, Înalta

Curte a reținut că recurentul-reclamant nu a funcționat în cadrul aparatului

central al Direcției Generale Anticorupție, ci într-o structură subordonată,

respectiv Serviciul Teritorial Anticorupție București - Biroul Anticorupție

pentru Județul Mureș, iar Organigrama Direcției Generale Anticorupție depusă la

dosar nu contrazice actele normative sus-menționate, existând distincție dintre

aparatul central și aparatul teritorial.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte a respins recursul reclamantului O.L., ca nefondat.

anulare

Împotriva deciziei instanței

de recurs, la data de 4 februarie 2013 a formulat contestație în anulare O.L.,

invocând dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., respectiv omisiunea

cercetării unor motive de casare ori modificare pe care le invocase în recursul

declarat împotriva Sentinței civile nr. 189 din 27 septembrie 2011 a Curții de Apel

Târgu Mureș.

În dezvoltarea căii

de atac exercitate, contestatorul a arătat că hotărârea instanței de recurs

este nelegală deoarece se fundamentează pe prevederile unor acte normative

nerelevante pentru dezlegarea pricinii, cum ar fi dispozițiile art. 2 din O.U.G.

nr. 120/2005, greșit interpretat („este falsă aprecierea instanței”). Analizând

sintagma „structuri subordonate” din cuprinsul textului de lege, contestatorul ajunge

la concluzia că a funcționat în cadrul Aparatului Central al D.G.A. iar nu

într-o structură subordonată a acesteia, după cum rezultă și din legitimația de

serviciu pe care a avut-o până la data încetării raporturilor de serviciu.

Contestatorul a mai

susținut că motivele de recurs neluate în considerare de instanța de recurs

sunt cele care vizau actele normative care au reglementat organizarea și

funcționarea M.A.I.: O.U.G. nr. 30/2007 și H.G. nr. 416/2007, aceasta din urmă

fiind modificată prin H.G. nr. 732/2010, potrivit contestatorului „în vederea

intrării în legalitate în ceea ce privește funcționarea structurilor

teritoriale”.

De asemenea,

contestatorul a mai combătut soluția atacată și prin prisma ignorării art. 4

teza I din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare,

care, interpretate logic și gramatical, ar conduce la demonstrarea caracterului

fondat al recursului său.

intimaților

Prin întâmpinările înregistrate

la data de 4 octombrie 2013, ambii intimați au solicitat respingerea contestației

în anulare ca inadmisibilă.

Intimații au arătat că

prin cererea formulată, contestatorul tinde la rejudecarea recursului, fiind nemulțumit

de felul în care instanța a interpretat elementele de fapt ale cauzei, ceea ce este

inadmisibil.

Distinct de aceasta,

intimații au mai punctat și împrejurarea că simpla omisiune de examinare a unor

argumente nu deschide calea contestației în anulare, textul legal reclamând

omisiunea cercetării unor motive de modificare ori de casare, ceea ce nu este cazul

în speță.

Curți asupra contestației în anulare

Calea de atac de

retractare exercitată de O.L. are ca temei legal dispozițiile art. 318 alin. (1)

teza a II-a din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Hotărârile instanțelor

de recurs mai pot fi atacate cu contestație (…) când instanța, respingând

recursul (…) a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de

modificare sau de casare”.

Jurisprudența și

doctrina sunt convergente în a arăta că instanța de recurs nu este obligată să

răspundă la toate argumentele de fapt și de drept care susțin motivul de casare

sau de modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament

juridic de sinteză.

Este exact ceea ce

instanța de recurs a făcut, iar considerentele expuse rezumativ la punctul 1 al

acestei decizii, o demonstrează cu prisosință. În economia raționamentului judiciar,

dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției

Generale Anticorupție din cadrul M.A.I., aprobată prin Legea nr. 383/2005,

precum și cele cuprinse în art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea

și alte drepturi ale polițiștilor, au fost considerate esențiale în aprecierea legalității

actelor administrative atacate, din perspectiva principiului ierarhizării

forței juridice a actelor normative.

Împrejurarea că în susținerea

aceluiași motiv de modificare, recurentul a mai adus și alte argumente colaterale,

care vizau în principal regimul altor structuri din subordinea M.A.I. ori

chestiuni de fapt (modul în care era configurată legitimația de serviciu) nu

poate fi circumscrisă motivului de contestație în anulare invocat.

Cât privește acuratețea

interpretării unor prevederi legale - de ex. a dispozițiilor art. 2 din O.U.G.

nr. 120/2005 - aceasta nu mai poate fi repusă în discuție prin calea de atac

examinată, pentru că ar crea premisele unui veritabil recurs la recurs, ceea ce

este inadmisibil.

Or, în lipsa unei circumstanțe

substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului

judecat irevocabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că admiterea

unei contestații în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a

principiului securității raporturilor juridice ( de ex. în hotărârile

pronunțate în cauzele Mitrea c. România din 29 iulie 2008 și Stanca Popescu c.

România din 7 iulie 2009).

Nu în ultimul rând,

Înalta Curte remarcă împrejurarea că soluția atacată de contestator este

conformă cu jurisprudența acestei secții în materia examinată, reliefată, de

exemplu, prin deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, nr. 733/2009, nr. 4723/2009, nr. 569/2010 ori nr. 1924/2010.

Pentru toate aceste

considerente, în temeiul art. 319 și 320 C. proc. civ., se va respinge contestația

în anulare de față, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de O.L. împotriva Deciziei nr. 3703 din 25 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 octombrie 2013.