Decizia nr. 6661/2013 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Hotărârea atacată Prin Hotărârea nr. 121 din 6 februarie 2013, Plenul C.S.M. a respins contestația formulată de T.S., judecător la Curtea de Apel București, împotriva Hotărârii nr. 6 din 01 februarie 2013 a Comisiei de organizare a concursului de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, organizat în perioada 07 ianuarie 2013 - 31 mai 2013. În motivarea hotărârii, Plenul C.S.M. a reținut că, prin Hotărârea nr. 6 din 01 februarie 2013, Comisia de organizare a concursului de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea de înscriere a doamnei judecător T.S., cu motivarea că aceasta nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 5 pct. (1) din Regulament, respectiv, art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aceea, de a nu fi fost niciodată sancționată disciplinar. Plenul C.S.M a reținut că în motivarea contestației s-a arătat că cerința inexistenței unei sancțiuni disciplinare constituie o încălcare a principiului egalității și nediscriminării, prevăzut în cuprinsul dispozițiilor art. 16 din Constituția României, prin instituirea unui tratament diferențiat unor cazuri egale, în lipsa unei justificări obiective si rezonabile. De asemenea, contestatoarea a arătat că nu cunoaște care a fost raționamentul juridic pentru care legiuitorul a prevăzut condiții de promovare diferite (referitor la cerința inexistenței abaterilor disciplinare) la concursul de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, comparativ cu cerințele de promovare la alte instanțe, dar mai ales, cu cerințele de promovare în funcția de conducere (în ambele cazuri, legiuitorul a apreciat că este suficient ca magistratul să nu fi fost sancționat disciplinar în ultimele 3 luni), constituind astfel o încălcare a dispozițiilor art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și o încălcare a dreptului său de a promova, ca și componentă a dreptului la muncă, aducându-se astfel atingere art. 23 din Declarație. Analizând îndeplinirea condițiilor de promovare a contestatoarei la Înalta Curte, în raport de prevederile legale incidente în cauză, Plenul C.S.M. a reținut că aceasta deține gradul de curte de apel; are o vechime efectivă de 7 ani și 4 luni în funcția de judecător la Curtea de Apel București; a obținut calificativul „foarte bine" la evaluările din 2004, 2005-2007, 2008-2010 și a fost sancționată disciplinar, prin Ordinul M.J. nr. 189/c din 01 februarie 2001, fiindu-i aplicată sancțiunea disciplinară de diminuare a indemnizației de încadrare lunară cu 15% pe o perioada de 3 luni. În legătură cu aspectele invocate de contestatoare, Plenul C.S.M. a apreciat că nu se poate pune problema unei discriminări, având în vedere prevederile O.G. nr. 137/2000 modificată, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și interpretarea constantă dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului articolului 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării, în sensul că diferența de tratament devine discriminatorie când persoane plasate în situații analoge sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și această distincție nu-și găsește o justificare obiectivă sau rezonabilă. Pentru toți candidații au fost verificate aceleași condiții de înscriere, însă, în cazul contestatoarei s-a constatat neîndeplinirea unei condiții de participare la concurs. În ceea ce privește condițiile de participare la concursul de promovare efectivă în funcție de execuție ori la concursul de promovare în funcții de conducere, comparativ cu concursul de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Plenul a apreciat că nu se poate pune problema unei situații de încălcare a dreptului de a promova, ca o componentă a dreptului la muncă, întrucât sunt concursuri diferite, reglementate distinct de către legiuitor. Față de cele expuse, Plenul C.S.M. a reținut că, în mod corect, Comisia de organizare a concursului de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, organizat în perioada 07 ianuarie 2013 - 31 mai 2013, a apreciat că doamna judecător T.S. nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 5 pct. (1) din Regulament, respectiv, art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată completările ulterioare, aceea, de a nu fi fost niciodată sancționată disciplinar.

Recursul exercitat împotriva hotărârii Plenului C.S.M. Recurenta T.S. a atacat hotărârea Plenului C.S.M. pe calea prevăzută în art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, arătând, în esență, că Plenul C.S.M. trebuia să înlăture aplicarea art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 și a art. 5 alin. (1) din Regulamentul pentru organizarea și desfășurarea concursului de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, cu referire la cerința de a nu fi fost niciodată sancționată disciplinar, în caz contrar fiind încălcat principiul neretroactivității legii civile, consacrat prin art. 15 alin. (2) din Constituția României. În acest sens, recurenta a arătat că la data sancționării sale disciplinare era în vigoare Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, lege care nu prevedea acea condiție de promovare introdusă prin art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor. În cadrul motivelor de recurs, recurenta a invocat excepția de neconstituționalitate a celor două norme juridice menționate mai sus, susținând că acestea contravin prevederilor art. 16 din Constituția României, referitoare la egalitatea în drepturi, pentru că instituie, drept condiție obligatorie în vederea promovării în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, cerința ca magistratul care candidează să nu fi fost niciodată sancționat disciplinar, în timp ce pentru promovarea judecătorilor și procurorilor la tribunale și curți de apel sau la parchetele de pe lângă acestea, în funcție de execuție sau de conducere, în art. 44 și 48 din Legea nr. 303/2004, legiuitorul a apreciat ca fiind suficient ca magistratul să nu fi fost sancționat disciplinar în ultimii 3 ani. De aceea, în opinia recurentei, prevederile art. 5 alin (1) din Regulamentul pentru organizarea si desfășurarea concursului de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație si Justiție și cele ale art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, referitoare la condiția inexistentei unei sancțiuni disciplinare pe tot parcursul carierei, constituie o încălcare a principiului egal ității și nediscriminării prevăzut în art. 16 din Constituție, prin in stituirea unui tratament diferențiat unor cazuri egale, în lipsa unei justificări o biective și rezonabile. Recurenta a arătat, totodată, că inaplicabilitatea dispozițiilor legale apreciate ca fiind neconstituționale și discriminatorii se impunea și prin prisma raportării la dispozițiile art. 20 din Constituția României, art. 7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care ocrotesc dreptul la muncă și egalitatea în drepturi, precum și prin prisma art. 41 din Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor, conform cărora „În măsura în care nu se bazează pe vechime, sistemul de promovare a judecătorilor se întemeiază exclusiv pe calitățile și meritele constatate în exercitarea funcției încredințate judecătorului, prin evaluări obiectiv realizate de unul sau mai mulți judecători și discutate cu judecătorul în cauză. Trebuie precizat că ceea ce este de temut este atât judecătorul blocat în mod ilegitim în promovare, cât și cel recompensat în mod excesiv.” Printr-o completare a motivelor de nelegalitate a hotărârii atacate, recurenta a arătat că Plenul C.S.M. s-a limitat la a reține inexistența unei situații de discriminare între candidații la concursul de promovare la Înalta Curte de Casație și Justiție, supuși acelorași condiții de înscriere, cu toate că în cuprinsul contestației a fost invocată discriminarea în raport cu magistrații care participă la celelalte tipuri de concursuri de promovare, în sensul celor anterior arătate, și cu judecătorii în funcție ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, în privința cărora legea nu a prevăzut înlăturarea din funcție ca efect al aplicării unei sancțiuni disciplinare . De asemenea, a arătat că regimul instituit pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție este excesiv și discriminatoriu și în raport cu normele de drept penal, în care este reglementată instituția reabilitării, aducându-se o atingere evidentă dreptului la muncă, pe tot parcursul carierei judecătorilor sau procurorilor.

Apărările intimatului Prin întâmpinarea depusă la dosar, C.S.M. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență că stabilirea caracterului discriminatoriu al unui tratament cere ca premisă existența unor situații identice ori similare tratate în mod diferit, condiție care nu este îndeplinită în speță. În opinia intimatului, nu poate fi reținută identitatea sau similitudinea între situația unui candidat la concursul de promovare la Înalta Curte de Casație și Justiție și cea a candidaților pentru promovarea într-o funcție de judecător sau procuror la celelalte instanțe și parchete, întrucât cerințele de participare la astfel de concursuri sunt diferite (de ex. cerințele privind vechimea), iar modalitatea de examinare este de asemenea diferită. În ceea ce privește situația judecătorilor deja în funcție ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, intimatul a arătat că promovarea lor s-a făcut conform dispozițiilor legale în vigoare la acel moment, evoluția în timp a legii neputând echivala cu aplicarea unui tratament discriminatoriu candidaților pentru care legea prevede, în prezent, o astfel de condiție. Cu privire la celelalte motive invocate de recurentă, intimatul a arătat, pe de o parte, că în materia răspunderii disciplinare a magistraților nu este reglementată o instituție juridică similară reabilitării penale și, pe de altă parte, că legiuitorul are aptitudinea de a stabili anumite limitări ale dreptului la alegerea liberă a profesiei, meseriei sau ocupației și a locului de muncă, limitări constând în condițiile pe care magistrații trebuie să le îndeplinească pentru promovarea ori numirea în funcții de execuție sau de conducere. În ceea ce privește excepțiile de neconstituționalitate invocate de recurentă, intimatul - reclamant a arătat că excepția având ca obiect dispozițiile art. 5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea nr. 74 din 31 ianuarie 2012 a Plenului C.S.M., nu întrunește cerințele de admisibilitate prevăzute în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale fiind admisibilă numai pentru excepția de neconstituționalitate a art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, privind Statutul judecătorilor și procurorilor, pe care o apreciază însă ca fiind neîntemeiată.

Procedura derulată cu privire la excepțiile de neconstituționalitate Prin încheierea separată pronunțată la data de 11 octombrie 2013, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte a dispus sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, considerând că această excepție îndeplinește toate condițiile de admisibilitate prevăzute în art. 29 alin. (1) - (3) din actul normativ menționat. Referitor la excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea nr. 74 din 31 ianuarie 2012 a Plenului C.S.M., Înalta Curte constată însă că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate impuse prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, mai precis aceea ca excepția să aibă ca obiect o lege sau o ordonanță a Guvernului ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță, Regulamentul aprobat prin hotărâre a Plenului C.S.M. având natura unui act administrativ cu caracter normativ, cu forță juridică inferioară legii și ordonanței. De aceea, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) din regulamentul în discuție.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea hotărârii contestate, prin prisma motivelor invocate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Așa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. 1 și 2 din prezenta decizie, recurenta invocă, în esență, un tratament legal și administrativ discriminatoriu aplicat candidaților la concursul pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la cerințele impuse candidaților pentru alte concursuri de promovare în funcții de execuție sau de conducere și la regimul juridic al judecătorilor în funcție ai Înaltei Curți de Casație și Justiție. Motivarea hotărârii Plenului C.S.M. conține o analiză efectivă și aprofundată a tuturor elementelor care conturează situația juridică dedusă judecății și reflectă interpretarea adecvată a prevederilor art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 și a regulilor cu forță juridică inferioară adoptate în aplicarea acestui text, neputând fi identificat, în conduita autorității emitente, un exces de putere, definit în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, cu referire la exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea drepturilor sau libertăților cetățenilor. În speță, recurenta a invocat o atingere adusă dreptului său de a promova în funcție, ca o componentă a dreptului la muncă, dar Curtea Constituțională a decis în mod repetat, în jurisprudența sa, că dreptul la muncă și la libera alegere a profesiei sau a locului de muncă nu este un drept absolut, ci presupune îndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru exercitarea acelei profesii (e.g. Decizia nr. 219/2013). De asemenea, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 41 alin. (1) din Constituție, referitoare la alegerea liberă a profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă, nu pot fi interpretate în sensul că orice persoană, oricând, poate opta pentru exercitarea unei profesii ori a unei meserii sau pentru alegerea oricărui loc de muncă fără avea pregătirea sau calificarea corespunzătoare ori fără a îndeplini condițiile legate de probabilitatea profesională, în cazul în care, pentru exercitarea unei profesii sau a unei meserii se cere, pe lângă absolvirea studiilor ori calificarea necesară, și acest lucru. Exercitarea acestor drepturi trebuie să se facă într-un cadru legal adecvat și specific fiecărui drept în parte, iar legiuitorul este îndreptățit să reglementeze condiții specifice pentru anumite profesii (Decizia nr. 60/2013). Condiția inexistenței unei sancțiuni disciplinare impusă candidaților la concursul de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție („Pot participa la concursul de promovare, judecătorii și procurorii care nu au fost niciodată sancționați disciplinar…”) constituie un criteriu obiectiv ales de legiuitor în scopul de a oferi o garanție în plus pentru calitatea actului de justiție exercitat la cea mai înaltă instanță în stat, astfel că nu se poate afirma că intimatul s-ar fi îndepărtat de la scopul legii sau ar fi acționat nerezonabil, încălcând limitele unei marje de apreciere permise. Fiind vorba despre concursuri diferite, reglementate prin norme distincte ale Legii nr. 303/2004, Înalta Curte apreciază ca fiind justă concluzia C.S.M., în sensul că, situațiile nefiind similare, tratamentul diferit aplicat, în virtutea legii, candidaților la concursul de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, nu are caracter discriminatoriu. Cu privire la argumentele legate de încălcarea principiului neretroactivității legii și discriminarea în raport cu judecătorii în funcție ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea constată că nu se poate nega de plano posibilitatea ca legiuitorul sau administrația publică să-și modifice opțiunea pentru viitor, prin adoptarea unor norme noi, chiar dacă aceste noi reguli au implicații asupra unor subiecte de drept care și-ar fi putut planifica o anumită conduită pe baza regimului juridic preexistent. Legiuitorul este, în mod inevitabil, obligat să stabilească data aplicării unei norme juridice începând cu un anumit moment în timp, fără ca aceasta că constituie motiv de discriminare între situațiile juridice născute anterior și cele posterioare intrării în vigoare a normei respective. Analiza condițiilor pentru promovarea recurentei la Înalta Curte de Casație și Justiție s-a realizat prin prisma prevederilor legale în vigoare la data înscrierii sale la concurs, or un eventual efect discriminatoriu or putea fi reținut numai cu privire la situații juridice născute și finalizate sub imperiul aceluiași cadru normativ. În consecință, ținând seama de toate considerentele prezentate mai sus, Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, ca nefondat.