ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6661/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6661/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 121 din 6 februarie 2013,

Plenul C.S.M. a respins contestația formulată de T.S., judecător la Curtea de

Apel București, împotriva Hotărârii nr. 6 din 01 februarie 2013 a Comisiei de

organizare a concursului de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte

de Casație și Justiție, organizat în perioada 07 ianuarie 2013 - 31 mai 2013.

În motivarea

hotărârii, Plenul C.S.M. a reținut că, prin Hotărârea nr. 6 din 01 februarie 2013,

Comisia de organizare a concursului de promovare în funcția de judecător la

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea de înscriere a doamnei

judecător T.S., cu motivarea că aceasta nu îndeplinește condiția prevăzută de art.

5 pct. (1) din Regulament, respectiv, art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor si procurorilor, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, aceea, de a nu fi fost niciodată sancționată

disciplinar.

Plenul C.S.M a reținut

că în motivarea contestației s-a arătat că cerința inexistenței unei sancțiuni

disciplinare constituie o încălcare a principiului egalității și

nediscriminării, prevăzut în cuprinsul dispozițiilor art. 16 din Constituția

României, prin instituirea unui tratament diferențiat unor cazuri egale, în

lipsa unei justificări obiective si rezonabile.

De asemenea,

contestatoarea a arătat că nu cunoaște care a fost raționamentul juridic pentru

care legiuitorul a prevăzut condiții de promovare diferite (referitor la cerința

inexistenței abaterilor disciplinare) la concursul de promovare în funcția de

judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, comparativ cu cerințele de

promovare la alte instanțe, dar mai ales, cu cerințele de promovare în funcția

de conducere (în ambele cazuri, legiuitorul a apreciat că este suficient ca

magistratul să nu fi fost sancționat disciplinar în ultimele 3 luni),

constituind astfel o încălcare a dispozițiilor art. 7 din Declarația Universală

a Drepturilor Omului și o încălcare a dreptului său de a promova, ca și componentă

a dreptului la muncă, aducându-se astfel atingere art. 23 din Declarație.

Analizând îndeplinirea

condițiilor de promovare a contestatoarei la Înalta Curte, în raport de

prevederile legale incidente în cauză, Plenul C.S.M. a reținut că aceasta deține

gradul de curte de apel; are o vechime efectivă de 7 ani și 4 luni în funcția

de judecător la Curtea de Apel București; a obținut calificativul „foarte

bine" la evaluările din 2004, 2005-2007, 2008-2010 și a fost sancționată

disciplinar, prin Ordinul M.J. nr. 189/c din 01 februarie 2001, fiindu-i

aplicată sancțiunea disciplinară de diminuare a indemnizației de încadrare

lunară cu 15% pe o perioada de 3 luni.

În legătură cu

aspectele invocate de contestatoare, Plenul C.S.M. a apreciat că nu se poate

pune problema unei discriminări, având în vedere prevederile O.G. nr. 137/2000

modificată, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare

și interpretarea constantă dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

articolului 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind

interzicerea discriminării, în sensul că diferența de tratament devine

discriminatorie când persoane plasate în situații analoge sau comparabile

beneficiază de un tratament preferențial și această distincție nu-și găsește o

justificare obiectivă sau rezonabilă.

Pentru toți candidații

au fost verificate aceleași condiții de înscriere, însă, în cazul contestatoarei

s-a constatat neîndeplinirea unei condiții de participare la concurs.

În ceea ce privește condițiile

de participare la concursul de promovare efectivă în funcție de execuție ori la

concursul de promovare în funcții de conducere, comparativ cu concursul de

promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție,

Plenul a apreciat că nu se poate pune problema unei situații de încălcare a

dreptului de a promova, ca o componentă a dreptului la muncă, întrucât sunt

concursuri diferite, reglementate distinct de către legiuitor.

Față de cele expuse,

Plenul C.S.M. a reținut că, în mod corect, Comisia de organizare a concursului

de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție,

organizat în perioada 07 ianuarie 2013 - 31 mai 2013, a apreciat că doamna

judecător T.S. nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 5 pct. (1) din

Regulament, respectiv, art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată

completările ulterioare, aceea, de a nu fi fost niciodată sancționată disciplinar.

împotriva hotărârii Plenului C.S.M.

Recurenta T.S. a

atacat hotărârea Plenului C.S.M. pe calea prevăzută în art. 29 alin. (7) din

Legea nr. 317/2004, arătând, în esență, că Plenul C.S.M. trebuia să înlăture

aplicarea art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 și a art. 5 alin. (1) din

Regulamentul pentru organizarea și desfășurarea concursului de promovare în

funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, cu referire la

cerința de a nu fi fost niciodată sancționată disciplinar, în caz contrar fiind

încălcat principiul neretroactivității legii civile, consacrat prin art. 15 alin.

(2) din Constituția României.

În acest sens,

recurenta a arătat că la data sancționării sale disciplinare era în vigoare

Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, lege care nu prevedea

acea condiție de promovare introdusă prin art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004,

privind statutul judecătorilor și procurorilor.

În cadrul motivelor

de recurs, recurenta a invocat excepția de neconstituționalitate a celor două

norme juridice menționate mai sus, susținând că acestea contravin prevederilor art.

16 din Constituția României, referitoare la egalitatea în drepturi, pentru că

instituie, drept condiție obligatorie în vederea promovării în funcția de

judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, cerința ca magistratul care

candidează să nu fi fost niciodată sancționat disciplinar, în timp ce pentru

promovarea judecătorilor și procurorilor la tribunale și curți de apel sau la

parchetele de pe lângă acestea, în funcție de execuție sau de conducere, în art.

44 și 48 din Legea nr. 303/2004, legiuitorul a apreciat ca fiind suficient ca

magistratul să nu fi fost sancționat disciplinar în ultimii 3 ani.

De aceea, în opinia

recurentei, prevederile art. 5 alin (1) din Regulamentul pentru organizarea si

desfășurarea concursului de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte

de Casație si Justiție și cele ale art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004,

referitoare la condiția inexistentei unei sancțiuni disciplinare pe tot

parcursul carierei, constituie o încălcare a principiului egal

ității și nediscriminării prevăzut în art. 16 din

Constituție, prin in

stituirea unui tratament diferențiat unor cazuri

egale, în lipsa unei justificări o

biective și

rezonabile.

Recurenta

a arătat, totodată, că inaplicabilitatea dispozițiilor legale apreciate ca

fiind neconstituționale și discriminatorii se impunea și prin prisma raportării

la dispozițiile art. 20 din Constituția României, art. 7 și 23 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, care ocrotesc dreptul la muncă și egalitatea în

drepturi, precum și prin prisma art. 41 din Carta Europeană privind Statutul

Judecătorilor, conform cărora „În măsura în care nu se bazează pe vechime,

sistemul de promovare a judecătorilor se întemeiază exclusiv pe calitățile și

meritele constatate în exercitarea funcției încredințate judecătorului, prin

evaluări obiectiv realizate de unul sau mai mulți judecători și discutate cu

judecătorul în cauză. Trebuie precizat că ceea ce este de temut este atât

judecătorul blocat în mod ilegitim în promovare, cât și cel recompensat în mod

excesiv.”

Printr-o completare a

motivelor de nelegalitate a hotărârii atacate, recurenta a arătat că Plenul C.S.M.

s-a limitat la a reține inexistența unei situații de discriminare între

candidații la concursul de promovare la Înalta Curte de Casație și Justiție, supuși

acelorași condiții de înscriere, cu toate că în cuprinsul contestației a fost invocată

discriminarea în raport cu magistrații care participă la celelalte tipuri de concursuri

de promovare, în sensul celor anterior arătate, și cu judecătorii în funcție ai

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în privința cărora legea nu a prevăzut

înlăturarea din funcție ca efect al aplicării unei sancțiuni disciplinare .

De asemenea, a arătat

că regimul instituit pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte

de Casație și Justiție este excesiv și discriminatoriu și în raport cu normele

de drept penal, în care este reglementată instituția reabilitării, aducându-se

o atingere evidentă dreptului la muncă, pe tot parcursul carierei judecătorilor

sau procurorilor.

intimatului

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, C.S.M. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat,

arătând, în esență că stabilirea caracterului discriminatoriu al unui tratament

cere ca premisă existența unor situații identice ori similare tratate în mod

diferit, condiție care nu este îndeplinită în speță.

În opinia intimatului,

nu poate fi reținută identitatea sau similitudinea între situația unui candidat

la concursul de promovare la Înalta Curte de Casație și Justiție și cea a

candidaților pentru promovarea într-o funcție de judecător sau procuror la

celelalte instanțe și parchete, întrucât cerințele de participare la astfel de

concursuri sunt diferite (de ex. cerințele privind vechimea), iar modalitatea

de examinare este de asemenea diferită.

În ceea ce privește

situația judecătorilor deja în funcție ai Înaltei Curți de Casație și Justiție,

intimatul a arătat că promovarea lor s-a făcut conform dispozițiilor legale în

vigoare la acel moment, evoluția în timp a legii neputând echivala cu aplicarea

unui tratament discriminatoriu candidaților pentru care legea prevede, în

prezent, o astfel de condiție.

Cu privire la

celelalte motive invocate de recurentă, intimatul a arătat, pe de o parte, că

în materia răspunderii disciplinare a magistraților nu este reglementată o

instituție juridică similară reabilitării penale și, pe de altă parte, că

legiuitorul are aptitudinea de a stabili anumite limitări ale dreptului la

alegerea liberă a profesiei, meseriei sau ocupației și a locului de muncă,

limitări constând în condițiile pe care magistrații trebuie să le îndeplinească

pentru promovarea ori numirea în funcții de execuție sau de conducere.

În ceea ce privește

excepțiile de neconstituționalitate invocate de recurentă, intimatul -

reclamant a arătat că excepția având ca obiect dispozițiile art. 5 alin. (1)

din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare

în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea

nr. 74 din 31 ianuarie 2012 a Plenului C.S.M., nu întrunește cerințele de

admisibilitate prevăzute în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, sesizarea

Curții Constituționale fiind admisibilă numai pentru excepția de

neconstituționalitate a art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, privind

Statutul judecătorilor și procurorilor, pe care o apreciază însă ca fiind

neîntemeiată.

cu privire la excepțiile de neconstituționalitate

Prin încheierea

separată pronunțată la data de 11 octombrie 2013, în temeiul art. 29 alin. (4) din

Legea nr. 47/1992, Înalta Curte a dispus sesizarea Curții Constituționale în

vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a art. 52 alin. (3) din

Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor,

republicată, considerând că această excepție îndeplinește toate condițiile de

admisibilitate prevăzute în art. 29 alin. (1) - (3) din actul normativ

menționat.

Referitor la excepția

de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) din Regulamentul privind

organizarea și desfășurarea concursului de promovare în funcția de judecător la

Înalta Curte de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea nr. 74 din 31

ianuarie 2012 a Plenului C.S.M., Înalta Curte constată însă că nu este

îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate impuse prin art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 47/1992, mai precis aceea ca excepția să aibă ca obiect o lege

sau o ordonanță a Guvernului ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o

ordonanță, Regulamentul aprobat prin hotărâre a Plenului C.S.M. având natura

unui act administrativ cu caracter normativ, cu forță juridică inferioară legii

și ordonanței.

De aceea, în temeiul art.

29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge cererea de

sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 5

alin. (1) din regulamentul în discuție.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea

hotărârii contestate, prin prisma motivelor invocate de recurentă, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în

continuare.

Așa cum rezultă din

expunerea rezumativă cuprinsă la pct. 1 și 2 din prezenta decizie, recurenta

invocă, în esență, un tratament legal și administrativ discriminatoriu aplicat

candidaților la concursul pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta

Curte de Casație și Justiție, raportat la cerințele impuse candidaților pentru

alte concursuri de promovare în funcții de execuție sau de conducere și la

regimul juridic al judecătorilor în funcție ai Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Motivarea hotărârii

Plenului C.S.M. conține o analiză efectivă și aprofundată a tuturor elementelor

care conturează situația juridică dedusă judecății și reflectă interpretarea

adecvată a prevederilor art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 și a regulilor

cu forță juridică inferioară adoptate în aplicarea acestui text, neputând fi

identificat, în conduita autorității emitente, un exces de putere, definit în art.

2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, cu

referire la exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin

încălcarea drepturilor sau libertăților cetățenilor.

În speță, recurenta a

invocat o atingere adusă dreptului său de a promova în funcție, ca o componentă

a dreptului la muncă, dar Curtea Constituțională a decis în mod repetat, în

jurisprudența sa, că dreptul la muncă și la libera alegere a profesiei sau a

locului de muncă nu este un drept absolut, ci presupune îndeplinirea condițiilor

impuse de lege pentru exercitarea acelei profesii (e.g. Decizia nr. 219/2013).

De asemenea, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 41 alin. (1)

din Constituție, referitoare la alegerea liberă a profesiei, a meseriei sau a

ocupației, precum și a locului de muncă, nu pot fi interpretate în sensul că

orice persoană, oricând, poate opta pentru exercitarea unei profesii ori a unei

meserii sau pentru alegerea oricărui loc de muncă fără avea pregătirea sau

calificarea corespunzătoare ori fără a îndeplini condițiile legate de

probabilitatea profesională, în cazul în care, pentru exercitarea unei profesii

sau a unei meserii se cere, pe lângă absolvirea studiilor ori calificarea

necesară, și acest lucru. Exercitarea acestor drepturi trebuie să se facă într-un

cadru legal adecvat și specific fiecărui drept în parte, iar legiuitorul este

îndreptățit să reglementeze condiții specifice pentru anumite profesii (Decizia

nr. 60/2013).

Condiția inexistenței

unei sancțiuni disciplinare impusă candidaților la concursul de promovare în

funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție („Pot participa la

concursul de promovare, judecătorii și procurorii care nu au fost niciodată sancționați

disciplinar…”) constituie un criteriu obiectiv ales de legiuitor în scopul de a

oferi o garanție în plus pentru calitatea actului de justiție exercitat la cea

mai înaltă instanță în stat, astfel că nu se poate afirma că intimatul s-ar fi

îndepărtat de la scopul legii sau ar fi acționat nerezonabil, încălcând

limitele unei marje de apreciere permise.

Fiind vorba despre

concursuri diferite, reglementate prin norme distincte ale Legii nr. 303/2004,

Înalta Curte apreciază ca fiind justă concluzia C.S.M., în sensul că,

situațiile nefiind similare, tratamentul diferit aplicat, în virtutea legii,

candidaților la concursul de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte

de Casație și Justiție, nu are caracter discriminatoriu.

Cu privire la

argumentele legate de încălcarea principiului neretroactivității legii și

discriminarea în raport cu judecătorii în funcție ai Înaltei Curți de Casație

și Justiție, Curtea constată că nu se poate nega de plano posibilitatea ca

legiuitorul sau administrația publică să-și modifice opțiunea pentru viitor, prin

adoptarea unor norme noi, chiar dacă aceste noi reguli au implicații asupra

unor subiecte de drept care și-ar fi putut planifica o anumită conduită pe baza

regimului juridic preexistent.

Legiuitorul este, în

mod inevitabil, obligat să stabilească data aplicării unei norme juridice

începând cu un anumit moment în timp, fără ca aceasta că constituie motiv de

discriminare între situațiile juridice născute anterior și cele posterioare

intrării în vigoare a normei respective.

Analiza condițiilor

pentru promovarea recurentei la Înalta Curte de Casație și Justiție s-a

realizat prin prisma prevederilor legale în vigoare la data înscrierii sale la

concurs, or un eventual efect discriminatoriu or putea fi reținut numai cu

privire la situații juridice născute și finalizate sub imperiul aceluiași cadru

normativ.

În consecință, ținând

seama de toate considerentele prezentate mai sus, Înalta Curte va respinge

recursul formulat în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Regulamentul pentru organizarea și

desfășurarea concursului de promovare în funcția de judecător la Î.C.C.J.,

invocată de recurentă.

Respinge recursul declarat

de T.S. împotriva Hotărârii nr. 121 din 6 februarie 2013 a Plenului C.S.M., ca nefundat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 octombrie 2013.