ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1110/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

1.

Soluția instanței de fond

Prin

acțiunea înregistrată la 19 august 2010, reclamantul P.I. a chemat în judecată

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național prin care a solicitat despăgubiri

morale în sumă de 100.000 RON ca urmare a emiterii Ordinului Ministrului

Culturii și Patrimoniului Național nr. 240/2008.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat

că prin Decizia nr. 642 din 09 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr.

7287/2/2008 de Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, s-a dispus anularea Ordinului nr. 240/2008,

reintegrarea în funcția publică de conducere deținută anterior emiterii

ordinului atacat și obligarea la plata diferenței de drepturi salariale

cuvenite de la data emiterii ordinului atacat până la reintegrarea efectivă.

În drept, cererea de daune a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a

invocat excepția prescripției acțiunii iar, în ceea ce privește fondul cauzei,

s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 2111 din 18 martie

2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis excepția prescripției acțiunii și a respins acțiunea formulată

de reclamantul P.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și

Patrimoniului Național, ca tardiv introdusă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut că, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) și alin. (3) din

Legea nr. 554/2004 „Instanța soluționând cererea la care se referă art. 8 alin.

(1), poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte actul administrativ, să

oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt

înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. În cazul

soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru

daunele materiale și morale cauzate dacă reclamantul a solicitat acest

lucru".

Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 554/2004 „Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ,

fără a cere în același timp și despăgubiri termenul de prescripție pentru

cererea de despăgubire curge de la data când acesta a cunoscut sau trebuia să

cunoască întinderea pagubei. Cererile se adresează instanțelor de contencios

administrativ competente în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).

În raport de situația de fapt prezentată de

reclamant, prima instanță a apreciat că, în speță, nu sunt incidente

prevederile art. 19 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004 întrucât,

aceste dispoziții urmează a fi interpretate în sensul că, doar în situația în

care cererea are ca obiect doar anularea actului administrativ pretins

vătămător se pot solicita pe cale separată și despăgubiri, indiferent de natura

acestora, în termenul de prescripție de un an. În situația în care reclamantul

a formulat cerere în anularea actului administrativ, dar și cerere în

despăgubiri materiale nu se aplică textul de lege precitat, derogatoriu, ci

dispozițiile generale, respectiv, art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

554/2004 „Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ

individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și

repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data

expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile”.

A constatat instanța de fond că, în raport de

aceste dispoziții generale menționate, rezultă că termenul de prescripție de 6

luni a fost împlinit la data introducerii prezentei acțiuni, și anume, la 19

august 2010 acesta calculându-se de la data de 17 noiembrie 2008 dată la care a

expirat termenul de soluționare a plângerii prealabile formulate de reclamant

împotriva ordinului de destituire de drept din funcția de director general.

În final, Curtea de Apel a concluzionat că și

în situația în care s-ar aprecia că ar fi incidente prevederile art. 19 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 554/ 2004, cererea este prescrisă deoarece termenul de

un an va curge de la data luării la cunoștință a actului administrativ -

ordinul de destituire - 6 octombrie 2008.

2.1. Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs reclamantul P.I., care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C.

proc. civ., susținând în esență, critici care se circumscriu, însă, doar

ultimele două motive de recurs.

Astfel, susține recurentul-reclamant,

instanța de fond a reținut în mod expres, pe de o parte, că dispozițiile art.

19 din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente în cauză și, totodată, a argumentat

că, chiar dacă ar fi aplicabile, cererea este prescrisă din moment ce termenul

de prescripție curge de la data când recursul a luat cunoștință de Ordinul nr.

240/2008.

A mai susținut recurentul-reclamant că

instanța de fond, reținând că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu

sunt aplicabile, a interpretat greșit aceste prevederi legale, ajungând la

concluzia că daunele morale nu pot fi cerute separat, din moment ce acesta

solicitase despăgubiri materiale prin acțiunea inițială care a avut ca obiect

anularea Ordinului nr. 240/2008.

De asemenea, a mai susținut că și în

considerentele subsidiare prin care admite eventualitatea incidenței art. 19

din Legea nr. 554/2004, instanța interpretează greșit aceste dispoziții

ajungând la concluzia eronată că termenul de prescripție începe să curgă de la

data luării la cunoștință de Ordinul nr. 241/2008, concluzie contrară însă

dispozițiilor legale respective.

În concluzie, recurentul-reclamant a

solicitat admiterea recursului, desființarea soluției pronunțate și trimiterea

cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecare.

2.2. Ministerul Culturii și Patrimoniului

Național a depus întâmpinare prin care a combătut criticile recursului,

susținând în esență, că soluția instanței de fond este legală și temeinică,

recursul fiind neîntemeiat.

Recursul este întemeiat pentru considerentele

care vor fi arătate în continuare.

Așa cum s-a arătat în expunerea rezumativă

prezentată la pct. 1 al acestor considerente, acțiunea dedusă judecății are ca obiect

cererea de obligare a autorității publice la plata unor daune morale pentru un

prejudiciu moral suferit ca urmare a emiterii Ordinului nr. 240/2009 emis de

ministerul intimat, prin care s-a dispus destituirea recurentului-reclamant din

funcția publică de conducere.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că

Ordinul nr. 240/2008 a fost anulat irevocabil prin Decizia nr. 642 din 9

februarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a

mai dispus și reintegrarea în funcția anterioară și obligarea ministerului la

plata drepturilor salariale corespunzătoare cuvenite recurentului-reclamant.

Instanța de fond, admițând excepția invocată

de autoritatea publică, a constatat că termenul de prescripție de 6 luni

prevăzut la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este calculat de la data

de 17 noiembrie 2008, când a expirat termenul de soluționare a plângerii

prealabile.

Pentru a ajunge la această concluzie,

instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 19 alin. (1) și (2) din aceeași

lege, invocată ca temei în cererea dedusă judecății, nu sunt aplicabile,

motivând în esență că aceste dispoziții sunt aplicabile doar atunci când

despăgubirile sunt cerute pe cale separată, or reclamantul ceruse despăgubiri

în primul dosar, soluționat irevocabil prin Decizia nr. 642/2009.

În subsidiar, instanța de fond a motivat că,

chiar în situația că dispozițiile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr.

554/2004 ar fi aplicabile, acțiunea este prescrisă „deoarece termenul de 1 an

va curge de la data luării la cunoștință a actului administrativ - ordinul de

destituire, adică 6 octombrie 2008”.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., o hotărâre poate fi recurată atunci când, între altele, cuprinde

motive contradictorii.

Or, în motivarea soluției recurate,

judecătorul fondului a argumentat, pe de o parte că dispozițiile art. 19 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 554/2004 nu pot constitui temei al acțiunii care a

fost dedusă judecății și, pe de altă parte, acceptând că aceste dispoziții

legale ar putea fi incidente în cauză, a argumentat că acțiunea este, de

asemenea, prescrisă, termenul de prescripție de 1 an curgând de la data luării

la cunoștință a ordinului de destituire, ceea ce reprezintă considerente

contradictorii în raport cu dispozițiile legale aplicate de instanță și cu

termenul la care s-a raportat pentru concluzia la care a ajuns.

Totodată, instanța de recurs reține că este

întemeiat și motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanța de fond interpretând eronat prevederile art. 19 alin. (1) și (2), cu

raportare la dispozițiile art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, care

nu exclud ca o cerere de despăgubire pentru un prejudiciu moral să poată fi

formulată separat, în cadrul termenului de 1 an de la data când persoana

vătămată „a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei”:

Deci, cu alte cuvinte, instanța de fond, în

raport cu obiectul cauzei și cu excepția ce i-a fost invocată, era datoare să

stabilească data/perioada în care reclamantul a suferit prejudiciul moral

pretins, pentru a putea stabili data când acesta a cunoscut/trebuia să cunoască

întinderea pagubei respective.

În concluzie, recursul va fi admis, soluția

pronunțată va fi desființată și cauza va fi trimisă aceleiași instanțe pentru

rejudecare, urmând ca celelalte critici să fie avute în vedere, eventual ca

apărări de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de P.I. împotriva

Sentinței civile nr. 2111 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1

martie 2012.

Procesat

de GGC - AS