ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7827/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7827/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prima instanță
a) Cererea de chemare
în judecată
Prin acțiunea formulată, reclamantul P.I. a
chemat în judecată pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național,
solicitând despăgubiri morale în sumă de 100.000 lei ca urmare a emiterii
Ordinului Ministrului Culturii și Patrimoniului Național nr. 240/2008.
În motivarea
acțiunii, reclamantul a arătat că prin Decizia nr. 642 din 09 februarie 2010
pronunțată în Dosarul nr. 7287/2/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a
dispus anularea Ordinului nr. 240 din 30 septembrie 2008, reintegrarea în
funcția publică de conducere deținută anterior emiterii ordinului atacat și
obligarea la plata diferenței de drepturi salariale cuvenite de la data
emiterii ordinului atacat până la reintegrarea efectivă.
În drept, cererea de
daune a fost întemeiată pe dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
b) Întâmpinarea
formulată în cauză
Pârâtul a depus
întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției acțiunii, iar în ceea ce
privește fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
c) Sentința în primul
ciclu procesual
Prin Sentința nr. 2111
din 18 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a admis excepția prescripției acțiunii și a respins
acțiunea formulată de reclamantul P.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul
Culturii și Patrimoniului Național, ca tardiv introdusă.
d) Decizia Înaltei
Curți de Casație și Justiție
Prin Decizia nr. 1110
din 01 martie 2012, pronunțată de Î.C.C.J., în Dosarul nr. 7284/2/2010 a fost
admis recursul declarat de P.I. împotriva sentinței civile nr. 2111 din 18
martie 2011 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și
fiscal.
A fost casată
sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
e) Sentința Curții de
apel
Prin sentința nr. 5067
din 18 septembrie 2012, Curtea de Apel București a respins excepția
prescripției dreptului la acțiune, a admis în parte acțiunea reclamantului P.I.,
în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și
s-a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de
reparații pentru daunele morale.
Pentru a pronunța
această soluție instanța de fond a reținut că excepția prescripției dreptului
la acțiune este nefondată, întrucât acțiunea a fost introdusă la 19 august 2010,
în termenul de un an reglementat de art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Pe fond, s-a apreciat
că reclamantul a fost eliberat din funcție de mai multe ori prin acte nelegale,
că datorită acestor acte a avut o imagine negativă în opinia publică și în plan
social, astfel că între daunele morale solicitate și fapta culpabilă a
pârâtului care a dispus în mod nelegal revocarea din funcție a reclamantului,
există un raport de proporționalitate rezonabil.
Instanța recurs
Împotriva acestei
sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului
Național.
a) Motivele de recurs
În motivele de recurs
s-a invocat prescripția dreptului la acțiune, în sensul că termenul de
introducere a acțiunii este de 6 luni de la data expirării termenului de
soluționare a plângerii prealabile, conform art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea
nr. 554/2004.
În ceea ce privește
fondul cauzei s-a susținut că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului
moral.
b) Întâmpinarea
formulată în cauză
Reclamantul a
formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca
neîntemeiat.
c) Analiza motivelor
de recurs
Înalta Curte,
examinând motivele de recurs, sentința primei instanțe, situația de fapt și
legislația aplicabilă, constată că recursul este fondat, pentru considerentele
ce se vor expune în continuare.
Cu privire la
excepția prescripției dreptului la acțiune
Potrivit Deciziei nr.
1110 din 1 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
termenul de prescripție pentru daunele morale este de un an de la data când reclamantul
a suferit prejudiciul moral pretins.
Critica este
nefondată, în raport de dezlegarea dată prin Decizia nr. 1110/2012 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție și data introducerii prezentei acțiuni.
Cu privire la fondul
cauzei
Obiectul acțiunii îl
constituie obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
Potrivit art. 998 C.
civ., așa cum a fost consolidat în interpretarea dată în jurisprudență și
doctrină, răspunderea pentru prejudiciul moral se subsumează răspunderii civile
delictuale.
În raport de conținutul
normativ al art. 998 C. civ., răspunderea civilă delictuală presupune în mod
necesar și cumulativ existența a patru condiții și anume, faptă ilicită,
prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, vinovăția.
Prin hotărârea
pronunțată de prima instanță s-a reținut existența unor elemente de
nelegalitate care au condus la anularea ordinelor de eliberare din funcție,
prin decizie irevocabilă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Înalta Curte arată că
emiterea unui act nelegal nu este suficientă pentru a se aprecia că există
faptul ilicit, cu atât mai mult cu cât, legea a prevăzut dreptul persoanei
vătămate printr-un act administrativ individual de a se adresa instanței de
contencios administrativ pentru anularea actului, iar în speță nelegalitatea
actului a fost remediată prin anularea acestuia.
În hotărârea din 17
decembrie 2009 pronunțată în cauza C197/09Mc/ Agenției Europene pentru
Medicamente – C.E.M.E.A.D., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că
plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral pretins suferit nu
decurge din caracterul nelegal al actului ilicit.
Referitor la cea de-a
doua condiție, acea a prejudiciului, trebuie arătat că nu poate exista
răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu, întrucât
despăgubirea care se acordă în cazul răspunderii civile delictuale este
întotdeauna patrimonială.
Ca urmare, partea
care pretinde daune pentru prejudiciul moral trebuie să facă dovada efectelor
negative în viața familială și socială.
În speța prezentă,
reclamantul nu a făcut nicio dovadă cu privire la astfel de efecte negative,
care să nu fi fost asanate prin admiterea acțiunii în anularea ordinului de
eliberare din funcție.
Extrasele din
diferite publicații care au fost depuse în susținerea dreptului de a primi
despăgubiri morale relevă că presa a relatat că reclamantul a fost reintegrat
prin hotărâre judecătorească, fără ca prin aceasta să se fi făcut vreo referire
negativă la viața socială sau comportamentul profesional al reclamantului.
În cauză nu există
nici un fel de dovezi privind prejudiciul moral, producerea unor efecte
negative în viața de familie sau socială.
Dimpotrivă, prin Decizia
nr. 642 din 9 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție
s-a anulat Ordinul nr. 240/2008 considerat ilegal, a fost reintegrat
reclamantul, iar pârâtul a fost obligat la plata diferenței de drepturi
salariale cuvenite de la data emiterii ordinului atacat până la plata
diferenței de drepturi salariale cuvenite de la data emiterii ordinului atacat
până la reintegrarea efectivă.
Prin soluția
pronunțată de Înalta Curte, s-a acoperit prejudiciul material suferit de
reclamant, iar prejudiciul moral nu a fost dovedit, nici sub aspectul
existenței și cu atât mai puțin al cuantumului acestuia.
Întrucât în cauză nu
s-a făcut dovada că prin Ordinul nr. 240/2008, anulat în cadrul unei proceduri
judiciare, s-a cauzat și un prejudiciu moral care să se impună a fi reparat, în
mod greșit prima instanță a admis acțiunea reclamantului.
Trebuie precizat că
prejudiciul moral, sub aspectul existenței și al întinderii, nu este prezumat,
ci trebuie dovedit, or, în cauză, prejudiciul a fost numai afirmat, nu și
probat.
În susținerea
prezentei soluții, Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene
a Drepturilor Omului, respectiv cauza Mazăre contra României, în cadrul căreia
s-a arătat că anularea actului poate constitui o reparație echitabilă
suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu moral.
Având în vedere
considerentele prezentei decizii, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul
pârâtului urmează a se admite și se va modifica în parte sentința recurată în
sensul că va respinge cererea reclamantului P.I. de acordare a daunelor morale,
ca neîntemeiată. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de pârâtul Ministerul Culturii împotriva sentinței civile nr. 5067 din
18 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal.
Modifică în parte
sentința recurată, în sensul că respinge cererea reclamantului P.I. de acordare
a daunelor morale, ca neîntemeiată.
Menține celelalte
dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 17 decembrie 2013.