ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7827/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Prima instanță a) Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamantul P.I. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, solicitând despăgubiri morale în sumă de 100.000 lei ca urmare a emiterii Ordinului Ministrului Culturii și Patrimoniului Național nr. 240/2008. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin Decizia nr. 642 din 09 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 7287/2/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus anularea Ordinului nr. 240 din 30 septembrie 2008, reintegrarea în funcția publică de conducere deținută anterior emiterii ordinului atacat și obligarea la plata diferenței de drepturi salariale cuvenite de la data emiterii ordinului atacat până la reintegrarea efectivă.

În drept, cererea de daune a fost întemeiată pe dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. b) Întâmpinarea formulată în cauză Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției acțiunii, iar în ceea ce privește fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. c) Sentința în primul ciclu procesual Prin Sentința nr. 2111 din 18 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția prescripției acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamantul P.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, ca tardiv introdusă. d) Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin Decizia nr. 1110 din 01 martie 2012, pronunțată de Î.C.C.J., în Dosarul nr. 7284/2/2010 a fost admis recursul declarat de P.I.

împotriva sentinței civile nr. 2111 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. A fost casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. e) Sentința Curții de apel Prin sentința nr. 5067 din 18 septembrie 2012, Curtea de Apel București a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis în parte acțiunea reclamantului P.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și s-a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de reparații pentru daunele morale. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune este nefondată, întrucât acțiunea a fost introdusă la 19 august 2010, în termenul de un an reglementat de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Pe fond, s-a apreciat că reclamantul a fost eliberat din funcție de mai multe ori prin acte nelegale, că datorită acestor acte a avut o imagine negativă în opinia publică și în plan social, astfel că între daunele morale solicitate și fapta culpabilă a pârâtului care a dispus în mod nelegal revocarea din funcție a reclamantului, există un raport de proporționalitate rezonabil. 2. Instanța recurs Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național. a) Motivele de recurs În motivele de recurs s-a invocat prescripția dreptului la acțiune, în sensul că termenul de introducere a acțiunii este de 6 luni de la data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, conform art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește fondul cauzei s-a susținut că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral. b) Întâmpinarea formulată în cauză Reclamantul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. c) Analiza motivelor de recurs Înalta Curte, examinând motivele de recurs, sentința primei instanțe, situația de fapt și legislația aplicabilă, constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare. Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune Potrivit Deciziei nr. 1110 din 1 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, termenul de prescripție pentru daunele morale este de un an de la data când reclamantul a suferit prejudiciul moral pretins.

Critica este nefondată, în raport de dezlegarea dată prin Decizia nr. 1110/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și data introducerii prezentei acțiuni. Cu privire la fondul cauzei Obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâtului la plata daunelor morale. Potrivit art. 998 C. civ., așa cum a fost consolidat în interpretarea dată în jurisprudență și doctrină, răspunderea pentru prejudiciul moral se subsumează răspunderii civile delictuale. În raport de conținutul normativ al art. 998 C. civ., răspunderea civilă delictuală presupune în mod necesar și cumulativ existența a patru condiții și anume, faptă ilicită, prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, vinovăția. Prin hotărârea pronunțată de prima instanță s-a reținut existența unor elemente de nelegalitate care au condus la anularea ordinelor de eliberare din funcție, prin decizie irevocabilă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte arată că emiterea unui act nelegal nu este suficientă pentru a se aprecia că există faptul ilicit, cu atât mai mult cu cât, legea a prevăzut dreptul persoanei vătămate printr-un act administrativ individual de a se adresa instanței de contencios administrativ pentru anularea actului, iar în speță nelegalitatea actului a fost remediată prin anularea acestuia. În hotărârea din 17 decembrie 2009 pronunțată în cauza C197/09Mc/ Agenției Europene pentru Medicamente – C.E.M.E.A.D., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral pretins suferit nu decurge din caracterul nelegal al actului ilicit. Referitor la cea de-a doua condiție, acea a prejudiciului, trebuie arătat că nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu, întrucât despăgubirea care se acordă în cazul răspunderii civile delictuale este întotdeauna patrimonială.

Ca urmare, partea care pretinde daune pentru prejudiciul moral trebuie să facă dovada efectelor negative în viața familială și socială. În speța prezentă, reclamantul nu a făcut nicio dovadă cu privire la astfel de efecte negative, care să nu fi fost asanate prin admiterea acțiunii în anularea ordinului de eliberare din funcție. Extrasele din diferite publicații care au fost depuse în susținerea dreptului de a primi despăgubiri morale relevă că presa a relatat că reclamantul a fost reintegrat prin hotărâre judecătorească, fără ca prin aceasta să se fi făcut vreo referire negativă la viața socială sau comportamentul profesional al reclamantului. În cauză nu există nici un fel de dovezi privind prejudiciul moral, producerea unor efecte negative în viața de familie sau socială.

Dimpotrivă, prin Decizia nr. 642 din 9 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a anulat Ordinul nr. 240/2008 considerat ilegal, a fost reintegrat reclamantul, iar pârâtul a fost obligat la plata diferenței de drepturi salariale cuvenite de la data emiterii ordinului atacat până la plata diferenței de drepturi salariale cuvenite de la data emiterii ordinului atacat până la reintegrarea efectivă. Prin soluția pronunțată de Înalta Curte, s-a acoperit prejudiciul material suferit de reclamant, iar prejudiciul moral nu a fost dovedit, nici sub aspectul existenței și cu atât mai puțin al cuantumului acestuia. Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada că prin Ordinul nr. 240/2008, anulat în cadrul unei proceduri judiciare, s-a cauzat și un prejudiciu moral care să se impună a fi reparat, în mod greșit prima instanță a admis acțiunea reclamantului.

Trebuie precizat că prejudiciul moral, sub aspectul existenței și al întinderii, nu este prezumat, ci trebuie dovedit, or, în cauză, prejudiciul a fost numai afirmat, nu și probat. În susținerea prezentei soluții, Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Mazăre contra României, în cadrul căreia s-a arătat că anularea actului poate constitui o reparație echitabilă suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu moral. Având în vedere considerentele prezentei decizii, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a se admite și se va modifica în parte sentința recurată în sensul că va respinge cererea reclamantului P.I. de acordare a daunelor morale, ca neîntemeiată.

Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii împotriva sentinței civile nr. 5067 din 18 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința recurată, în sensul că respinge cererea reclamantului P.I. de acordare a daunelor morale, ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2013.