ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3352/2014

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 06 noiembrie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 42716/3/2012, reclamanții C.M.E. și B.V., în contradictoriu cu pârâții SC A.H. SA, SC A.R. SA, Centrala Antrepriză Construcții Căi Ferate - C.C.C.F., C. SA și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Finanțe Publice au solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei SC A.H. SA, devenită SC A.R. SA, să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-teren în suprafață de 5000 mp, situat în fosta str. B., fosta str. C.N. nr. 17, actualmente str. B.H., nr. 33, București, sectorul 1, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 2098 din 29 noiembrie 2013 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Centrala Antrepriză Construcții Căi Ferate - C.C.C.F., C. SA și SC A.H. SA, a respins acțiunea formulată de reclamanții C.M.E. și B.V., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Centrala Antrepriză Construcții Căi Ferate - C.C.C.F., prin administrator judiciar A.L. SRL, SC C. SA, prin lichidator judiciar R. SPRL și SC A.H. SA, ca fiind formulată împotriva unor părți fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția autorității de lucru judecat, a respins acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta SC A.R.

SA, ca existând autoritate de lucru judecat și a obligat reclamanții la plata către pârâta SC A.H. SA a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse parțial. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele considerente: În ceea ce privește calitatea procesuala pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte a stabilit prin Decizia nr. 33/2008 că dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală, însă instanța reține că recursul în interesul legii nu reprezintă, pe de o parte izvor de drept, iar, pe de altă parte, nu stabilește calitatea procesuală pasivă în sarcina Statului Român.

A susține că în prezent ar exista calea acțiunii directe împotriva Statului Român în cadrul căreia să se pretindă obligarea acestuia din urmă la despăgubiri bănești înseamnă, pe de o parte, a ignora o jurisprudență stabilită (și previzibilă) iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecințe pe planul jurisprudenței instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului). Altfel spus, s-ar suprima o procedură judiciară stabilită de legiuitor în competența instanței de contencios-administrativ în favoarea uneia jurisprudențiale, care tocmai pentru că are un astfel de caracter, nu se poate bucura de predictibilitate și uniformitate.

În absența unor reguli generale aplicabile de către instanțe pentru situații identice, fiecare judecător al cauzei va crea propriile reguli, legiferând și, evident, o va face într-o manieră diferită de la o speță la alta. A scinda competența de soluționare a unor asemenea litigii între instanța civilă și cea de contencios-administrativ, înseamnă de fapt, a crea premisele dezvoltării unei jurisprudențe neunitare. În același timp, pentru judecătorul instanței civile ar însemna ca acesta să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă pentru ca acest lucru să-i fie permis (câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie mecanismul de acordare a despăgubirilor bănești).

Or, funcția judecătorului în orice stat de drept este să aplice legea și nu să o creeze; judecătorul tranșează litigii prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-i permis să statueze pe cale de norme generale și reglementare (art. 4 C. civ.), pentru că ar însemna să ia locul puterii legiuitoare. O acțiune directă îndreptată împotriva Statului în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege nu-și poate avea temei suficient în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Convenția europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanță) ci sancționează nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta.

Pe de altă parte, tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile, iar în cele întemeiate pe art. 26 Legea nr. 10/2001 nu are calitate procesuala pasiva.

În ceea ce privește SC A.H. SA, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1889 din 11 aprilie 2004, CCCF Construcții București SA a vândut terenul proprietatea reclamanților către SC A.G. SA. Dreptul de proprietate a fost înscris în CF nr. 44264 a Municipiului București prin încheierea nr. 9666 din 29 iunie 2004 emisa de OCPI București Sector 1. Ca urmare a divizării parțiale a SC A.H. SA, prin desprinderea din patrimoniul acestei societăți a unei părți din activele și pasivele societății, SC A.R. SA a dobândit toate drepturile și obligațiile SC A.H. SA privitoare la acest teren, astfel că în cauză are calitate procesuala pasivă doar SC A.R. SA, cea care exercită posesia asupra terenului revendicat.

Dreptul de proprietate al SC A.R. SA a fost înscris în CF nr. 44264 a Municipiului București prin încheierea nr. 102364 din 08 ianuarie 2008 emisă de OCPI București Sector 1. Prin urmare, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Centrala Antrepriză Construcții Căi Ferate - C.C.C.F., C. SA și SC A.H. SA, respingând cererea în contradictoriu cu aceștia, ca fiind formulată împotriva unor părți fără calitate procesuală pasivă. Asupra excepției autorității de lucru judecat, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanții au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar prin contestația ce a făcut obiectul dosarului civil nr. 3301/3/2005 au solicitat, în contradictoriu cu SC Construcții Căi Ferate - C.C.C.F și SC A.G.

SA: anularea dispoziției nr. 14/6955 din 23 decembrie 2004 dată de SC CCCF SA în soluționarea notificării; să se constatate nulitatea absolută parțială a actelor de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului din str. B. nr. 33; nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1889 din 11 aprilie 2004; dacă restituirea nu este posibilă în natură, să se acorde despăgubiri. Prin Sentința civilă nr. 1403 din 02 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă contestația ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, iar prin Decizia civilă nr. 188A din 10 iulie 2007, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2947 din 14 mai 2008, Curtea de Apel București a admis apelul, a schimbat în parte sentința civilă, anulând dispoziția contestată și a fost obligată SC CCCF București SA să înainteze notificarea către AVAS în vederea soluționării. Ulterior, reclamanții C.M.E. și B.V. au formulat acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ., prin care au solicitat instanței să compare titlurile de proprietate și să oblige pârâții SC A.H. SA și SC C. SA să le lase în proprietate imobilul din str. B. nr. 33, pe parcursul soluționării cauzei dobândind calitate procesuală pasivă și SC Construcții CCCF SA și SC A.R.

SA. Prin Sentința civilă nr. 499 din 06 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 25486/3/2008, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat și ca inadmisibilă acțiunea reclamanților. Împotriva acestei sentințe a fost formulat apel, iar prin Decizia civilă nr. 339A din 27 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul și s-a dispus desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin Decizia civilă nr. 3175 din 05 aprilie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 25486/3/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile și a respins apelul reclamanților, reținând în considerente că instanța de fond a rezolvat corect conflictul dintre legea generală și legea specială, iar reclamanții au dat curs procedurii Legii nr. 10/2001 și au obținut Sentința nr. 188A/2002, astfel că în aceste condiții, cu atât mai mult le este refuzată o acțiune subsecventă în revendicare, conform principiului electa una via și al securității raporturilor juridice. Prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamanții C.M.E. și B.V., în contradictoriu cu pârâții SC A.H. SA, SC A.R. SA, Centrala Antrepriză Construcții Căi Ferate - C.C.C.F., C. SA și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Finanțe Publice, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei SC A.H.

SA, devenită SC A.R. SA, să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-teren în suprafață de 5000 mp, situat în fosta str. B., fosta str. C.N. nr. 17, actualmente str. B.H., nr. 33, București, sectorul 1. Tribunalul a apreciat că excepția autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 499 din 06 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25486/3/2008 este întemeiată, pentru următoarele considerente: Puterea de lucru judecat - res judicata pro veritate habetur - este reglementată de art. 1201 C. civ. ca o prezumție legală, absolută și irefragrabilă și de art. 166 C. proc. civ., ca o excepție de fond, peremptorie și absolută. Pentru a exista puterea de lucru judecat trebuie să existe tripla identitate de părți, obiect și de cauză.

În ceea ce privește primul element - părțile - instanța a constatat că identitatea între reclamanți și pârâți din prezenta cauză și părțile care au participat la judecarea litigiului care a făcut obiectul Sentinței civile nr. 499 din 06 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25486/3/2008, există, deși această identitate nu este totală. Astfel, instanța a reținut că există identitate de părți și în cazul în care la soluționarea unei cauze părțile au participat la acel dosar, indiferent de calitatea pe care au avut-o și indiferent dacă au participat și alte părți, care nu se mai regăsesc în prezenta acțiune. Totodată, instanța a reținut că există identitate de părți chiar dacă în unul dintre litigii, alături de părțile prezente, în cel de-al doilea dosar au figurat ca părți și alte persoane, important este ca acestea să figureze ca părți în ambele dosare.

Instanța a reținut că în prezenta acțiune a fost chemat în plus doar Statul Român, fără a fi justificată în niciun fel calitatea procesuala pasivă a acestuia, iar faptul că acel dosar a fost pronunțat în contradictoriu cu SC C. SA și nu C. SA, este doar o eroare materială, ce nu are relevanță, cu atât mai mult cu cât instanța a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive cu privire la acești pârâți. În sfera noțiunii de obiect al cererii de chemare în judecată se include nu numai obiectul material (pretenția concretă) ci și dreptul subiectiv care poartă asupra obiectului material. Astfel prin ambele cereri de chemare în judecată prin care reclamanții au investit instanțele de judecata, aceștia au solicitat și urmărit stabilirea dreptului de proprietate, fiind un singur scop de a dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului preluat de stat.

Astfel, instanța a reținut că în conformitate cu practica și doctrina judiciară, există identitate de obiect, deoarece în ambele acțiuni s-a urmărit stabilirea dreptului de proprietate asupra aceluiași bun, respectiv imobilul-teren în suprafața de 5000 mp, situat în fosta str. B., fosta str. C.N. nr. 17, actualmente str. B.H., nr. 33, București, sectorul 1. Prin urmare, având în vedere că atât prin acțiunea inițială, ce a avut ca obiect revendicare, cât și prin cea de-a doua acțiune, având ca obiect tot revendicare, s-a urmărit același scop, al dobândirii dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil, instanța a reținut că între cele două acțiuni există identitate de obiect. Prin cel de-al treilea element - cauza - se înțelege fundamentul pretenției afirmate, adică situația de fapt calificata juridic, întrucât prin dispozițiile art. 112 C. proc.

civ. se instituie obligativitatea indicării în cererea de chemare în judecată a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază. Instanța a constatat că există același fundament juridic, întrucât prezenta cauză este întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., iar în cealaltă cauză temeiul juridic l-a constituit prevederile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. Faptul că acel dosar a fost soluționat prin respingerea cererii ca inadmisibilă nu poate conduce la înlăturarea autorității de lucru judecat, câtă vreme situația de fapt este aceeași și nu au fost invocate argumente noi care să înlăture acea cauză de inadmisibilitate.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 3175 din 05 aprilie 2011 pronunțata în Dosarul nr. 25486/3/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile și a respins apelul reclamanților, reținând în considerente ca instanța de fond a rezolvat corect conflictul dintre legea generală și legea specială, iar reclamanții au dat curs procedurii Legii nr. 10/2001 și au obținut Sentința nr. 188A/2002, astfel că în aceste condiții, cu atât mai mult le este refuzată o acțiune subsecventă în revendicare, conform principiului electa una via și principiul securității raporturilor juridice. Astfel, având în vedere aceste argumente și considerând că există identitate de cauză între cele două dosare, instanța a admis excepția autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește cererea de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecata, tribunalul a reținut că a fost depusă la dosar dovada achitării de către SC A.H. SA a sumei de 5580 lei cu titlu de onorariu avocat, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., având în vedere culpa procesuală a acestora, dar și faptul că dosarul a fost soluționat în raport cu aceasta pârâtă printr-o excepție procesuală, cauza nefiind una foarte complexă și fiind soluționată în termen rezonabil, a obligat reclamanții la plata către pârâta SC A.H. SA a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse parțial. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamații.

Prin Decizia nr. 263A din 18 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele considerente: În ceea ce privește primul motiv de apel, privind greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Centrala Antrepriză Construcții Căi Ferate, SC A.H. SA și SC C. SA, Curtea a reținut următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC A.H. SA (SC A.R. SA) să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul - teren în suprafață de 5.000 mp.

situat în fosta str. B., fostă str. C.N. nr. 17. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Or, potrivit acestor dispoziții legale acțiunea în revendicare poate fi formulată numai de către titularul dreptului real de proprietate și numai împotriva celui care deține imobilul fără nici un titlu. Cum în cauză, acesta a fost singurul capăt de cerere, proprietarii succesivi ai imobilului nu au calitate procesuală pasivă, nefiind în posesia imobilului. De asemenea, faptul că "Fondul Proprietatea" este nefuncțional, nu conduce la concluzia că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ar avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune în revendicarea unui imobil, care se află în posesia altei persoane.

Nici cel de al doilea motiv de apel privind soluționarea excepției autorității de lucru judecat nu este întemeiat. Astfel, în speță, în mod corect a reținut instanța de fond că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1201 C. civ. În primul litigiu s-a reținut că acțiunea în revendicare este inadmisibilă, reclamanta fiind îndreptățită să utilizeze pentru recuperarea bunului preluat de stat de dispozițiile Legii nr. 10/2001. S-a mai reținut că instanța de fond a rezolvat corect conflictul dintre legea generală și legea specială, iar reclamanții au dat curs procedurii Legii nr. 10/2001 și au obținut Sentința nr. 188A/2002, astfel că în aceste condiții cu atât mai mult le este refuzată o acțiune subsecventă în revendicare, conform principiului electa una via și principiului securității raporturilor juridice.

Prin urmare, pe aspectul tranșat, hotărârea produce autoritate de lucru judecat, iar reluarea dezbaterilor, pentru a se ajunge la fondul raporturilor juridice dintre părți va fi posibilă numai în situația în care se vor invoca elemente noi, care să înlăture incidența excepției lucrului judecat. Or, în cauză nu s-au evidențiat astfel de aspecte, nefiind adus nici un element nou care să scoată din sfera excepției autorității de lucru judecat, hotărârea anterioară. De asemenea, nu poate fi pusă în discuție nici încălcarea dispozițiilor art. 21 (4) din Constituția României și nici a art. 6 (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceste aspecte fiind pe larg tratate în litigiul anterior.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., au formulat următoarele critici: 1. Instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, astfel că, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia pronunțată este nelegală. Astfel, Curtea de Apel s-a aflat în dubiu cu privire la posesia imobilului, obiect al prezentului litigiu, încălcând principiul disponibilității, precum și prevederile art. 129 alin. (4) și 5 C. proc. civ., în sensul că a judecat cauza fără să ceară dovezi suplimentare cu privire la stabilirea cadrului procesual. Totodată, recurenții susțin că instanța de apel s-a aflat în eroare în privința calității procesuale pasive a pârâtei SC A.R.

SA, reținând în mod greșit că această pârâtă nu se află în posesia imobilului din prezentul litigiu. 2. Privitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții susțin că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, în sensul că, pe de o parte, se recunoaște că acțiunea în revendicare a fost formulată împotriva proprietarilor succesivi ai imobilului din prezentul litigiu, respectiv SC A.R. SA (fostă SC A.H. SA, fostă SC A.G. SA), ca apoi Curtea, să stabilească, că aceștia nu se află în posesia imobilului, fapt ce echivalează cu împrejurarea că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar concluziile instanței de apel echivalează cu o motivare contradictorie.

În privința pârâtelor C. și SC C.C.C.F. SA, instanta de apel, nu a clarificat dacă acestea au sau nu calitate procesuală pasivă. Totodată, Curtea de Apel nu a indicat vreun înscris din care sa rezulte că pârâtele SC A.R. SA (fostă SC A.H. SA, fostă SC A.G. SA) nu sunt în posesia imobilului, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii. 3. În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că în mod greșit a reținut instanța de apel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1201 C. civ. Interpretând greșit actul juridic dedus judecații, instanța a schimbat natura și/sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia, în sensul că, deși a considerat corectă incidența în cauză a prevederilor art. 1201 C. civ., nu s-a argumentat că în procesul finalizat cu Sentința civilă nr. 499 din 06 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, ar fi avut loc vreo comparație a celor doua titluri.

Susțin recurenții că în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat, întrucât prin sentința pronunțată în primul litigiu acțiunea reclamanților a fost respinsă în baza unei excepții procesuale, cea a inadmisibilității, astfel că, neexistând o judecată în fond în acel litigiu, nu există autoritate de lucru judecat. În ce privește autoritatea de lucru judecat, recurenții susțin că nu există identitate de părți între cele două litigii, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte în litigiul purtat în anul 2008, astfel că, în mod greșit Curtea de Apel a confirmat existența în cauză a autorității de lucru judecat Pe cale de consecință, instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a pronunțat o hotărâre nelegală.

4. În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin că în cauză au fost încălcate prevederile art. 1201 C. civ., greșit stabilit ca fiind incident în cauză, întrucât între litigii nu există identitate de părți, pârâtul Statul Român nefiind parte în litigiul purtat în anul 2008. Totodată, nu există o hotărâre care să se fi pronunțat pe fondul cauzei deoarece primul litigiu a fost soluționat în temeiul unei excepții procesuale, caz în care nu operează autoritatea de lucru judecat. Mai susțin recurenții că decizia recurată este nelegală întrucât încalcă prevederile art. 21 (4) din Constituția României, care stipulează că jurisdicțiile administrative sunt facultative și gratuite, iar indicarea în decizia atacată a incidenței prevederilor Legii nr. 10/2001 echivalează cu o încălcare a acestui text din Constituție.

Recurenții solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamanților și trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului pentru rejudecarea pe fond a cauzei. Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Cu titlu preliminar, trebuie menționat că indicarea motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. s-a realizat în mod formal, în condițiile în care n-au fost dezvoltate argumente care să susțină ipoteza acestor texte de lege, respectiv încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. (pct. 5) sau existența unui act juridic în înțelesul material al acestuia (de negotium juris), ale cărui clauze clare, neîndoielnice să fi fost denaturate printr-o interpretare juridică greșită (pct. 8). Cu referire la criticile fondate pe prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., astfel cum a fost invocate de recurenți - hotărârea cuprinde motive contradictorii - se observă că acestea nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind susținută de considerentele și dispozitivul deciziei.

Se impune a se preciza că aspectele citate de către recurenți din considerentele deciziei, ca dovezi ale existenței motivelor contradictorii nu îndeplinesc această condiție, întrucât argumentele expuse de către judecătorii apelului sunt coerente și pertinente, toate motivele de apel formulate fiind corect examinate, fiecare beneficiind de o argumentare în fapt și în drept corespunzătoare cerințelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ipoteza reglementată de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. se referă la contradicția dintre considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluție, în timp ce dispozitivul conține soluția contrară, respectiv la contradicția dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele, netemeinicia acestora.

Niciuna dintre cele două situații nu se regăsește în privința deciziei atacate. Argumentele hotărârii Curții de Apel, astfel cum au fost expuse în precedent, sunt în deplină concordanță unele cu altele și fundamentează în mod corespunzător soluția cuprinsă în dispozitiv, de respingere a apelului declarat de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe. În speță, recurenții susțin că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, se recunoaște că acțiunea în revendicare a fost formulată împotriva proprietarilor succesivi ai imobilului din prezentul litigiu, respectiv SC A.R. SA (fostă SC A.H. SA, fostă SC A.G. SA), ca apoi să se rețină că aceștia nu se află în posesia imobilului, deci nu puteau avea calitatea de pârâți într-o astfel de acțiune.

Susținerea este greșită și nu poate fi primită. Instanța de apel a reținut că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu pârâta SC A.H. SA (SC A.R. SA) și cum în cauză, acesta a fost singurul capăt de cerere, proprietarii succesivi ai imobilului nu au calitate procesuală pasivă, nefiind în posesia imobilului. Acest considerent are la bază împrejurarea că, urmare divizării parțiale a SC A.H. SA, prin desprinderea din patrimoniul acestei societăți a unei părți din activele și pasivele societății, SC A.R. SA a dobândit toate drepturile și obligațiile SC A.H. SA privitoare la acest teren, astfel că în cauză are calitate procesuală pasivă doar SC A.R. SA, cea care exercită posesia asupra terenului revendicat.

Ca atare, s-a reținut în mod corect că singura persoană care are calitate procesuală pasivă este SC A.R. SA, cea care exercită posesia asupra terenului revendicat, proprietarii succesivi ai imobilului neavând calitate procesuală pasivă, nefiind în posesia imobilului. Nici susținerea potrivit căreia hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi primită. Instanța de apel a expus, în mod clar și convingător, argumentele pentru care soluția tribunalului este cea corectă, iar motivele de apel formulate de reclamanți nu pot fi primite. Susținerea recurenților în sensul că, întrucât instanța de apel nu a indicat vreun înscris din care să rezulte că pârâtele SC A.R. SA (fostă SC A.H. SA, fostă SC A.G.

SA) nu sunt în posesia imobilului reprezintă o chestiune de legalitate a deciziei recurate, din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Așa fiind, criticile fundamentate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât acestea nu relevă acele situații ce se pot constitui în cazuri de modificare a unei hotărâri judecătorești pe temeiul de drept invocat. În ce privește criticile de nelegalitate încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., acestea sunt nefondate, potrivit următoarelor considerente: Afirmația recurenților că nu ar fi existat o soluționare pe fond a acțiunii în revendicare și ca atare, nu s-ar pune problema autorității de lucru judecat ignoră cadrul procesual care a constatat existența excepției procesuale în legătură cu promovarea unei noi acțiuni în revendicare, în condițiile în care aceasta constituise deja obiect al judecății definitive (conform Sentinței civile nr. 499 din 06 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă).

Aspectele de nelegalitate care sunt îndreptate împotriva soluției din prezenta cauză sunt cele care vizează neîntrunirea triplei identități de elemente pentru a putea fi reținută excepția autorității de lucru judecat în cauză, respectiv neîntrunirea condiției privind identitatea de părți, recurenții susținând că aceasta nu se regăsește, întrucât în al doilea litigiu există ca parte și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Susținerea nu poate fi primită întrucât, așa cum corect au reținut instanțele fondului, este vorba doar de o modificare formală a cadrului judecății, prin atragerea în proces a unei părți căreia, față de raportul juridic concret supus judecății, reclamanții nu-i opun un alt drept subiectiv.

La fel ca și în primul litigiu, reclamanții au cerut retrocedarea imobilului de la deținătorul acestuia, atragerea în proces a Statului Român fiind formală. Raportul juridic concret - legat între cel care pretinde restituirea bunului și cel care îl deține - fiind același și transpunerea lui pe plan procesual se face în aceiași termeni, astfel încât nu se poate susține că există o modificare a cadrului procesual subiectiv prin îndreptarea acțiunii și împotriva Statului Român. De altfel, instanțele fondului au admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, soluție corectă ce va fi menținută de instanța de recurs. Față de toate aceste considerente, urmează să se constate că instanțele fondului au soluționat corect pricina reținând, în aplicarea dispozițiilor art. 1201 C. civ., coroborate cu art. 166 C. proc.

civ., excepția autorității de lucru judecat. Acestea sunt considerentele pentru care decizia curții de apel apare ca fiind legală și pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.M.E. și B.V. împotriva Deciziei nr. 263A din 18 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2014. Procesat de GGC - GV