ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 863/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 863/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de
față:
Din examinarea
lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SNP P. SA a chemat în judecată pe
pârâta SC T. SA obligarea acesteia la plata sumei de 159.405.316.603 lei
contravaloarea facturilor de gaze naturale neachitate și a cheltuielilor de
judecată.
Tribunalul București,
prin sentința comercială nr. 5179 din 22 decembrie 2005, a admis acțiunea,
obligând pe pârâta la plata sumei de 159.405.316.603 lei contravaloare gaze
naturale livrate și la 1.624.115.166 lei cheltuieli de judecată.
Instanța de fond a
reținut, în esență, că înregistrarea în contabilitatea pârâtei a facturilor
emise de reclamantă nu s-a realizat în ordine cronologică iar stingerea
obligațiilor nu s-a realizat în ordinea scadenței facturilor, compensarea având
în vedere alte criterii decât cele contractuale.
Curtea de Apel
București, prin Decizia comercială nr. 224 din 2 mai 2007, a admis apelul
pârâtei, a schimbat în tot sentința apelată și pe fond a respins acțiunea ca
neîntemeiată, obligând pe intimată la cheltuieli de judecată.
Instanța de apel a
considerat că prin ordinele de compensare de la filele 84-125 a avut loc o
imputație a plății contravalorii gazelor naturale livrate în perioada ianuarie
2004 - octombrie 2004, cele 13 facturi emise în baza contractului din 2003 și
a actului adițional din 2004 fiind plătite prin ordinele de compensare acceptate
de comun acord de ambele părți. Efectele imputației nu sunt înlăturate de alte
debite care nu fac obiectul acțiunii, prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
obligând pe judecător să se pronunțe în limitele învestirii instanței.
Împotriva deciziei astfel
pronunțate, părțile au declarat recurs.
Reclamanta,
întemeindu-și recursul pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
critică decizia atacată întrucât a interpretat greșit art. 10 alin. (2) din
contract ce prevedea imputația plății în ordinea scadenței facturilor, începând
cu facturile cele mai vechi. Instanța a nesocotit voința părților stingerea
obligației indiferent dacă se făcea prin plată sau compensație realizându-se în
ordinea vechimii facturilor. Situațiile contabile ale pârâtei prin care apar
debite recente stinse nu respectă ordinea vechimii facturilor astfel cum era
prevăzut în contract.
Considerând lipsa
temeiului legal al hotărârii pronunțate, reclamanta susține greșita aplicare a art.
1110-1111 C. civ. și 212 C. proc. civ.
Rapoartele de
expertiză efectuate la instanța de fond și la cea de apel au fost
contradictorii iar curtea de apel în mod greșit a considerat plătită întreaga
datorie consemnată în cele 12 facturi.
Instanța de apel a
încuviințat o nouă expertiză, inutil, întrucât expertiza dispusă la fond era
neechivocă, a apreciat greșit depășirea obiectului cererii de către instanța de
fond.
Pârâta critică
decizia atacată întrucât, instanța nu a acordat cheltuielile efectuate cu
expertul desemnat de parte, încălcând astfel alin. (2) al art. 274 C. proc.
civ.
Recursurile sunt
nefondate și vor fi respinse pentru considerentele ce se vor expune.
Prin cererea de
chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței obligarea pârâtei la
plata facturilor pentru gazele naturale livrate în perioada ianuarie-octombrie
2004.
Prevederile
contractuale stabileau imputația plății în ordinea vechimii scadenței
obligațiilor; însă prin ordinele de compensare acceptate necondiționat de
reclamantă, pârâta a plătit contravaloarea facturilor emise în perioada supusă
cercetării.
Rezultă așadar că
prin același acord al părților s-a acceptat stingerea prin compensare a
obligațiilor pentru perioada ianuarie-octombrie 2004, rămânând însă restante
debitele din perioada 2001-2004.
Susținerea recurentei
potrivit căreia instanța de apel a desconsiderat voința părților nu este
întemeiată. Într-adevăr prevederile contractuale, aparent, sunt contradictorii
considerentelor instanței de apel. Art. 10 alin. (2) prevede imputația plății
în ordinea facturilor, însă acordul părților de a se stinge obligațiile prin
compensare ca modalitate a plății celor 12 facturi din anul 2004, a condus la
interpretarea convenției în favoarea celui ce se obligă (art. 983 C. civ).
Stabilind astfel
raporturile juridice dintre părți, instanța de apel judicios a înlăturat
concluziile expertizei instanței de fond și a dat eficiență voinței ulterioare
a părților; după cum judicios a considerat limitele învestirii instanței.
Pârâta criticând
respingerea cheltuielilor efectuate cu expertul propus de aceasta pentru a-i
consilia interesele, interpretează prevederile art. 201 și 274 C. proc. civ.
inacceptabil.
Dispozițiile art. 201
C. proc. civ. prevăd dreptul instanței, dacă socotește de cuviință să cunoască
părerea unor specialiști pentru lămurirea unor împrejurări de fapt să numească
unul sau trei experți.
Faptul că instanța de
apel a încuviințat participarea la expertiza dispusă, prin care a fost numit
expertul I.N., și a expertului propus de una dintre părți, excede cadrului
procedural impus de prevederile art. 201-214 C. proc. civ.
Pentru aceste
considerente nu poate fi acceptată nici susținerea potrivit căreia prevederile art.
274 alin. (2) C. proc. civ. sunt incidente. Instanța de apel a interpretat
judicios prevederile art. 274 C. proc. civ. acordând numai cheltuielile de
judecată prevăzute de lege în sarcina celui ce cade în pretențiuni.
Așa fiind, în temeiul
dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va
respinge ca nefondate recursurile declarate împotriva Deciziei comerciale nr. 224
din 2 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondate,
recursurile
declarate de reclamanta SC P. SA București și pârâta SC T. SA București
împotriva Deciziei nr. 224 din 2 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a
VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 4 martie 2008.