ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 863/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta SNP P. SA a chemat în judecată pe pârâta SC T. SA obligarea acesteia la plata sumei de 159.405.316.603 lei contravaloarea facturilor de gaze naturale neachitate și a cheltuielilor de judecată. Tribunalul București, prin sentința comercială nr. 5179 din 22 decembrie 2005, a admis acțiunea, obligând pe pârâta la plata sumei de 159.405.316.603 lei contravaloare gaze naturale livrate și la 1.624.115.166 lei cheltuieli de judecată. Instanța de fond a reținut, în esență, că înregistrarea în contabilitatea pârâtei a facturilor emise de reclamantă nu s-a realizat în ordine cronologică iar stingerea obligațiilor nu s-a realizat în ordinea scadenței facturilor, compensarea având în vedere alte criterii decât cele contractuale.

Curtea de Apel București, prin Decizia comercială nr. 224 din 2 mai 2007, a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința apelată și pe fond a respins acțiunea ca neîntemeiată, obligând pe intimată la cheltuieli de judecată. Instanța de apel a considerat că prin ordinele de compensare de la filele 84-125 a avut loc o imputație a plății contravalorii gazelor naturale livrate în perioada ianuarie 2004 - octombrie 2004, cele 13 facturi emise în baza contractului din 2003 și a actului adițional din 2004 fiind plătite prin ordinele de compensare acceptate de comun acord de ambele părți. Efectele imputației nu sunt înlăturate de alte debite care nu fac obiectul acțiunii, prevederile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. obligând pe judecător să se pronunțe în limitele învestirii instanței. Împotriva deciziei astfel pronunțate, părțile au declarat recurs. Reclamanta, întemeindu-și recursul pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. critică decizia atacată întrucât a interpretat greșit art. 10 alin. (2) din contract ce prevedea imputația plății în ordinea scadenței facturilor, începând cu facturile cele mai vechi. Instanța a nesocotit voința părților stingerea obligației indiferent dacă se făcea prin plată sau compensație realizându-se în ordinea vechimii facturilor. Situațiile contabile ale pârâtei prin care apar debite recente stinse nu respectă ordinea vechimii facturilor astfel cum era prevăzut în contract.

Considerând lipsa temeiului legal al hotărârii pronunțate, reclamanta susține greșita aplicare a art. 1110-1111 C. civ. și 212 C. proc. civ. Rapoartele de expertiză efectuate la instanța de fond și la cea de apel au fost contradictorii iar curtea de apel în mod greșit a considerat plătită întreaga datorie consemnată în cele 12 facturi. Instanța de apel a încuviințat o nouă expertiză, inutil, întrucât expertiza dispusă la fond era neechivocă, a apreciat greșit depășirea obiectului cererii de către instanța de fond. Pârâta critică decizia atacată întrucât, instanța nu a acordat cheltuielile efectuate cu expertul desemnat de parte, încălcând astfel alin. (2) al art. 274 C. proc. civ. Recursurile sunt nefondate și vor fi respinse pentru considerentele ce se vor expune.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata facturilor pentru gazele naturale livrate în perioada ianuarie-octombrie 2004. Prevederile contractuale stabileau imputația plății în ordinea vechimii scadenței obligațiilor; însă prin ordinele de compensare acceptate necondiționat de reclamantă, pârâta a plătit contravaloarea facturilor emise în perioada supusă cercetării. Rezultă așadar că prin același acord al părților s-a acceptat stingerea prin compensare a obligațiilor pentru perioada ianuarie-octombrie 2004, rămânând însă restante debitele din perioada 2001-2004. Susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel a desconsiderat voința părților nu este întemeiată.

Într-adevăr prevederile contractuale, aparent, sunt contradictorii considerentelor instanței de apel. Art. 10 alin. (2) prevede imputația plății în ordinea facturilor, însă acordul părților de a se stinge obligațiile prin compensare ca modalitate a plății celor 12 facturi din anul 2004, a condus la interpretarea convenției în favoarea celui ce se obligă (art. 983 C. civ). Stabilind astfel raporturile juridice dintre părți, instanța de apel judicios a înlăturat concluziile expertizei instanței de fond și a dat eficiență voinței ulterioare a părților; după cum judicios a considerat limitele învestirii instanței. Pârâta criticând respingerea cheltuielilor efectuate cu expertul propus de aceasta pentru a-i consilia interesele, interpretează prevederile art. 201 și 274 C. proc.

civ. inacceptabil. Dispozițiile art. 201 C. proc. civ. prevăd dreptul instanței, dacă socotește de cuviință să cunoască părerea unor specialiști pentru lămurirea unor împrejurări de fapt să numească unul sau trei experți. Faptul că instanța de apel a încuviințat participarea la expertiza dispusă, prin care a fost numit expertul I.N., și a expertului propus de una dintre părți, excede cadrului procedural impus de prevederile art. 201-214 C. proc. civ. Pentru aceste considerente nu poate fi acceptată nici susținerea potrivit căreia prevederile art. 274 alin. (2) C. proc. civ. sunt incidente. Instanța de apel a interpretat judicios prevederile art. 274 C. proc. civ. acordând numai cheltuielile de judecată prevăzute de lege în sarcina celui ce cade în pretențiuni.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondate recursurile declarate împotriva Deciziei comerciale nr. 224 din 2 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC P. SA București și pârâta SC T. SA București împotriva Deciziei nr. 224 din 2 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2008.