ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1200/2010

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 613 din 29 septembrie 2009,

Tribunalul Olt, secția comercială și de contencios administrativ, a respins

acțiunea formulată de reclamanta SIF O. SA împotriva pârâtei SC R. SA Caracal,

acțiune prin care a solicitat - în temeiul art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990

- desemnarea unui expert independent care să întocmească un raport prin care să

verifice operațiunile din gestiunea pârâtei, încheiate cu SC I.R.S. SA

Luxemburg și societățile afiliate.

În considerentele

sentinței, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a dovedit motivele

concrete care să determine dispunerea măsurii solicitate câtă vreme nu a

solicitat, în prealabil, conducerii societății informații, care să fi fost

refuzate.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței a fost admis ca fondat de Curtea de Apel Craiova,

secția comercială, care a schimbat sentința și a admis cererea reclamantei. Pe

cale de consecință, în temeiul art. 136 din Legea nr. 31/1990, a fost desemnat

un expert contabil independent - în persoana d-nei B.F. - care să analizeze

operațiunile încheiate de SC R. SA cu SC I.R.S. SA Luxemburg și societățile

afiliate pe perioada 2004 - 2008, stabilindu-se un onorariu de 1.000 lei.

De asemenea, s-a

dispus ca expertul să întocmească și să înmâneze raportul organelor de

conducere, de control și supraveghere spre a fi analizat și pentru a dispune

măsuri corespunzătoare, notificând reclamanta SIF O. SA în legătură cu

depunerea raportului.

Pentru a se pronunța

astfel instanța a reținut că art. 136 din Legea nr. 31/1990 reglementează o

procedură specială destinată a asigura garanția dreptului la informare a

acționarilor, procedură ce nu este subsidiară, ci complementară altor mijloace

de informare a acționarilor, iar admisibilitatea ei nu este condiționată de o

solicitare prealabilă adresată consiliului de administrație.

De asemenea, s-a mai

avut în vedere că sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile legale

evocate, iar dreptul acționarului (al reclamantei) este actual deoarece

suspiciunile sale sunt deja născute, date fiind dificultățile economice ale

pârâtei.

Împotriva deciziei a

declarat recurs pârâta care a invocat următoarele critici:

- Deși cererea

adresată instanței are caracter contencios ceea ce ar fi impus analizarea

temeiniciei și legalității ei, instanța de apel a soluționat-o ca pe o cerere

necontencioasă, verificând doar condițiile strict formale ale art. 136 din

Legea nr. 31/1990.

- Dreptul de

informare al reclamantei nu este actual și este exercitat cu rea - credință, în

scop șicanator, în condițiile în care reclamanta nu face dovada unei încălcări

a dreptului său la informare și nici a unui refuz privind acordarea de

informații ori a accesului la datele din gestiunea societății, suspiciunile

sale relative la operațiunile din gestiunea societății fiind false.

- Instanța nu a făcut

o analiză a caracterului necesar sau adecvat al mijlocului de informare

utilizat de petentă și nu a observat că dispozițiile art. 136 pot fi folosite ca

o ultimă variantă de realizare a dreptului la informare.

- Reclamanta avea posibilitatea

ca să contracteze ea însăși o expertiză de specialitate pe cheltuiala sa,

pentru a obține informațiile de natură a-i confirma sau infirma suspiciunile.

- Greșit s-a reținut

buna - credință a reclamantei în exercitarea dreptului la informare atâta timp

cât, la dosar, s-au depus probe ce dovedesc că reclamanta a acționat cu rea -

credință.

- Reclamanta nu a

solicitat în prealabil informații de la societate și avea posibilitatea de a

obține nemijlocit datele necesare prin administratorii săi din Consiliul de

Administrație.

- După enumerarea

actelor existente la dosar, recurenta conchide că acestea dovedesc reaua

credință a pârâtei în promovarea acțiunii.

- Instanța a

interpretat greșit dispozițiile art. 136, reținând că acțiunea este admisibilă

în orice condiții întrucât - din dispozițiile evocate - rezultă că dreptul în

discuție se exercită cu caracter de excepție, ca o ultimă modalitate de

garantare a dreptului la informare.

Prin întâmpinarea depusă

la 18 martie 2010, intimata a solicitat respingerea recursului și menținerea

deciziei ca fiind temeinică și legală.

Analizând decizia

atacată prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 136 alin. (1) Legea nr. 31/1990 - unul sau mai mulți

acționari, reprezentând, individual sau împreună, cel puțin 10% din capitalul

social al unei societăți vor putea cere instanței să desemneze unu sau mai

mulți experți, însărcinați să analizeze anumite operațiuni din gestiunea

societății și să întocmească un raport, care să le fie înmânat și totodată

predat oficiului consiliului de administrație, respectiv directorului (...)

spre a fi analizat și a se propune măsuri corespunzătoare.

În mod corect s-a

constatat de către instanța de apel că în cazul dat, condițiile impuse de

textul envocat anterior sunt îndeplinite, făcând o interpretare și aplicare

corectă a acestuia.

Așa fiind, nu pot fi

primite criticile recurentei prin care se susține că dreptul la informare ar fi

exercitat cu rea - credință, în scop șicanator și că nu ar fi actual, în

condițiile în care art. 136 reglementează o modalitate indirectă de exercitare

a dreptului de informare și de control asupra gestiunii societății, prin

intermediul unor persoane specializate și independente numite de instanță.

Pe de o parte,

susținerile recurentei apar ca nefundamentate întrucât Legea nr. 31/1990 nu

condiționează în vreun fel exercitarea acestui drept de refuzul societății de a

pune la dispoziția acționarului documente ce vizează anumite operațiuni din

activitatea acesteia, aspect reținut în mod corect de către instanța apelului,

iar pe de altă parte dreptul prevăzut de dispozițiile arătate nu vine decât să

completeze dreptul la informare al acționarului așa cum acesta este reglementat

în cuprinsul art. 117

2

și art. 164

1

din Legea nr. 31/1990,

nefiind reglementat ca o ultimă opțiune a acționarului care dorește să verifice

doar anumite aspecte din gestiunea societății.

Nici critica prin

care se susține necesitatea verificării oportunității exercitării acestui drept

nu poate fi primită întrucât textul de lege stabilește în mod clar care sunt

cerințele necesare pentru a se putea dispune o asemenea măsură și anume:

calitatea de acționar/acționari, care să dețină cel puțin 10% din acțiunile

societății, determinarea operațiunilor ce urmează a fi verificate, exercitarea

dreptului cu bună - credință.

În privința

celorlalte critici ale recurentei prin care se susține reaua - credință a reclamantei,

nu pot face obiectul analizei instanței de recurs întrucât se raportează la

probatoriul administrat în cauză, vizând o pretinsă netemeinicie a deciziei

atacate, nefiind permis instanței de control judiciar să se aplece asupra

aprecierilor date probelor pentru că s-ar încălca dispozițiile art. 304 C.

proc. civ.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta

SC R. SA Caracal împotriva Deciziei nr. 249 din 18

noiembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 aprilie 2010.