ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4126/2010

La data de 26 martie 2003, reclamantul H.O.H. a chemat în judecată pe pârâta SC R.S. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Deciziei nr. 50 din 3 februarie 2003 emisă de pârâtă și restituirea în natură a terenului în suprafață de 5.856 mp, și a unui atelier cu un șopron, imobilul fiind situat în localitatea Comlăuși, conform C.F. Comlăuși. Ulterior, pârâta a emis o altă Decizie cu nr. 548 din 3 noiembrie 2003 prin care a revocat Decizia nr. 50 din 3 februarie 2003 cu motivația că nu este competentă conform Legii nr. 10/2001 să soluționeze cererea de restituire formulată de petent. Împotriva acestei decizii a formulat plângere reclamantul. Prin sentința civilă nr. 858 din 9 decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Arad a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC R.S.

SA; a fost respinsă plângerea formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 50/2003; a fost admisă plângerea formulată împotriva Deciziei nr. 548 din 3 noiembrie 2003, care a fost anulată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul H.O.H. și pârâta SC R.S. SA. Prin Decizia nr. 1641 din 30 iunie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția civilă, a fost admis apelul reclamantului; a fost schimbată în parte sentința în sensul admiterii acțiunii reclamantului; a fost anulată Decizia nr. 50/2003 și a fost obligată pârâta să facă o ofertă de restituire prin echivalent compensatoare valorii terenului și construcției. Prin aceeași decizie a fost respins apelul declarat de pârâtă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC R.S. SA. Prin Decizia nr. 5403 din 1 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă de proprietate intelectuală, a fost admis recursul pârâtei; a fost casată Decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelurilor. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că instanța de apel trebuia să hotărască asupra a două chestiuni și anume: calitatea de unitate deținătoare a pârâtei și aplicabilitatea art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 404/ A din 24 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost admis apelul declarat de reclamant; a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 858 din 9 decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Arad; a fost anulată Decizia nr. 50 din 3 februarie 2003 emisă de pârâtă, aceasta fiind obligată să soluționeze notificarea transmisă de reclamant; a fost menținută sentința apelată cu privire la anularea Deciziei nr. 548/2003 emisă de pârâtă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC R.S. SA. Prin Decizia nr. 4903 din 27 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis recursul declarat de pârâta SC R.S.

SA, a fost casată Decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe. Pentru a hotărî astfel, instanța supremă, a reținut că prin Decizia nr. 5403 din 1 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual a fost admis recursul pârâtei; a fost casată decizia și trimisă cauza spre rejudecare pentru a se analiza două aspecte și anume: calitatea de unitate deținătoare a pârâtei și aplicabilitatea art. 27 (în prezent art. 29) din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel nu a analizat deloc aplicabilitatea art. 27 din Legea nr. 10/2001 și a analizat în mod cu totul superficial calitatea de unitate deținătoare încălcând dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., și nici nu s-a pronunțat asupra apelului declarat de pârâtă. Prin Decizia nr. 318 din 14 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul declarat de reclamant; a fost admis apelul declarat de pârâta SC R.S. SA; a schimbat în parte sentința civilă atacată în sensul că: a respins contestația împotriva Deciziei nr. 548 din 3 noiembrie 2003 emisă de pârâtă; a menținut în rest sentința apelată. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel, a reținut, în esență următoarele: Conform dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 republicată; numai unitățile de stat sunt unități deținătoare obligate să dispună restituirea în natură.

Pârâta este societate agricolă de tip privat, în care participarea statului este exclusă și ca atare nu are calitatea de unitate deținătoare cu obligația de a soluționa notificarea reclamantului, acesta având dreptul la despăgubiri prin echivalent, care trebuiau solicitate autorității locale așa cum s-a precizat prin dispoziția din 3 noiembrie 2003. În speță, în raport de dispozițiile art. 27 (în prezent art. 29) alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reclamantul trebuia să notifice autoritatea locală și să solicite măsuri reparatorii în echivalent. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul H.O.H. invocând motivele prevăzute de art. 309 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând criticile de nelegalitate recurentul a susținut în esență următoarele: - contrar hotărârii recurate, intimata are calitatea de unitate deținătoare în baza art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea inițială) prin aplicarea principiului tempus regit actum, instanța de apel încălcând textul și principiul enunțat; - dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 29) alin. (4), nu sunt aplicabile în acest proces întrucât imobilul din discuție nu a fost preluat cu titlu și nici nu a fost înstrăinat; - hotărârea recurată este nemotivată sub aspectul aplicării legii în timp conform principiului tempus regit actum, respectiv sub aspectul inaplicabilității art. 27 (în prezent art. 29) alin. (4) din Legea nr. 10/2001; - s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei (soluție neapelată de aceasta) și s-a respins pe fond plângerea sa în mod greșit.

Față de cele expuse, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei, schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate invocate în raport de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Pe de altă parte, instanța de trimitere este obligată să se conformeze și îndrumărilor date de instanța de control judiciar pentru corecta stabilire a situației de fapt.

În speță, instanța supremă, în două cicluri procesuale, a stabilit că, două erau chestiunile asupra cărora instanța trebuia să hotărască în analiza apelului și anume: calitatea de unitate deținătoare a pârâtei SC R.S. SA și aplicabilitatea art. 27 (în prezent art. 29) din Legea nr. 10/2001 republicată. În rejudecare, curtea de apel, s-a conformat îndrumărilor date, stabilind în mod judicios că în raport de dispozițiile art. 20 (în prezent art. 21) din Legea nr. 10/2001 republicată, pârâta SC R.S. SA nu are calitatea de unitate deținătoare. Pârâta SC R.S. SA este o societate agricolă de tip privat constituită în baza Legii nr. 36/1991, și nu poate fi considerată unitate deținătoare pentru a fi obligată să soluționeze notificarea reclamantului.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 18/1991, republicată activul net imobiliar rămas după lichidarea fostelor cooperative agricole de producție dizolvate prin efectul Legii nr. 18/1991 a trecut fără plată în proprietatea publică sau privată a comunelor, orașelor sau municipiilor și în administrarea primăriilor. Prin urmare imobilele supuse restituirii în natură conform Legii nr. 10/2001 urmează a fi retrocedate de unitatea administrativ-teritorială dobânditoare, adică Primăria Sîntana, așa cum s-a stabilit de altfel prin Decizia nr. 548/2003. Potrivit art. 27 din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 29) în situația bunurilor imobile preluate cu titlu valabil, înstrăinate sub orice formă din patrimoniul administrației publice centrale sau locale, persoana îndreptățită va notifica organele de conducere ale acesteia.

Așa cum a statuat și instanța de apel, și cum rezultă din actele aflate la dosar, bunurile revendicate au ieșit din patrimoniul primăriei și au intrat în patrimoniul pârâtei. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea principiului tempus regit actum și la nemotivarea hotărârii sub acest aspect, aceasta este nefondată, din lecturarea considerentelor rezultă argumentele pe care instanța de apel le-a avut în vedere, în fundamentarea soluției recurate. Este nefondată și critica vizând nemotivarea hotărârii sub aspectul calității de unitate deținătoare a pârâtei SC R.S. SA. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamantul H.O.H., împotriva Deciziei nr. 318 din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică astăzi, 1 iulie 2010.