ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4126/2010

La data de 26 martie

2003, reclamantul H.O.H. a chemat în judecată pe pârâta SC R.S. SA, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Deciziei nr. 50

din 3 februarie 2003 emisă de pârâtă și restituirea în natură a terenului în

suprafață de 5.856 mp, și a unui atelier cu un șopron, imobilul fiind situat în

localitatea Comlăuși, conform C.F. Comlăuși.

Ulterior, pârâta a

emis o altă Decizie cu nr. 548 din 3 noiembrie 2003 prin care a revocat Decizia

nr. 50 din 3 februarie 2003 cu motivația că nu este competentă conform Legii nr.

10/2001 să soluționeze cererea de restituire formulată de petent.

Împotriva acestei

decizii a formulat plângere reclamantul.

Prin sentința civilă nr.

858 din 9 decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Arad a fost respinsă excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC R.S. SA; a fost respinsă

plângerea formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 50/2003; a fost admisă

plângerea formulată împotriva Deciziei nr. 548 din 3 noiembrie 2003, care a

fost anulată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul H.O.H. și pârâta SC R.S. SA.

Prin Decizia nr. 1641

din 30 iunie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția civilă, a

fost admis apelul reclamantului; a fost schimbată în parte sentința în sensul

admiterii acțiunii reclamantului; a fost anulată Decizia nr. 50/2003 și a fost

obligată pârâta să facă o ofertă de restituire prin echivalent compensatoare

valorii terenului și construcției.

Prin aceeași decizie

a fost respins apelul declarat de pârâtă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC R.S. SA.

Prin Decizia nr. 5403

din 1 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

de proprietate intelectuală, a fost admis recursul pârâtei; a fost casată Decizia

cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel pentru rejudecarea

apelurilor.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a reținut că instanța de apel trebuia să hotărască asupra

a două chestiuni și anume: calitatea de unitate deținătoare a pârâtei și

aplicabilitatea art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr.

404/ A din 24 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost

admis apelul declarat de reclamant; a fost schimbată în parte sentința civilă nr.

858 din 9 decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Arad; a fost anulată Decizia nr.

50 din 3 februarie 2003 emisă de pârâtă, aceasta fiind obligată să soluționeze

notificarea transmisă de reclamant; a fost menținută sentința apelată cu

privire la anularea Deciziei nr. 548/2003 emisă de pârâtă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC R.S. SA.

Prin Decizia nr. 4903

din 27 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a fost admis recursul declarat de pârâta SC

R.S. SA, a fost casată Decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor

aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî

astfel, instanța supremă, a reținut că prin Decizia nr. 5403 din 1 iunie 2006

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual a

fost admis recursul pârâtei; a fost casată decizia și trimisă cauza spre

rejudecare pentru a se analiza două aspecte și anume: calitatea de unitate

deținătoare a pârâtei și aplicabilitatea art. 27 (în prezent art. 29) din Legea

nr. 10/2001.

Instanța de apel nu a

analizat deloc aplicabilitatea art. 27 din Legea nr. 10/2001 și a analizat în

mod cu totul superficial calitatea de unitate deținătoare încălcând

dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., și nici nu s-a pronunțat asupra

apelului declarat de pârâtă.

Prin Decizia nr. 318

din 14 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a

fost respins apelul declarat de reclamant; a fost admis apelul declarat de

pârâta SC R.S. SA; a schimbat în parte sentința civilă atacată în sensul că: a

respins contestația împotriva Deciziei nr. 548 din 3 noiembrie 2003 emisă de

pârâtă; a menținut în rest sentința apelată.

Pentru a hotărî

astfel, curtea de apel, a reținut, în esență următoarele:

Conform dispozițiilor

art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 republicată; numai unitățile de

stat sunt unități deținătoare obligate să dispună restituirea în natură.

Pârâta este societate

agricolă de tip privat, în care participarea statului este exclusă și ca atare

nu are calitatea de unitate deținătoare cu obligația de a soluționa notificarea

reclamantului, acesta având dreptul la despăgubiri prin echivalent, care

trebuiau solicitate autorității locale așa cum s-a precizat prin dispoziția din

3 noiembrie 2003.

În speță, în raport

de dispozițiile art. 27 (în prezent art. 29) alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reclamantul

trebuia să notifice autoritatea locală și să solicite măsuri reparatorii în

echivalent.

Împotriva acestei din

urmă decizii a declarat recurs reclamantul H.O.H. invocând motivele prevăzute

de art. 309 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând criticile

de nelegalitate recurentul a susținut în esență următoarele:

- contrar hotărârii

recurate, intimata are calitatea de unitate deținătoare în baza art. 20 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea inițială) prin aplicarea principiului

tempus regit actum, instanța de apel încălcând textul și principiul enunțat;

- dispozițiile art. 27

din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 29) alin. (4), nu sunt aplicabile în

acest proces întrucât imobilul din discuție nu a fost preluat cu titlu și nici

nu a fost înstrăinat;

- hotărârea recurată

este nemotivată sub aspectul aplicării legii în timp conform principiului

tempus regit actum, respectiv sub aspectul inaplicabilității art. 27 (în

prezent art. 29) alin. (4) din Legea nr. 10/2001;

- s-a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei (soluție neapelată de

aceasta) și s-a respins pe fond plângerea sa în mod greșit.

Față de cele expuse,

a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei, schimbarea sentinței în

sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor de nelegalitate invocate în raport de dispozițiile

legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este

nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Pe de altă parte,

instanța de trimitere este obligată să se conformeze și îndrumărilor date de

instanța de control judiciar pentru corecta stabilire a situației de fapt.

În speță, instanța

supremă, în două cicluri procesuale, a stabilit că, două erau chestiunile asupra

cărora instanța trebuia să hotărască în analiza apelului și anume: calitatea de

unitate deținătoare a pârâtei SC R.S. SA și aplicabilitatea art. 27 (în prezent

art. 29) din Legea nr. 10/2001 republicată.

În rejudecare, curtea

de apel, s-a conformat îndrumărilor date, stabilind în mod judicios că în

raport de dispozițiile art. 20 (în prezent art. 21) din Legea nr. 10/2001

republicată, pârâta SC R.S. SA nu are calitatea de unitate deținătoare.

Pârâta SC R.S. SA

este o societate agricolă de tip privat constituită în baza Legii nr. 36/1991,

și nu poate fi considerată unitate deținătoare pentru a fi obligată să

soluționeze notificarea reclamantului.

Potrivit art. 29 din

Legea nr. 18/1991, republicată activul net imobiliar rămas după lichidarea

fostelor cooperative agricole de producție dizolvate prin efectul Legii nr. 18/1991

a trecut fără plată în proprietatea publică sau privată a comunelor, orașelor

sau municipiilor și în administrarea primăriilor.

Prin urmare imobilele

supuse restituirii în natură conform Legii nr. 10/2001 urmează a fi retrocedate

de unitatea administrativ-teritorială dobânditoare, adică Primăria Sîntana, așa

cum s-a stabilit de altfel prin Decizia nr. 548/2003.

Potrivit art. 27 din

Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 29) în situația bunurilor imobile preluate

cu titlu valabil, înstrăinate sub orice formă din patrimoniul administrației

publice centrale sau locale, persoana îndreptățită va notifica organele de

conducere ale acesteia.

Așa cum a statuat și

instanța de apel, și cum rezultă din actele aflate la dosar, bunurile

revendicate au ieșit din patrimoniul primăriei și au intrat în patrimoniul

pârâtei.

În ceea ce privește

critica referitoare la încălcarea principiului tempus regit actum și la nemotivarea

hotărârii sub acest aspect, aceasta este nefondată, din lecturarea

considerentelor rezultă argumentele pe care instanța de apel le-a avut în

vedere, în fundamentarea soluției recurate.

Este nefondată și

critica vizând nemotivarea hotărârii sub aspectul calității de unitate

deținătoare a pârâtei SC R.S. SA.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză a fost

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat

recursul declarat de reclamantul H.O.H., împotriva Deciziei nr. 318 din 14

decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică astăzi, 1 iulie 2010.