ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2781/2012

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 05 septembrie 2012,

pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, în

baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc.

pen., a fost menținută arestarea preventivă a inculpatei T.A.

S-a reținut, în

esență, că datele dosarului conduc la presupunerea rezonabilă că inculpata a

săvârșit faptele de luare de mită și trafic de influență, folosindu-se de

funcția deținută și primind sumele de 80.000 RON și 700 euro de la martorul

denunțător I.C., în exercitarea atribuțiilor de serviciu, lezând autoritatea și

credibilitatea de care trebuie să se bucure magistrații, dar și interesele

legitime ale persoanelor.

S-a apreciat că măsura

preventivă anterior luată este legală și temeinică, lăsarea inculpatei în libertate

prezentând, în continuare, pericol pentru ordinea publică, măsura preventivă fiind

necesară asigurării bunei desfășurări a procesului penal, subzistând cazul prevăzut

de art. 148 lit. f) C. proc. pen., dar și cel prevăzut de art. 148 lit. b) C.

proc. pen., inculpata încercând să zădărnicească aflarea adevărului prin preconstituirea

de înscrisuri care să o disculpe.

S-a avut în vedere gravitatea

faptelor, calitatea inculpatei de judecător la Judecătoria Focșani și suspiciunea

că aceasta ar fi pretins sume de bani pentru a pronunța o soluție favorabilă denunțătorului,

lăsând, totodată, să se înțeleagă că ar putea interveni, prin folosirea influenței

sale pe lângă alți magistrați pentru realizarea scopului urmărit de denunțător;

de asemenea, s-a reținut și rezonanța socială negativă a faptelor ce au generat

o tulburare însemnată a opiniei publice, precum și momentul procesual, atitudinea

procesuală a inculpatei, arestarea preventivă nedepășind o durată rezonabilă.

Împotriva acestei încheieri

a declarat recurs inculpata, criticând-o după cum rezultă din susținerile apărătorilor

aleși pentru neverificarea efectivă a tuturor temeiurilor ce au stat la baza luării

măsurii preventive, neoferirea de argumente concrete ci de formule stereotipe, neindicarea

de elemente noi care să justifice menținerea măsurii și nici a unor probe concrete,

inexistența unui fundament juridic pentru reținerea cazului prevăzut de art. 148

lit. b) C. proc. pen., nesubzistența temeiului constituit de dispozițiile art. 148

lit. f) C. proc. pen., neobservarea circumstanțelor personale ale inculpatei și

a temeiului arestării, inexistența probelor care să susțină o soluție de condamnare.

S-a solicitat admiterea

recursului, casarea încheierii atacate, iar în rejudecare, revocarea măsurii arestării

preventive, iar în subsidiar înlocuirea măsurii cu cea a obligării de a nu părăsi

țara.

Analizând recursul prin

prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., se constată că este nefondat și va fi respins, pentru considerentele

ce urmează:

Astfel după cum rezultă

din analiza dispozițiilor art. 160

b

C. proc. pen., prin raportare la

art. 300

2

, în cursul judecății, instanța „verifică periodic, dar nu mai

târziu de 60 de zile legalitatea și temeinicia arestării preventive”, iar în cazul

în care se constată că „temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare

privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate”

se dispune menținerea arestării preventive.

Se va constata așadar

că instanța ]nvestită cu soluționarea cauzei procedează la efectuarea verificării

anterior indicate, cu respectarea principiului prezumției de nevinovăție și fără

a se pronunța cu privire la vinovăția inculpatei arestata în cauză, apreciind asupra

necesității menținerii măsurii arestării preventive.

De asemenea, după cum

s-a reținut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru justificarea

arestării nu se poate pretinde a se dovedi și stabili realitatea și natura infracțiunilor

pretins comise (cauza Ciraklar vs. Turcia).

Legitimitatea menținerii

în detenție provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize în concret

a cauzei dedusă judecății și constatarea existenței de indicii concrete care impun

luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor,

față de regula respectării libertății individuale (Van der Tang vs. Spania, Pantano

vs. Italia).

Din perspectiva art. 5

din Convenție, a doctrinei și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

privarea licită de libertate ca situație de excepție, cu referire expresă la detenția

provizorie, presupune existența de bănuieli plauzibile (cauza Fox, Campbell și Hartley

vs. Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord) și implică fapte și/sau

informații de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a putut

comite infracțiunea pentru care este arestată (cauza Erdagoz vs. Turcia). Practica

Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit, de asemenea, că probele existente

la momentul arestării nu trebuie să reprezinte dovezile necesare formulării unei

acuzații complete (cauza Murray vs. Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei

de Nord), subzistența și persistența unor indicii grave de vinovăție constituind

factori pertinenți sub aspectul privării de libertate (cauza Tomasi vs. Franța).

Totodată, instanța de

contencios european a drepturilor omului a apreciat că persistența motivelor arestării

reprezintă o condiție pentru legalitatea menținerii detenției, aceasta, coroborată

cu diligențele depuse de autorități pentru derularea procedurii, legitimând detenția.

Rezultă, așadar, din examinarea

comparată a prevederilor cuprinse în legea națională și a celor europene, că legislația

internă corespunde exigențelor art. 5 din Convenție, atât prin prevederea expresă

și limitativă a cazurilor în care detenția provizorie este permisă de lege, cât

și prin reglementarea unor garanții ce exclud ingerințele arbitrare în exercițiul

dreptului la libertate și siguranță.

Aplicând considerațiile

teoretice anterior expuse speței de față se constată că sub aspectele menționate,

instanța a procedat legal, punând în discuție legalitatea și temeinicia stării de

arest a inculpatei și reținând, în urma unui amplu și riguros examen asupra fiecăruia

din temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că acestea

se mențin, privarea de libertate impunându-se în continuare pentru asigurarea bunei

desfășurări a procesului penal.

Astfel, având în vedere

și dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, jurisprudența Curții Europene și

Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, prin

hotărârea recurată s-a apreciat just că în raport cu stadiul procesual, subzistă

în continuare condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. b), cât și art. 148

alin. (1) lit. f) C. proc. pen., impunând în continuare privarea de libertate a

inculpatei, deoarece există indiciile temeinice care duc la presupunerea rezonabilă

că a comis infracțiunile de trafic de influență, respectiv luare de mită, fapte

penale de o gravitate excepțională, pentru care inculpata a fost cercetată și trimisă

în judecată.

Examenul efectuat sub

aspectele precizate de către prima instanță este, deopotrivă, fundamentat pe dispozițiile

cuprinse în normele europene, jurisprudența instanței europene, dar și pe dispozițiile

dreptului intern, fiind analizată problema legitimității detenției prin prisma faptelor

despre care există indicii că au fost comise de către inculpată, a naturii și gravității

lor, stadiului procesual, duratei detenției și persoanei inculpatei.

Instanța de recurs, în

baza propriului examen asupra menținerii măsurii arestării preventive a inculpatei

dispusă prin încheierea recurată, în raport cu criticile formulate de apărare, constată

că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive

a inculpatei, prevăzute de dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., cu

referire la art. 143 și art. 148 alin. (2) C. proc. pen., în condițiile art. 300

2

cu referire la art. 160

b

alin. (3) din același cod.

Inculpata a fost arestată

avându-se în vedere ca temei de drept dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C.

proc. pen., din probele administrate în cauză rezultând presupunerea rezonabilă

că a comis faptele pentru care a fost condamnată de prima instanța și existând indicii

ce determină bănuiala că inculpata a comis faptele în exercițiul și în virtutea

funcțiilor pe care le avea, creând impresia că autoritățile judiciare - inclusiv

propria sa persoană, în calitate de judecător - pot fi influențate pentru a-și desfășura

activitatea în sensul dorit de anumite persoane.

Această conduită a inculpatei

a fost aptă a determina în societate o stare de insecuritate, bazată preponderent

pe existența posibilității de influențare și aservire a autorităților judiciare,

cu privire la care inculpata prin acțiunile sale a încercat să acrediteze ideea

că pot fi folosite nelegal și pentru realizarea intereselor particulare ale anumitor

persoane.

Totodată, probele dosarului

au dovedit și îndeplinirea condiției prevăzută de art. 148 lit. b) C. proc.

pen., constând în existența de date relative la încercarea inculpatului de zădărnicire

a aflării adevărului prin preconstituirea de probe în apărare, motiv care constituie

un risc pertinent de natură a justifica menținerea măsurii provizorii privative

de libertate.

Sub acest aspect se impune

a se constata că probele administrate până la acest moment nu au infirmat, ci, dimpotrivă,

au susținut aspectele de fapt avute anterior în vedere la luarea măsurii arestării,

conturând, relativ la conduita procesuală a inculpatei, un anumit profil, ce întemeiază

concluzia că în libertate inculpata reprezintă un risc pentru buna desfășurare a

procesului penal, prin încercarea de zădărnicire a aflării adevărului.

Așa fiind, se constată

că, în speță, se mențin temeiurile avute în vedere la data luării măsurii arestării,

după cum în mod just s-a reținut prin încheierea atacată, probele administrate până

la acest moment procesual neinfirmând aspectele de fapt avute în vedere anterior.

Probele dosarului furnizează

indicii temeinice ce susțin presupunerea rezonabilă că inculpata a comis infracțiunile

pentru care este cercetată, sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani,

iar lăsarea în libertate a acesteia constituie un pericol concret pentru ordinea

publică. În speță, acesta rezultă din gravitatea și materialitatea faptelor presupus

comise, modul în care inculpata a acționat, poziția socială privilegiată a acesteia

și percepția avută cu privire la modul de rezolvare a intereselor persoanelor și

a manierei în care autoritățile pot fi folosite, la nevoie, pentru rezolvarea unor

probleme personale prin exercitarea de influențe contra unor sume de bani.

Se constată, totodată,

că timpul scurs de la luarea măsurii nu este de natură a determina concluzia că

nu mai sunt îndeplinite condițiile menținerii arestării, având în vedere, în ansamblu,

atât evoluția judecații – aflată în prima instanță, diligența autorităților în asigurarea

celerității procedurii, complexitatea cauzei, cât și necesitatea desfășurării în

condiții normale a procesului penal, aspecte ce demonstrează caracterul legitim

al detenției, care, totodată, răspunde exigențelor impuse de dispozițiile art. 5

din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

durata arestării preventive nefiind excesivă prin raportare la elementele anterior

menționate.

Rezultă că lipsirea de

libertate - prin menținerea măsurii arestării preventive - se impunea luându-se

în considerare interesul public ce trebuie protejat cu prioritate și fără încălcarea

prezumției de nevinovăție a inculpatului, față de regula respectării libertății

individuale, acest interes general al menținerii ordinii sociale și de drept

trecând înaintea dreptului persoanei deținute de a fi cercetată în libertate și

justificând privarea sa de libertate.

Așadar, nu pot fi primite

criticile invocate în recurs de către apărare, privind neoferirea de temeiuri concrete

pentru menținerea măsurii preventive, neanalizarea situației personale a inculpatei

– prin raportare la scopul măsurii preventive și durata acesteia, prin hotărârea

atacată oferindu-se argumente concrete relative la starea de fapt și presupusa contribuție

a inculpatei la derularea activității infracționale ce i se impută, menținerea măsurii

preventive având în mod necesar în vedere realizarea scopului acesteia, prin raportare

la circumstanțele concrete ale cauzei.

De asemenea, nu pot fi

primite argumentele relative la inexistența probelor de vinovăție, deoarece, după

cum s-a arătat anterior, probele necesare legitimării detenției nu trebuie cu necesitate

să fie identice celor care să fundamenteze o hotărâre definitivă de condamnare.

Pentru considerentele

ce preced se constată că încheierea atacată este legală, temeinică și riguros motivată,

criticile invocate în recurs fiind neîntemeiate, astfel încât, în temeiul dispozițiilor

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins

ca nefondat.

Potrivit art. 192

alin. (2) C. proc. pen., va fi obligată recurenta-inculpată la plata cheltuielilor

judiciare statului, din care suma reprezentând onorariul apărătorului din oficiu

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpata T.A. împotriva încheierii din 05 septembrie 2012

a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, pronunțată în Dosarul

nr. 115/44/2012.

Obligă recurenta-inculpată

la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 septembrie

2012.