ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2781/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 05 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., a fost menținută arestarea preventivă a inculpatei T.A. S-a reținut, în esență, că datele dosarului conduc la presupunerea rezonabilă că inculpata a săvârșit faptele de luare de mită și trafic de influență, folosindu-se de funcția deținută și primind sumele de 80.000 RON și 700 euro de la martorul denunțător I.C., în exercitarea atribuțiilor de serviciu, lezând autoritatea și credibilitatea de care trebuie să se bucure magistrații, dar și interesele legitime ale persoanelor.

S-a apreciat că măsura preventivă anterior luată este legală și temeinică, lăsarea inculpatei în libertate prezentând, în continuare, pericol pentru ordinea publică, măsura preventivă fiind necesară asigurării bunei desfășurări a procesului penal, subzistând cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., dar și cel prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen., inculpata încercând să zădărnicească aflarea adevărului prin preconstituirea de înscrisuri care să o disculpe.

S-a avut în vedere gravitatea faptelor, calitatea inculpatei de judecător la Judecătoria Focșani și suspiciunea că aceasta ar fi pretins sume de bani pentru a pronunța o soluție favorabilă denunțătorului, lăsând, totodată, să se înțeleagă că ar putea interveni, prin folosirea influenței sale pe lângă alți magistrați pentru realizarea scopului urmărit de denunțător; de asemenea, s-a reținut și rezonanța socială negativă a faptelor ce au generat o tulburare însemnată a opiniei publice, precum și momentul procesual, atitudinea procesuală a inculpatei, arestarea preventivă nedepășind o durată rezonabilă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpata, criticând-o după cum rezultă din susținerile apărătorilor aleși pentru neverificarea efectivă a tuturor temeiurilor ce au stat la baza luării măsurii preventive, neoferirea de argumente concrete ci de formule stereotipe, neindicarea de elemente noi care să justifice menținerea măsurii și nici a unor probe concrete, inexistența unui fundament juridic pentru reținerea cazului prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen., nesubzistența temeiului constituit de dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., neobservarea circumstanțelor personale ale inculpatei și a temeiului arestării, inexistența probelor care să susțină o soluție de condamnare.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate, iar în rejudecare, revocarea măsurii arestării preventive, iar în subsidiar înlocuirea măsurii cu cea a obligării de a nu părăsi țara. Analizând recursul prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., se constată că este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează: Astfel după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 160 b C. proc. pen., prin raportare la art. 300 2 , în cursul judecății, instanța „verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea și temeinicia arestării preventive”, iar în cazul în care se constată că „temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate” se dispune menținerea arestării preventive.

Se va constata așadar că instanța ]nvestită cu soluționarea cauzei procedează la efectuarea verificării anterior indicate, cu respectarea principiului prezumției de nevinovăție și fără a se pronunța cu privire la vinovăția inculpatei arestata în cauză, apreciind asupra necesității menținerii măsurii arestării preventive. De asemenea, după cum s-a reținut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi și stabili realitatea și natura infracțiunilor pretins comise (cauza Ciraklar vs. Turcia). Legitimitatea menținerii în detenție provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize în concret a cauzei dedusă judecății și constatarea existenței de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, față de regula respectării libertății individuale (Van der Tang vs. Spania, Pantano vs. Italia).

Din perspectiva art. 5 din Convenție, a doctrinei și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea licită de libertate ca situație de excepție, cu referire expresă la detenția provizorie, presupune existența de bănuieli plauzibile (cauza Fox, Campbell și Hartley vs. Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord) și implică fapte și/sau informații de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a putut comite infracțiunea pentru care este arestată (cauza Erdagoz vs. Turcia). Practica Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit, de asemenea, că probele existente la momentul arestării nu trebuie să reprezinte dovezile necesare formulării unei acuzații complete (cauza Murray vs. Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord), subzistența și persistența unor indicii grave de vinovăție constituind factori pertinenți sub aspectul privării de libertate (cauza Tomasi vs. Franța).

Totodată, instanța de contencios european a drepturilor omului a apreciat că persistența motivelor arestării reprezintă o condiție pentru legalitatea menținerii detenției, aceasta, coroborată cu diligențele depuse de autorități pentru derularea procedurii, legitimând detenția. Rezultă, așadar, din examinarea comparată a prevederilor cuprinse în legea națională și a celor europene, că legislația internă corespunde exigențelor art. 5 din Convenție, atât prin prevederea expresă și limitativă a cazurilor în care detenția provizorie este permisă de lege, cât și prin reglementarea unor garanții ce exclud ingerințele arbitrare în exercițiul dreptului la libertate și siguranță.

Aplicând considerațiile teoretice anterior expuse speței de față se constată că sub aspectele menționate, instanța a procedat legal, punând în discuție legalitatea și temeinicia stării de arest a inculpatei și reținând, în urma unui amplu și riguros examen asupra fiecăruia din temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că acestea se mențin, privarea de libertate impunându-se în continuare pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal. Astfel, având în vedere și dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, jurisprudența Curții Europene și Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, prin hotărârea recurată s-a apreciat just că în raport cu stadiul procesual, subzistă în continuare condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. b), cât și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., impunând în continuare privarea de libertate a inculpatei, deoarece există indiciile temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că a comis infracțiunile de trafic de influență, respectiv luare de mită, fapte penale de o gravitate excepțională, pentru care inculpata a fost cercetată și trimisă în judecată. Examenul efectuat sub aspectele precizate de către prima instanță este, deopotrivă, fundamentat pe dispozițiile cuprinse în normele europene, jurisprudența instanței europene, dar și pe dispozițiile dreptului intern, fiind analizată problema legitimității detenției prin prisma faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpată, a naturii și gravității lor, stadiului procesual, duratei detenției și persoanei inculpatei.

Instanța de recurs, în baza propriului examen asupra menținerii măsurii arestării preventive a inculpatei dispusă prin încheierea recurată, în raport cu criticile formulate de apărare, constată că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatei, prevăzute de dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., cu referire la art. 143 și art. 148 alin. (2) C. proc. pen., în condițiile art. 300 2 cu referire la art. 160 b alin. (3) din același cod. Inculpata a fost arestată avându-se în vedere ca temei de drept dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc.

pen., din probele administrate în cauză rezultând presupunerea rezonabilă că a comis faptele pentru care a fost condamnată de prima instanța și existând indicii ce determină bănuiala că inculpata a comis faptele în exercițiul și în virtutea funcțiilor pe care le avea, creând impresia că autoritățile judiciare - inclusiv propria sa persoană, în calitate de judecător - pot fi influențate pentru a-și desfășura activitatea în sensul dorit de anumite persoane. Această conduită a inculpatei a fost aptă a determina în societate o stare de insecuritate, bazată preponderent pe existența posibilității de influențare și aservire a autorităților judiciare, cu privire la care inculpata prin acțiunile sale a încercat să acrediteze ideea că pot fi folosite nelegal și pentru realizarea intereselor particulare ale anumitor persoane.

Totodată, probele dosarului au dovedit și îndeplinirea condiției prevăzută de art. 148 lit. b) C. proc. pen., constând în existența de date relative la încercarea inculpatului de zădărnicire a aflării adevărului prin preconstituirea de probe în apărare, motiv care constituie un risc pertinent de natură a justifica menținerea măsurii provizorii privative de libertate. Sub acest aspect se impune a se constata că probele administrate până la acest moment nu au infirmat, ci, dimpotrivă, au susținut aspectele de fapt avute anterior în vedere la luarea măsurii arestării, conturând, relativ la conduita procesuală a inculpatei, un anumit profil, ce întemeiază concluzia că în libertate inculpata reprezintă un risc pentru buna desfășurare a procesului penal, prin încercarea de zădărnicire a aflării adevărului.

Așa fiind, se constată că, în speță, se mențin temeiurile avute în vedere la data luării măsurii arestării, după cum în mod just s-a reținut prin încheierea atacată, probele administrate până la acest moment procesual neinfirmând aspectele de fapt avute în vedere anterior. Probele dosarului furnizează indicii temeinice ce susțin presupunerea rezonabilă că inculpata a comis infracțiunile pentru care este cercetată, sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acesteia constituie un pericol concret pentru ordinea publică. În speță, acesta rezultă din gravitatea și materialitatea faptelor presupus comise, modul în care inculpata a acționat, poziția socială privilegiată a acesteia și percepția avută cu privire la modul de rezolvare a intereselor persoanelor și a manierei în care autoritățile pot fi folosite, la nevoie, pentru rezolvarea unor probleme personale prin exercitarea de influențe contra unor sume de bani.

Se constată, totodată, că timpul scurs de la luarea măsurii nu este de natură a determina concluzia că nu mai sunt îndeplinite condițiile menținerii arestării, având în vedere, în ansamblu, atât evoluția judecații – aflată în prima instanță, diligența autorităților în asigurarea celerității procedurii, complexitatea cauzei, cât și necesitatea desfășurării în condiții normale a procesului penal, aspecte ce demonstrează caracterul legitim al detenției, care, totodată, răspunde exigențelor impuse de dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, durata arestării preventive nefiind excesivă prin raportare la elementele anterior menționate.

Rezultă că lipsirea de libertate - prin menținerea măsurii arestării preventive - se impunea luându-se în considerare interesul public ce trebuie protejat cu prioritate și fără încălcarea prezumției de nevinovăție a inculpatului, față de regula respectării libertății individuale, acest interes general al menținerii ordinii sociale și de drept trecând înaintea dreptului persoanei deținute de a fi cercetată în libertate și justificând privarea sa de libertate.

Așadar, nu pot fi primite criticile invocate în recurs de către apărare, privind neoferirea de temeiuri concrete pentru menținerea măsurii preventive, neanalizarea situației personale a inculpatei – prin raportare la scopul măsurii preventive și durata acesteia, prin hotărârea atacată oferindu-se argumente concrete relative la starea de fapt și presupusa contribuție a inculpatei la derularea activității infracționale ce i se impută, menținerea măsurii preventive având în mod necesar în vedere realizarea scopului acesteia, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei. De asemenea, nu pot fi primite argumentele relative la inexistența probelor de vinovăție, deoarece, după cum s-a arătat anterior, probele necesare legitimării detenției nu trebuie cu necesitate să fie identice celor care să fundamenteze o hotărâre definitivă de condamnare.

Pentru considerentele ce preced se constată că încheierea atacată este legală, temeinică și riguros motivată, criticile invocate în recurs fiind neîntemeiate, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligată recurenta-inculpată la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând onorariul apărătorului din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata T.A. împotriva încheierii din 05 septembrie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, pronunțată în Dosarul nr. 115/44/2012. Obligă recurenta-inculpată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 11 septembrie 2012.