ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2427/2012

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 11 iulie 2012, pronunțată în dosarul nr. 115/44/2012, Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze minori și familie, pe rol fiind judecarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, a cererii de sesizare a Curții Constituționale și a cererii de îndreptare a erorii materiale a încheierii din 25 iunie 2012, cereri formulate de inculpata T.A. - prin avocat B.I., s-a pus în discuție și sesizarea din oficiu privind verificarea legalității și temeiniciei stării de arest. Curtea, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatei T.A., a apreciat că această măsura este legală și temeinică, neintervenind elemente noi de la ultima verificare a acestei măsuri preventive, care să conducă la concluzia că arestarea preventivă a acesteia nu se mai justifică, astfel că în baza art. 300 2 C. proc.

pen. raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. a menținut arestarea preventivă a inculpatei T.A. Prin aceeași încheiere, în baza art. 160 8a alin. (6) C. proc. pen. s-a respins ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpata T.A., raportat la presupunerea rezonabilă și a indiciilor temeinice, precum și a datelor existente din care ar rezulta că inculpata a comis infracțiunile imputate prin actul de sesizare al instanței, apreciind că buna desfășurare a procesului penal nu s-ar putea asigura prin punerea în libertate a inculpatei. În baza art. 29 alin. (6) din Legea nr.47/1992 republicată, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate privind O.U.G.

nr. 43/2002, formulată de inculpata T.A. , constatând că este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. În baza art. 195 C. proc. pen., s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de inculpata T.A., constatând că aspectele semnalate nu se verifică, întrucât instanța a cenzurat cererile de probatorii solicitate în apărare de către inculpata T.A., prin apărător, în conformitate cu dispozitivul încheierii. În termen legal, inculpata T.A. a declarat recurs împotriva încheierii menționate, solicitând, prin apărătorul desemnat din oficiu, admiterea recursului și continuarea judecății în stare de libertate. În ceea ce privește liberarea provizorie, a susținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, astfel că a solicitat admiterea recursului.

Cu privire la verificarea legalității și temeiniciei stării de arest preventiv a susținut că această măsură nu se mai impune la acest moment ea având un caracter excepțional, starea de libertate fiind cea de normalitate, apreciind că poate fi asigurat echilibrul între starea de arest și protecția cetățeanului prin punerea sa în libertate, întrucât a fost suspendată din funcția de magistrat, astfel că nu mai are posibilitatea săvârșirii de noi infracțiuni. În concluziile scrise depuse la dosar de către apărătorul ales, s-a arătat că în mod netemeinic instanța a menținut starea de arest a inculpatei, considerând ca fiind în continuare incidente temeiurile de arestare prev. de art. 148 lit. b) și f) C. proc.

pen., constatând că la dosarul cauzei există date că încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului și că există probe din care rezultă că lăsarea sa în liberate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, fără însă a indica în concret aceste probe. S-a mai susținut că instanța nu a avut în vedere faptul că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive au încetat, făcând referire la probele administrate în dosar, respectiv declarațiile martorilor D.M., S.A., ș.a.. De asemenea, s-a susținut că instanța, în mod nelegal nu a soluționat cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea formulată în subsidiar.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului casarea încheierii și, în rejudecare, admiterea cererii de revocare a arestării preventive și, în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea. Recursul declarat de inculpata este nefondat. Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua față de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă. Art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă „există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă”. Totodată, lit. f) a aceluiași articol prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prev. de art. 143 și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Cu referire la motivele de recurs invocate, se reține că instanța de fond, la 11 iulie 2012 a constatat că măsura arestării preventive este încă justificată atât de rațiuni de protejare a ordinii publice, subzistând astfel dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., cât și din motive ce țin de buna desfășurare a procesului penal, care ar putea fi periclitată prin încercarea inculpatei de a zădărnici aflarea adevărului prin influențarea probatoriului ce urmează a fi administrat în cauză. Totodată, instanța a considerat că formularea acestei noi cereri de liberare provizorie este în continuare lipsită de temeinicie, apreciind că buna desfășurare a procesului penal nu s-ar putea asigura prin punerea în libertate a inculpatei.

În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin rechizitoriul nr. 145/P/2011 din 27 ianuarie 2012 al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA - Secția Combatere a Corupției, au fost trimiși în judecata: - inculpata T.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6, la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6, la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; - inculpatul L.A. pentru complicitate la infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 26 rap.

la art. 254 alin. (1) C. pen., art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., complicitate la infracțiunea de dare de mită prevăzută de art. 26 rap. la art. 255 alin. (1) C. pen., art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), complicitate la infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 26 rap. la art. 257 alin. (1) C. pen., art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Așa fiind, se constată că deși în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre de condamnare a inculpatei, în prezent dosarul fiind la judecata în fond, ea este totuși de natură să justifice continuarea privării de libertate a acesteia, în condițiile art. 5 par. 1 lit. a) din CEDO, temeiurile de fapt și de drept care au impus luarea și menținerea arestării preventive a inculpatei nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susține depășirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul dispozițiilor legale anterior citate. Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescența acestui gen de fapte, starea de pericol și urmările sociale produse prin însăși natura faptelor.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere datele personale ale inculpatei, respectiv calitatea pe care aceasta o avea de magistrat judecător în cadrul Judecătoriei Focșani, calitatea în care avea obligația să respecte și să îndeplinească atribuțiile de serviciu cu mare rigurozitate și fără a întreprinde acțiuni care să pună la îndoială sau să creeze cea mai mică suspiciune cu privire la corectitudinea, imparțialitatea și legalitatea actelor sale. În același context juridic s-au luat în considerare și aspectele referitoare la infracțiunile de săvârșirea cărora este învinuită, respectiv pericolul social al acestora, faptul că lăsarea în libertate a inculpatei ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția nu acționează destul de ferm împotriva unor manifestări infracționale de pericol accentuat.

Nu în ultimul rând, s-a ținut seama de împrejurarea că lucrările dosarului oferă date temeinice că inculpata a încercat să împiedice aflarea adevărului prin preconstituirea unor înscrisuri în vederea disculpării sale, fiind actuale în continuare dispozițiile art. 148 lit. b) C. proc. pen. Față de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatei nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate a acesteia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării procesului penal, în raport de natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, de modalitatea de săvârșire, de circumstanțele reale în care au fost produse, de recrudescența acestui gen de fapte, de starea de pericol și de urmările sociale produse prin însăși natura faptelor.

Așa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpata până la pronunțarea și rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracțiuni și nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepășind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei și faptul că până în prezent nu a fost pronunțată o hotărâre în cauză.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva dispozițiilor de respingere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a apreciat-o ca neîntemeiată raportat la presupunerea rezonabilă și a indiciilor temeinice, precum și a datelor existente din care ar rezulta că inculpata a comis infracțiunile imputate prin actul de sesizare al instanței, apreciind că buna desfășurare a procesului penal nu s-ar putea asigura prin punerea în libertate a acesteia. În această ordine de idei, deși s-a constatat că sub aspect formal toate condițiile prev. de art. 160 2 C. proc.

pen., privind liberarea provizorie sub control judiciar sunt îndeplinite în cauză, probele în acuzare existente la dosarul cauzei au impus puternica prezumție că inculpata în calitate de judecător și-a încălcat grav atribuțiile de serviciu cu ocazia soluționării unei cauze civile - cu a cărei judecare era investită, existând în acest sens suspiciunea că aceasta ar fi pretins de la denunțătorul I.C. sume mari de bani, pentru a pronunța o soluție favorabilă acestuia din urmă, și, mai mult a lăsat să se înțeleagă - într-un anumit context - că ar putea interveni prin folosirea influenței ce o avea și asupra unor alți magistrați în scopul asigurării finalității juridice urmărite de către denunțător.

În atare situație, în mod corect instanța a apreciat că faptele reținute în sarcina inculpatei sunt deosebit de grave raportat la modalitatea de desfășurare a activității infracționale, la calitatea acesteia de judecător în care se prezumă că a fost comisă, la scopul urmărit și natura relațiilor sociale cărora le-a adus atingere. Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că în raport de temeiul prev. de lit. b) a art. 148 C. proc. pen., care, alături de cel de la lit. f), a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatei în cauză sunt incidente disp. art.160 2 alin. (2) C. proc. pen. în sensul că „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă (..) că inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte”.

Așa fiind, în lumina celor anterior expuse, se poate concluziona că dacă acordarea liberării provizorii sub control judiciar este facultativă, fiind atributul instanței de a aprecia dacă liberarea provizorie poate constitui o alternativă a măsurii arestării preventive, dar numai în măsura în care buna desfășurare a procesului penal nu ar fi periclitată, potrivit disp. art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., textul este imperativ, clar și strict, privind situațiile în care această liberare nu se acordă, situație evidentă în care inculpata se află. Referitor la critica invocată în concluziile scrise prin care s-a susținut că instanța, în mod nelegal nu a soluționat cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea formulată în subsidiar, Înalta Curte, examinând încheierea recurată constată că nu s-a formulat o astfel de cerere în fața instanței de fond.

În ceea ce privește cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea formulată tot în concluziile scrise ca solicitare în recurs, în lumina celor anterior expuse, Înalta Curte constată că atâta vreme cât nu s-au modificat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nici nu se justifică înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă mai puțin restrictivă, respectiv cu obligarea de a nu părăsi țara sau localitatea.

Cu privire la dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate invocată, precum și la cea de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale, Înalta Curte constată că aceste dispoziții doar au fost enumerate în cererea de recurs, ca fiind cuprinse în încheierea recurată, fără însă în concluziile orale susținute de apărătorul desemnat din oficiu sau în cele scrise depuse de apărătorul ales să se facă referire la acestea. Ca atare, încheierea pronunțată la 11 iulie 2012 este legală. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de inculpata T.A. nefiind fondat, în baza art. 385 15 pct. l lit. b) C. proc. pen., va fi respins.

În baza art. 192 C. proc. pen., inculpata recurentă va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata T.A. împotriva încheierii din 11 iulie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze minori și familie, pronunțată în dosarul nr. 115/44/2012. Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 16 iulie 2012.