ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2427/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2427/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea din 11 iulie 2012, pronunțată în dosarul nr.

115/44/2012,

Curtea de Apel Bacău, secția

penală și pentru cauze minori și familie, pe rol fiind

judecarea cererii de liberare provizorie sub

control judiciar, a cererii de sesizare a

Curții Constituționale și a cererii de îndreptare a erorii materiale a

încheierii din

25 iunie 2012, cereri

formulate de inculpata T.A. - prin avocat B.I., s-a pus în discuție și

sesizarea din oficiu privind verificarea legalității și temeiniciei

stării

de arest.

Curtea,

verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatei

T.A., a apreciat că această măsura

este legală și temeinică, neintervenind elemente noi de la ultima verificare a

acestei măsuri preventive,

care să conducă

la concluzia că arestarea preventivă a acesteia nu se mai justifică,

astfel

că în baza art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. a menținut arestarea preventivă a inculpatei T.A.

Prin aceeași încheiere, în baza art.

160

8a

alin. (6) C. proc. pen. s-a respins ca

neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de

inculpata T.A., raportat

la presupunerea rezonabilă și a indiciilor temeinice, precum și a datelor

existente din care ar rezulta că inculpata a comis

infracțiunile imputate prin actul de sesizare al

instanței, apreciind că buna

desfășurare

a procesului penal nu s-ar putea asigura prin punerea în libertate a

inculpatei.

În baza art. 29 alin. (6) din Legea

nr.47/1992 republicată, s-a respins cererea

de

sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de

neconstituționalitate

privind O.U.G. nr. 43/2002, formulată de inculpata T.A.

,

constatând că este

inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29

alin. (1) din Legea

nr. 47/1992.

În baza art. 195

C. proc. pen., s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale

formulată de

inculpata T.A., constatând că aspectele semnalate nu se verifică, întrucât

instanța a cenzurat cererile de probatorii solicitate în apărare de

către inculpata

T.A., prin apărător, în conformitate cu dispozitivul

încheierii.

În termen legal, inculpata T.A. a

declarat recurs împotriva încheierii menționate, solicitând, prin apărătorul

desemnat din oficiu, admiterea recursului și continuarea judecății în stare de

libertate.

În ceea ce

privește liberarea provizorie, a susținut că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de lege, astfel

că a solicitat admiterea recursului.

Cu privire la

verificarea legalității și temeiniciei stării de arest preventiv a

susținut că această măsură nu se mai

impune la acest moment ea având un

caracter

excepțional, starea de libertate fiind cea de normalitate, apreciind că

poate fi asigurat echilibrul între starea de

arest și protecția cetățeanului prin

punerea sa în libertate, întrucât a

fost suspendată din funcția de magistrat, astfel că nu mai are posibilitatea săvârșirii

de noi infracțiuni.

În concluziile scrise depuse la

dosar de către apărătorul ales, s-a arătat că în mod netemeinic instanța a

menținut starea de arest a inculpatei, considerând ca fiind în continuare

incidente temeiurile de arestare prev. de art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen.,

constatând că la dosarul cauzei există date că încearcă să zădărnicească în mod

direct sau indirect aflarea adevărului și că există probe din care rezultă că

lăsarea sa în liberate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică,

fără însă a indica în concret aceste probe.

S-a mai susținut că instanța nu a

avut în vedere faptul că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive au încetat, făcând referire la probele administrate în dosar, respectiv

declarațiile martorilor D.M., S.A., ș.a..

De asemenea, s-a susținut că

instanța, în mod nelegal nu a soluționat cererea de înlocuire a măsurii arestării

preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea formulată în

subsidiar.

În concluzie, s-a solicitat

admiterea recursului casarea încheierii și, în rejudecare, admiterea cererii de

revocare a arestării preventive și, în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării

preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Recursul declarat de inculpata este

nefondat.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica

sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua față de acesta una din

măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.

Art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura

arestării inculpatului poate fi luată dacă „există date că inculpatul încearcă

să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin

influențarea unei părți, a unui martor sau expert, ori prin distrugerea,

alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă”.

Totodată, lit. f) a aceluiași

articol prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite

condițiile prev. de art. 143 și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care

legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de

4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret

pentru ordinea publică.

Cu referire la motivele de recurs

invocate, se reține că instanța de fond, la 11 iulie 2012 a constatat că măsura arestării

preventive este încă

justificată atât de rațiuni de protejare a ordinii publice, subzistând astfel

dispozițiile art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., cât și din motive ce țin de

buna desfășurare a procesului penal, care ar putea fi periclitată prin încercarea

inculpatei de a zădărnici aflarea

adevărului prin influențarea probatoriului ce

urmează a fi administrat

în cauză.

Totodată, instanța a considerat că

formularea acestei noi cereri de

liberare

provizorie este în continuare lipsită de temeinicie, apreciind că buna

desfășurare a procesului penal nu s-ar putea

asigura prin punerea în libertate a

inculpatei.

În raport de actele dosarului, Înalta

Curte constată că prin rechizitoriul nr. 145/P/2011 din 27 ianuarie 2012 al Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA - Secția Combatere a Corupției,

au fost trimiși în judecata:

-

inculpata T.A. pentru săvârșirea

infracțiunilor de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la

art. 6, la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. și trafic de influență prev. de

art.

257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6, la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000,

cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

- inculpatul L.A.

pentru complicitate la infracțiunea de luare de mită

prevăzută de art. 26 rap. la art.

254 alin. (1) C. pen., art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., complicitate la infracțiunea de dare

de mită prevăzută de art. 26 rap. la art. 255 alin. (1) C. pen., art. 6

și art. 7 alin. (2) din

Legea nr. 78/2000

cu aplicarea art. 41 alin. (2), complicitate la infracțiunea de trafic de

influență prevăzută de art. 26 rap. la art. 257 alin. (1) C. pen., art. 6 și

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

toate cu aplicarea art. 33 lit. a)

C. pen.

Așa fiind, se constată că deși în

cauză nu s-a pronunțat o hotărâre de condamnare a inculpatei, în prezent

dosarul fiind la judecata în fond, ea este totuși de natură să justifice

continuarea privării de libertate a acesteia, în condițiile art. 5 par. 1 lit.

a) din CEDO, temeiurile de fapt și de drept care au impus luarea și menținerea

arestării preventive a inculpatei nu s-au modificat ori estompat prin trecerea

timpului, neputându-se susține depășirea unei durate rezonabile a măsurii

privative de libertate, în sensul dispozițiilor legale anterior citate.

Totodată, s-au mai avut în vedere

recrudescența acestui gen de fapte, starea de pericol și urmările sociale

produse prin însăși natura faptelor.

În această ordine de idei, Înalta

Curte constată că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, la

evaluarea lui s-au avut în vedere datele personale ale inculpatei, respectiv

calitatea pe care aceasta o avea de magistrat

judecător în cadrul Judecătoriei

Focșani, calitatea în care avea

obligația să respecte și să îndeplinească

atribuțiile

de serviciu cu mare rigurozitate și fără a întreprinde acțiuni care să

pună

la îndoială sau să creeze cea mai mică suspiciune cu privire la corectitudinea,

imparțialitatea și legalitatea actelor sale.

În același context juridic s-au luat

în considerare și aspectele referitoare la infracțiunile de săvârșirea cărora

este învinuită, respectiv pericolul social al acestora, faptul că lăsarea în

libertate a inculpatei ar putea crea în opinia publică un sentiment de

insecuritate, credința că justiția nu acționează destul de ferm împotriva unor

manifestări infracționale de pericol accentuat.

Nu în ultimul rând, s-a ținut seama

de împrejurarea că lucrările dosarului oferă date temeinice că inculpata a

încercat să împiedice aflarea adevărului prin preconstituirea unor înscrisuri

în vederea disculpării

sale, fiind actuale în

continuare dispozițiile art. 148 lit. b) C. proc. pen.

Față de cele arătate, se constată că

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatei

nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate a acesteia,

apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru

ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării

procesului penal, în raport de natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite,

de modalitatea de săvârșire, de circumstanțele reale în care au fost produse,

de recrudescența acestui gen de fapte, de starea de pericol și de urmările

sociale produse prin însăși natura faptelor.

Așa fiind, măsura arestării

preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de nevinovăție

de care se bucură inculpata până la pronunțarea și rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile,

în sensul comiterii unor infracțiuni și nu tinde să reprezinte o executare

anticipată a pedepsei, durata nedepășind, la acest moment procesual, caracterul

rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei și faptul că până în prezent nu

a fost pronunțată o hotărâre în cauză.

În ceea ce privește recursul

declarat împotriva dispozițiilor de respingere a

cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte

constată că în mod corect prima instanță a apreciat-o ca neîntemeiată raportat

la presupunerea rezonabilă și a

indiciilor temeinice, precum și a

datelor existente din care ar rezulta că inculpata a comis infracțiunile

imputate prin actul de sesizare al instanței, apreciind că buna desfășurare a

procesului penal nu s-ar putea asigura prin punerea în libertate a acesteia.

În această ordine de idei, deși s-a

constatat că sub aspect formal toate condițiile prev. de art. 160

2

C.

proc. pen., privind liberarea provizorie sub control

judiciar sunt îndeplinite în cauză, probele în acuzare existente la

dosarul cauzei au

impus puternica

prezumție că inculpata în calitate de judecător și-a încălcat grav

atribuțiile de serviciu cu ocazia soluționării

unei cauze civile - cu a cărei judecare

era investită, existând în acest

sens suspiciunea că aceasta ar fi pretins de la denunțătorul I.C. sume mari de

bani, pentru a pronunța o soluție

favorabilă

acestuia din urmă, și, mai mult a lăsat să se înțeleagă - într-un anumit

context - că ar putea interveni prin folosirea

influenței ce o avea și asupra

unor alți magistrați în scopul asigurării

finalității juridice urmărite de către denunțător.

În atare situație, în mod corect

instanța a apreciat că faptele reținute în

sarcina

inculpatei sunt deosebit de grave raportat la modalitatea de desfășurare a

activității

infracționale, la calitatea acesteia de judecător în care se prezumă că a

fost comisă, la scopul urmărit și natura

relațiilor sociale cărora le-a adus atingere.

Nu în ultimul

rând, Înalta Curte constată că în raport de temeiul prev. de lit. b) a art. 148

C. proc. pen.,

care, alături de cel de la lit. f), a stat la baza luării măsurii arestării

preventive a inculpatei în

cauză sunt incidente disp. art.160

2

alin. (2) C. proc. pen.

în sensul că „liberarea provizorie

sub

control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă

(..) că

inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin

influențarea unor părți,

martori sau experți,

alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte

asemenea

fapte”.

Așa fiind, în

lumina celor anterior expuse, se poate concluziona că dacă

acordarea

liberării provizorii sub control judiciar este facultativă, fiind atributul

instanței de a aprecia dacă

liberarea provizorie poate constitui o alternativă a măsurii arestării

preventive, dar numai în măsura în care buna desfășurare a

procesului penal nu ar fi periclitată, potrivit

disp. art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., textul este imperativ, clar

și strict, privind situațiile în care această liberare nu se acordă, situație

evidentă

în care inculpata se află.

Referitor la critica invocată în

concluziile scrise prin care s-a susținut că instanța, în mod nelegal nu a

soluționat cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura

obligării de a nu părăsi țara sau localitatea formulată în subsidiar, Înalta

Curte, examinând încheierea recurată constată că nu s-a formulat o astfel de

cerere în fața instanței de fond.

În ceea ce privește cererea de

înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

țara sau localitatea formulată tot în concluziile scrise ca solicitare în

recurs, în lumina celor anterior expuse, Înalta Curte constată că atâta vreme

cât nu s-au modificat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive nici nu se justifică înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură

preventivă mai puțin restrictivă, respectiv cu obligarea de a nu părăsi țara

sau localitatea.

Cu privire la dispoziția de respingere

a cererii de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate

invocată, precum și la cea de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale,

Înalta Curte constată că aceste dispoziții doar au fost enumerate în cererea de

recurs, ca fiind cuprinse în încheierea recurată, fără însă în concluziile

orale susținute de apărătorul desemnat din oficiu sau în cele scrise depuse de

apărătorul ales să se facă referire la acestea.

Ca atare, încheierea pronunțată la

11 iulie 2012 este legală.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de inculpata T.A. nefiind fondat, în baza art. 385

15

pct. l lit. b) C. proc. pen., va fi respins.

În baza art. 192 C. proc. pen.,

inculpata recurentă va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata T.A.

împotriva încheierii din 11 iulie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze minori și familie, pronunțată în dosarul nr. 115/44/2012.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei,

reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 16 iulie 2012.