ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1661/2012

Asupra

recursului de față,

În baza

lucrărilor Dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din 15 mai Curtea

de Apel Bacău a respins, ca neântemeiată cererea de liberare provizorie sub control

judiciar formulată de inculpata T.A. și a menținut măsura arestării preventive.

Pentru a

dispune astfel, Curtea de Apel a reținut:

1.referitor

la cererea de liberare provizorie sub control judiciarcă formal sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C.

proc. pen. pentru admisibilitatea în principiu.

Sub

aspectul temeiniciei, instanța a apreciat că față de complexitatea cauzei,

natura și gravitatea infracțiunilor, rezonanța negativă și nu în ultimul rând

de calitatea de judecător avută la momentul săvârșirii presupuselor

infracțiuni, nu este oportună lăsarea în libertate a inculpatei.

2.verificând

legalitatea și temeinicia măsurii arestăriipreventive, că nu au intervenit

elemente noi care să justifice lăsarea înlibertate a inculpatei.

S-a

apreciat că pericolul concret al faptelor presupus a fi comise de inculpata T.A.,

este deosebit de mare, decurgând și din faptul că inculpata prin calitatea sa de

magistrat judecător, se pare că a săvârșit ea însăși fapte prevăzute de legea

penală de natură a aduce grave vătămări valorilor sociale ocrotite de legea

penală.

Referitor

la termenul rezonabil al detenției preventive, prin raportare și la

jurisprudența C.E.D.O., Curtea de Apel a apreciat că acesta trebuie analizat

prin prisma timpului scurs de la luarea măsurii preventive, a complexității și

circumstanțelor concrete ale fiecărui caz în parte, concluzionând că la acest

moment procesual interesul general al societății prevalează celui personal al

inculpatei de a fi judecată în libertate.

Rezonanța

socială negativă a faptelor pentru care este judecată inculpata, generează o

tulburare însemnată asupra ordinii publice, motiv pentru care instanța a

apreciat că privarea de libertate în continuarea a inculpatei, este oportună

pentru buna desfășurare a procesului penal.

Împotriva

acestei încheieri a declarat recurs inculpata solicitând admiterea lui, casarea

încheierii și lăsarea în libertate, motivele fiind prezentate în practicaua

prezentei hotărâri astfel că nu vor mai fi reluate.

Examinând

recursul declarat prin prisma dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) și

art. 385

14

C. proc. pen., Înalta Curte constată că este nefondat

pentru următoarele consideretente:

În ceea

ce privește cererea de liberare provizorie sub control judiciar Înalta Curte

constată că, în concordanță cu prevederile art. 5 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, dispozițiile art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.

prevăd posibilitatea instanței de judecată de a acorda liberarea provizorie sub

control judiciar în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani. Astfel, instanța de judecată este

abilitată să analizeze eventualele consecințe ale acestei măsuri, să

stabilească un just echilibru între interesul inculpatei de a fi cercetată în

stare de libertate și interesul general de a fi descoperite și sancționate

faptele antisociale și persoanele responsabile de comiterea lor. Trebuie avut

în vedere și faptul că liberarea provizorie presupune menținerea împrejurărilor

legale care permit arestarea, numai că organul judiciar apreciază că menținerea

inculpatei în stare de arest nu mai apare necesară, liberarea devenind posibilă

sub rezerva respectării anumitor condiții. întrucât starea de libertate a

persoanei este cea firească, C. proc. pen.  a prevăzut, ca regulă, în cadrul

procesului penal existența unor modalități și forme care să permită persoanei

arestate să ceară și să obțină, în cazul în care condițiile legale sunt

întrunite, punerea în libertate provizorie, fie sub control judiciar, fie pe

cauțiune (art. 5 alin. (5) C. proc. pen.).

În baza

examenului propriu și aplicând regulile anterior expuse la speța de față, Înalta

Curte constată că inculpata „are vocația" de a beneficia de liberare

provizorie sub control judiciar în raport cu dispozițiile art. 160

2

alin.

(1) C. proc. pen. privind maximul pedepsei prevăzute de lege, însă cererea nu

este întemeiată, având în vedere natura și gravitatea faptelor pentru care este

cercetată și împrejurările concrete în care se presupune că ar fi fost comise.

În ce

privește netemeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar, se

reține că din întreg probatoriul administrat în Dosarul de urmărire penală rezultă

indicii că inculpata ar fi comis infracțiunile de trafic de influență și luare

de mită.

În acord

cu instanța de fond, Înalta Curte reține că față de natura infracțiunilor

reținute în sarcina inculpatei, împrejurările în care acestea ar fi fost

săvârșite, rezultă că până la acest moment procesual, nu sunt suficiente

elemente, potrivit cărora să se constate că liberarea provizorie sub control

judiciar este o măsură adecvată scopului pentru care a fost aplicată acesteia

măsura arestării preventive.

Circumstanțele

personale ale inculpatei, nu sunt de natură a justifica aprecierea că acordarea

beneficiului liberării provizorii sub control judiciar ar fi oportună.

În ceea

ce privește menținerea măsurii arestării preventive, Înalta Curte în acord cu

instanța de fond constată că subzistă temeiurile care au determinat luarea

acestei măsuri față de inculpată și nu au intervenit elemente care să justifice

cercetarea acesteia în libertate.

Din

starea de fapt cu privire la care există indicii în cauză, Înalta Curte

constată că infracțiunile de care este acuzată inculpata sunt grave, cu un

impact social deosebit, implicând activitatea unui magistrat judecător chemat

să vegheze la respectarea legii și a ordinii de drept. Lăsarea în libertate a

inculpatei nu ar face altceva decât să sporească sentimental de nesiguranță și

să conducă la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a

organelor statului.

Analizând

posibilitatea luării unei măsuri alternative, Înalta Curte constată că, la

acest moment procesual nu se identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în

libertate a inculpatei, ci apreciază că întregul material probator administrat

în cauză, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură

preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv

reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Tot

astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și

prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din C.E.D.O. care protejează

dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente

și suficiente a o justifica.

Pertinența

și suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul

circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art.

136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpatei fiind necesară și pentru

buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile

procesuale de care aceasta se bucură conform legislației în vigoare.

În ceea

ce privește susținerea apărătorului inculpatei că perioada de 6 luni petrecută

în arest preventiv a depășit durata unui termen rezonabil, Înalta Curte

constată că în C. proc. pen.  nu există o definiție a noțiunii de termen rezonabil

în care se poate desfășura o procedură, spre deosebire de materia arestării

preventive, unde este reglementată instituția termenului rezonabil al

arestării.

În

jurisprudența constantă a CEDO s-a stabilit că durata rezonabilă a procedurii

se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, după

următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul

părților, comportamentul autorităților și importanța pentru cel interesat a

obiectului procedurii.

Dispozițiile

art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și art. 10 din Legea nr.

304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la

soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Este

adevărat că detenția trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de

libertate fiind cea normală însă raportat la datele speței, pentru buna

desfășurare a procesului penal se impune menținerea măsurii arestării

preventive a inculpatei.

Timpul

scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a

atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei

publice judecarea inculpatei în stare de libertate pentru infracțiuni de o

asemenea gravitate, existând riscul zădărnicirii aflării adevărului în cauză.

Pe de

altă parte, intervalul de timp de 6 luni nu are caracter nerezonabil față de

particularitățile cauzei și de diligentele sporite cu care au acționat organele

judiciare.

Așa

fiind, Înalta Curte constatând legalitatea și temeinicia încheierii pronunțate

de Curtea de Apel, urmează a respinge, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., recursul de clarat de inculpate T.A..

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpata T.A. împotriva încheierii din 15

mai 2012 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie,

pronunțată în Dosarul nr. 115/44/2012.

Obligă

recurenta inculpată la plata sumei de 225 RON cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial al apărătorului

desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 18 mai 2012.