ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 344/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 344/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea

de ședință din 1 februarie 2012 a Curții de Apel

Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul

nr.

115/44/2012, s-a dispus menținerea stării de arest a inculpatei T.A.

în temeiul art. 300

1

alin. (1) C. proc. pen., combinat cu art. 160

alin. (2) C. proc. pen.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut

că temeiurile care au

stat la baza

luării măsurii arestării preventive față de inculpată subzistă în

continuare,

impunând privarea de libertate a acesteia.

Împotriva

acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs

inculpata T.A., criticând-o pentru netemeinicie, solicitând

casarea

acesteia și punerea în libertate.

Înalta Curte,

examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu,

potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.

Potrivit

dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din C.E.D.O., orice persoană are dreptul la

libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

De la această

regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor

prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile

art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană

poate fi privată

de libertate dacă a fost arestată sau reținută în

vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când

există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există

motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o

infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia

privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și

la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca

arestarea preventivă

a unei persoane să se facă în conformitate cu

normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul

lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure

protejarea individului împotriva arbitrariului.

În cauza supusă

analizei, Înalta Curte constată respectarea,

deopotrivă,

atât a dispozițiilor cuprinse în legea internă cât și a exigențelor

ce

decurg din prevederile Convenției.

Potrivit art.

300

1

alin. (1) C. proc. pen., după înregistrarea

dosarului la instanță, în cauzele în care

inculpatul este trimis în judecată în

stare de arest, instanța este

datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia

arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Totodată,

conform art. 300

1

alin. (3) C. proc. pen., dacă instanța constată că

temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de

libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

În cauză, așa

cum rezultă din încheierea atacată, instanța a

procedat la efectuarea verificărilor impuse de legea procesual penală și

a

constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza

luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea

de libertate a inculpatei.

S-a reținut că

prin rechizitoriul nr. 245/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – D.N.A., secția de combatere a corupției, s-a dispus

trimiterea în judecată a inculpatei T.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de:

-„luare de

mită”, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6, la art. 7

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. (două acte materiale), constând în aceea că,

în calitate de judecător

la Judecătoria Focșani, a pretins în mod direct

și a primit prin intermediul inculpatului L.A., de la denunțătorul l.C., suma

de 80.000 lei la data de 16 iunie 2010 și suma de 700 euro la data de 17 iunie

2010, pentru a pronunța o hotărâre judecătorească favorabilă denunțătorului în

dosarul nr. 11258/231/2008, dosar în care inculpata a pronunțat ulterior

sentința civilă nr. 4944 din 05 octombrie 2010.

-„trafic de

influență”, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.,

raportat la art. 6, la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu

aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen. (trei acte materiale), constând în

aceea că a pretins și primit foloase constând în lucrări de amenajare a casei

de vacanță, respectiv tâmplărie de termopan, balustrade și grilaje metalice și

un acoperiș de tablă, pentru a-și folosi influența în vederea obținerii unei

hotărâri judecătorești favorabile denunțătorului l.C. în calea de atac a

recursului.

Împotriva

inculpatei s-a dispus în cursul urmăririi penale, prin încheierea de ședință

din 09 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, luarea

măsurii arestării preventive pe o durată de 29 de zile,

reținându-se că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 136, 143

și 148

lit. b) și f) C. proc. pen., iar ulterior, prin încheierea din 29

decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, măsura arestării

preventive s-a prelungit pe o durată de 30 de zile, până la data de 05

februarie 2012 inclusiv.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel

Galați la data de

30 ianuarie 2012, fiind repartizată spre soluționare

la termenul din 14 martie 2012, fiind acordat un termen intermediar la data de

01 februarie 2012 pentru

verificarea

legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive.

Verificând cauza în raport de dispozițiile art.

300

1

C. proc. pen.,

Curtea a constatat că temeiurile care au

determinat luarea măsurii arestării preventive nu au dispărut și că ele impun în

continuare privarea de libertate a inculpatei T.A.

Astfel, fără a

statua asupra vinovăției sau nevinovăției inculpatei, Curtea a constatat că din

probele administrate în cauză pe parcursul

urmăririi

penale rezultă probe și indicii temeinice, în sensul art. 143 alin. (1)

C.

proc. pen., care susțin acuzațiile aduse inculpatei și induc suspiciunea

rezonabilă privind săvârșirea faptelor pentru care aceasta este trimisă în

judecată.

În acest sens,

Curtea a avut în vedere declarațiile martorului denunțător l.C., declarațiile

martorilor l.P., T.C. și D.M., care confirmă anumite aspecte relatate

de martorul denunțător și procesul-verbal de

transcriere a convorbirilor

înregistrate în mediul ambiental, purtate

între martorul denunțător și inculpații T.A. și L.A., convorbiri ce au fost

înregistrate cu un reportofon de martorul denunțător l.C.

În ceea ce

privește existența condițiilor prevăzute de art. 148 lit. b) și

f) C. proc. pen., care au fost avute în vedere la

luarea măsurii arestării preventive, Curtea a constatat că acestea sunt în

continuare îndeplinite.

Astfel, se

reține că prin încheierea prin care s-a dispus arestarea preventivă a

inculpatei,

încheiere care prin rămânerea

definitivă se bucură de autoritate de lucru

judecat, s-a apreciat că

este incidentul cazul de arestare preventivă prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc.

pen., întrucât la acel moment existau la dosar date suficiente din care să se

poată deduce că inculpata a încercat zădărnicirea aflării adevărului prin

preconstituirea unor înscrisuri pentru a se da o aparență de legalitate

faptelor ce conturează acuzațiile de corupție aduse.

Ori acest

comportament al inculpatei constituie un element care

susține presupunerea rezonabilă că inculpata, odată pusă în libertate,

ar putea reitera activitatea de încercare a zădărnicirii aflării adevărului,

direct

sau indirect, prin

influențarea probatoriului ce trebuie efectuat în cauză, cu atât mai mult cu

cât cercetarea judecătorească nu a debutat încă, ceea ce

impune

concluzia că și la acest moment procesual temeiul prevăzut de art. 148 lit. b)

C. proc. pen., este de actualitate.

În ceea ce privește temeiul prevăzut de art. 148

lit. f) C. proc. pen.,

Curtea a constatat că faptele de săvârșirea

cărora este acuzată inculpata T.A. sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4

ani existând totodată probe că lăsarea inculpatei în libertate ar prezenta un

pericol concret pentru ordinea publică.

Instanța a

apreciat, corect, că probele din care rezultă pericolul pentru ordinea publică

sunt aceleași care vin să contureze acuzațiile aduse inculpatei, probe ce

denotă în același timp că persoanele acuzate cu suficient temei de comiterea

unor grave fapte de corupție, deși aparent

ar

avea o conduită socială și profesională ireproșabilă, sunt persoane care

prezintă

un real pericol social, față de care se justifică luarea și menținerea celei

mai aspre dintre măsurile preventive.

În acest fel

organele judiciare sunt în măsură să asigure păstrarea sentimentului de

securitate socială, prin menținerea încrederii opiniei publice asupra faptului

că nimeni nu este mai presus de lege și asupra combaterii fenomenului corupției

la toate nivelurile, având în vedere că inculpata făcea parte din corpul

magistraților, a căror conduită morală și socială trebuie să fie ireproșabilă,

săvârșirea unor fapte de corupție de

către

un judecător fiind cu atât mai șocantă și mai generatoare de neliniște

în

rândul opiniei publice, ținând seama de rolul social al magistraților și de

încrederea de care trebuie să se bucure aceștia din partea societății.

Așa fiind,

Curtea a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatei ar prezenta în

continuare un pericol concret pentru ordinea publică, pericol care rezultă și

din modalitatea în care se presupune că inculpata a desfășurat activitatea

infracțională, raportat la calitatea pe care a avut-o, la sumele de bani

pretinse, scopul urmărit și la natura relațiilor sociale cărora li s-a adus

atingere.

Cât privește

datele ce caracterizează persoana inculpatei, referitoare la conduita socială

și profesională anterioară, la problemele familiale ori de sănătate ale

membrilor familiei, Curtea a apreciat că acestea nu pot contrabalansa

argumentele ce pledează pentru menținerea inculpatei în stare de arest

preventiv și nici nu pot determina

luarea

unei alte măsuri procesuale, mai puțin restrictive de libertate.

Stadiul procesual incipient, gravitatea

acuzațiilor aduse inculpatei și

tulburarea gravă produsă de astfel de

fapte de corupție în rândul opiniei publice, precum și comportamentul procesual

anterior al inculpatei sunt

argumente ce

impun concluzia că măsura arestării preventive este singura

dintre cele

instituite de lege care poate asigura buna desfășurare a procesului penal și că

înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi țara ori

localitatea nu este oportună.

Pe de altă

parte, Curtea a constatat că măsura arestării preventive luată față de

inculpata T.A. este în consonanță și cu jurisprudența C.E.D.O. în materie,

fiind incidente motivele decelate în

hotărârile

W. împotriva Germaniei (riscul ca inculpatul, odată pus în

libertate, să

împiedice administrarea justiției) și L. împotriva Franței

(riscul ca punerea în libertate a inculpatului să

tulbure ordinea publică).

Cu privire la

ultimul dintre motive s-a arătat în jurisprudența C.E.D.O.

(hotărârea J. împotriva României) că prin

gravitatea lor deosebită și prin

reacția publicului la săvârșirea lor,

anumite infracțiuni pot genera

tulburări

sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puțin o anumită

perioadă

de timp. Este adevărat că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp și

că autoritățile judiciare trebuie să prezinte motive mai specifice care să

justifice persistența motivelor detenție, însă trebuie remarcat că în speță de

la arestarea preventivă nu a trecut o perioadă lungă de timp, astfel că faptele

sunt încă proaspete în memoria colectivă și justifică aprecierea că pericolul

pentru ordinea publică pe care l-ar

prezenta

lăsarea în libertate a inculpatei este în continuare de actualitate.

Toate aceste aspecte justifică dispoziția

instanței de apel, în sensul

menținerii arestării preventive, astfel că

Înalta Curte, conform art. 385

15

alin.

(1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefundat, recursul

declarat

de inculpată.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpata

va fi obligată

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpata T.A. împotriva încheierii din 1

februarie 2012 a Curții de Apel

Galați, secția

penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr.

115/44/2012.

Obligă

recurenta inculpată la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 9 februarie 2012.