ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5726/2010

Asupra recursurilor de față: Din analiza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Obiectul acțiunii și hotărârea primei instanțe. Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamantul C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, obligarea pârâtului să-i soluționeze cererea având ca obiect numirea ca judecător, fără concurs, la una din instanțele stabilite în anexa la Hotărârea nr. 172 din 21 februarie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, precum și la plata unor despăgubiri morale de 10.000 RON. Prin sentința civilă nr. 3379 din 04 decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului C.C., ca neîntemeiată.

2. Recursul exercitat în cauză și soluția instanței de recurs. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, a declarat recurs reclamantul C.C. Prin decizia nr. 5218 din 19 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat, ca neîntemeiat. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că admiterea în magistratură se poate face numai în condițiile prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, iar declanșarea de către pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a procedurii de selecție, în vederea numirii fără concurs într-un număr limitat de posturi vacante s-a făcut în condițiile în care, în legea menționată se prevedea o asemenea posibilitate.

A reținut Înalta Curte că sistarea procedurii de selecție declanșată prin Hotărârea nr. 172/2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii s-a făcut ca urmare a modificărilor aduse legii menționate, prin Legea nr. 97/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 100/2007, prin modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției și în conformitate cu exigențele sporite privind admiterea în magistratură, stabilite prin standarde europene și că procedura numirii în funcție, fără concurs nu poate reprezenta „un drept", ci o vocație, astfel că împrejurarea că reclamantul Criveanu Constantin se declară nemulțumit de răspunsul primit nu poate fi apreciat ca reprezentând un refuz nejustificat de soluționare a cererii, soluția instanței de fond fiind deplin justificată.

3. Calea extraordinară de atac exercitată. Împotriva hotărârii pronunțate, în recurs, de Înalta Curte de Casație și Justiție, C.C. a formulat contestație în anulare. Contestatorul, deși și-a întemeiat, în drept, cererea pe prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., nu a adus nici un argument în susținerea cererii sale. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport cu dispozițiile legale aplicabile, constată următoarele: Potrivit prevederilor art. 318 C. proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, sau când instanța, respingând recursul sau admițăndu-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare". Astfel, motivul întemeiat pe art. 318 C. proc.

civ., se referă atât la greșeala materială, cât și la neanalizarea unui motiv de recurs. Potrivit art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale. Norma legală citată face referire la erori materiale evidente în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului și fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv. Fiind vorba de greșeli materiale cu caracter procedural, se încadrează în această categorie greșelile pe care instanța le-a comis prin confundarea unor date materiale și care determină soluția pronunțată. Or, în cauză contestatorul nu precizează care ar fi greșeala materială săvârșită de instanța de recurs.

De asemenea nici teza a doua art. 318 alin. (1) C. proc. civ. nu este incidență. Aceasta se referă la împrejurarea în care „instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare". Cum în cauză, așa cum de altfel s-a menționat mai sus, contestatorul nu formulează nici un motiv din care să rezulte omisiunea instanței de a se pronunța asupra vreunui motiv de recurs, este evident că cererea acestuia nu poate fi primită. Așa fiind și având în vedere prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de C.C. împotriva deciziei nr. 5218 din 19 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2010.