ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 526/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 8212 din 16 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția civilă și de proprietate intelectuală , a respins cererile de rectificare a încheierilor din 11 martie 2008 și 6 mai 2008; s-a luat act de renunțarea la judecata cererii de intervenție formulată de I.I.M.; s-au respins ca nefondate excepțiile de tardivitate a declarării recursurilor de către G.C. și SC C. SA; s-au respins ca nefondate recursurile declarate de contestatorii G.C.

și G.I., și de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 219 din 4 mai 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a admis recursul declarat de pârâta SC C. SA Sinaia împotriva aceleiași decizii, care a fost casată în parte, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor civile, aceleiași instanțe; au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei. La data de 2 iulie 2009, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrată cererea formulată de contestatorii G.I. (decedat la 21 decembrie 2009), succesori fiind G.R., în calitate de soție supraviețuitoare și G.I.M., în calitate de fiică, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 17 din 26 martie 2010 eliberat de B.N.P.

R.J. și G.C., prin care au solicitat îndreptarea erorilor materiale strecurate în decizia nr. 8212 a acestei curți, precum și de completare a dispozitivului aceleiași decizii. Prin decizia nr. 260 din 18 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția civilă și de proprietate intelectuală , a admis în parte cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele deciziei civile nr. 8212 din 16 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția civilă și de proprietate intelectuală, formulată de petenții G.I.M., G.C. și G.R.; a dispus îndreptarea erorii de la fila 6 paragraful 2 din decizie, în sensul că în loc de „P.C.” se va scrie „P.D.C.”, precum și îndreptarea erorii de la fila 13 paragraful 8, unde în loc de „art.

204 alin. (2) C. proc. civ.” se va scrie „art. 294 alin. (2) C. proc. civ.”; a respins, ca nefondată, cererea de completare a dispozitivului deciziei. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că art. 281 alin. (1) C. proc. civ. instituie posibilitatea rectificării erorilor sau omisiunilor existente în cuprinsul unei hotărâri, erori sau omisiuni referitoare doar cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale ce nu presupun schimbarea ori înlăturarea considerentelor avute în vedere de instanța de judecată la pronunțarea hotărârii judecătorești. Examinând cererea întemeiată pe dispozițiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că pot fi încadrate în noțiunea de eroare materială, astfel cum este stabilită de doctrină și jurisprudență, doar cererile referitoare la fila 2, paragraful 2 din decizie, întrucât într-adevăr numele corect este P.D.C.

și nu P.C., precum și eroarea existentă la fila 13 paragraful 8, unde în loc de art. 294 alin. (2) C. proc. civ., din eroare s-a trecut art. 204 alin. (2) C. proc. civ. Aspecte menționate la pct. 1, 2, 5, 6, 7, 8 și 9,ca fiind erori materiale, nu îmbracă acest caracter, ele fiind veritabile critici aduse considerentelor instanței de recurs. Așadar, cum cele arătate nu reprezintă erori în sensul art. 281 alin. (1) C. proc. civ., cererea a fost admisă doar în parte, în sensul celor menționate. Totodată, instanța a arătat că aspectul invocat la pct. 3 (referitor la poz. 3 ultimul paragraf) nu a mai fost analizat, în raport de precizarea părții din cuvântul în fond că nu mai insistă în această cerere.

Potrivit dispozițiilor art. 281 2 C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, partea interesată poate cere completarea hotărârii. În cazul hotărârilor pronunțate în recurs, completarea hotărârii poate fi dată doar în cazul hotărârilor date în fond, după casarea cu reținere în termen de 15 zile de la pronunțare. Înalta Curte a reținut că decizia pentru care se pretinde aplicarea dispozițiilor art. 281 2 C. proc. civ. nu a fost pronunțată în condițiile art. 314 C. proc. civ., așa încât față de dispozițiile de procedură mai sus arătate, cererea de completare a dispozitivului nu poate fi primită.

Pe de altă parte, aspectele referitoare la nulitatea absolută parțială a H.G. nr. 1041/1990, a reprezentat motiv de apel și motiv de recurs, motive ce au fost cercetate de ambele instanțe. Împotriva acestei decizii, la data de 11 aprilie 2011 au formulat contestație în anulare G.M.I., G.C. și G.R. , invocând în drept dispozițiile art. 281 3 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 318 C. proc. civ. În motivare, contestatorii au arătat că mențiunea din decizia contestată referitoare la analizarea H.G. nr. 1041/1990 este contrară realității, căci în ce privește recursul nu se reține nimic în legătură cu nulitatea de ordine publică invocată de contestatorii-recurenți nici în considerentele deciziei nr. 8212 din 16 decembrie 2008 și nici în dispozitivul acesteia.

Contrar mențiunii din decizia nr. 260 din 18 ianuarie 2011, în judecata fondului în apel, nulitatea absolută în parte a H.G. nr. 1041/1990 nu a fost analizată de instanță, fiind respinsă în bloc, cu toate cererile noastre, cu motivația absurdă că Legea nr. 99/1999 de aprobare și modificare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale „aprobă etapele anterioare ale privatizării”. Această „motivare” echivalează cu nemotivarea respingerii excepției nulității absolute în parte a H.G. nr. 1041/1990, dar ea a fost constatată ca și legală de către completul format pentru soluționarea recursului. Contestatorii au arătat că soluția asupra excepției respective nu se regăsește în dispozitivul deciziei nr. 8212/2008, iar instanța supremă, care a pronunțat această hotărârea are obligația respectării ordinii de soluționare a procesului stabilită de legiuitor, a cărei nerespectare este sancționată cu nulitatea hotărârii.

De asemenea, în motivarea contestației în anulare s-a arătat cu privire la considerentele hotărârii atacate nr. 260/2011, că acestea nu sunt susținute de doctrina și practica judiciară, sens în care s-au pronunțat Ioan Les în „Codul de procedură comentat pe articole”, Ion Deleanu în „Tratat de procedură civilă” ediția II, Mihaela Tăbârcă, Gheorghe Buta în „Codul de procedură comentat”. Contestația în anulare va fi respinsă pentru următoarele considerente: Potrivit art. 318 teza I C. proc. civ., precizat ca temei de drept de contestatori, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale esențiale, determinante pentru soluția pronunțată.

Textul de lege vizează greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. În această categorie intră greșeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei. Or, în speță, contestatorii au formulat critici în legătură cu soluția pronunțată în recurs prin decizia nr. 8212/2008, considerând că instanța de recurs nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la nulitatea de ordine publică invocată de contestatorii-recurenți în legătură cu H.G. nr. 1041/1990. Aceasta, deși contestația în anulare a fost formulată împotriva deciziei nr. 260 din 18 ianuarie 2011, prin care au fost soluționate cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în considerentele deciziei nr. 8212/2008, precum și cererea de completare a dispozitivului aceleiași decizii.

Așadar, contestatorii nu formulează critici privind o eventuală greșeală materială esențială în sensul textului legal enunțat, privind decizia nr. 260 din 18 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Ca urmare, motivele invocate de contestatori nu pot fi primite, întrucât nu se circumscriu ipotezei prevăzute de textul de lege invocat ca temei de drept al contestației în anulare. De altfel, contestația în anulare nu implică reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, așa cum tind în realitate contestatorii, prin motivele invocate prin această cale extraordinară de atac. Față de cele ce preced, nu sunt îndeplinite cerințele art. 318 teza I C. proc. civ., așa încât contestația în anulare este nefondată, urmând a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii G.M.I., G.C. și G.R. împotriva deciziei nr. 260 din 18 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2012.