ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 260/2011

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cererii de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 8212 din 16 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins cererile de rectificare a încheierilor din 11 martie 2008 și 6 mai 2008; s-a luat act de renunțarea la judecata cererii de intervenție formulată de I.I.M.; s-au respins ca nefondate excepțiile de tardivitate a declarării recursurilor de către G.C. și SC C. SA; s-au respins ca nefondate recursurile declarate de contestatorii G.C. și G.I., și de pârâta A.V.A.S.

împotriva deciziei nr. 219 din 4 mai 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru caute cu minori și de familie; a admis recursul declarat de pârâta SC C. SA Sinaia împotriva aceleiași decizii care a fost casată în parte, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor civile, aceleiași instanțe; au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei. La data de 2 iulie 2009, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrată cererea formulată de contestatorii G.I., decedat la 21 decembrie 2009, succesori fiind G.R. în calitate de soție supraviețuitoare și G.I.M. în calitate de fiică, conform certificatului de calitate de moștenitor din 26 martie 2010 eliberat de BNP R.J.

și G.C. prin care au solicitat îndreptarea erorilor materiale strecurate în decizia nr. 8212 a acestei Curți, precum și de completare a dispozitivului aceleiași decizii, astfel: Cererea de îndreptare a erorii materiale din decizia nr. 8212 din 16 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. La pagina 2, penultimul paragraf se solicită să se elimine pretinsele susțineri că „imobilul a fost preluat abuziv conform art. 2 lit. a) și lit. e) din legea de reparație și că, potrivit art. 20 și art. 21 din lege, unitatea deținătoare trebuie să restituie în natură imobilul, deoarece și-a păstrat calitatea de proprietar”, constatarea instanței de apel fiind criticată de contestatori în recurs ca fiind în contradicție cu cererea introductivă aflată în dosarul de fond nr. 9410/2001 și cu cererea de apel din dosarul nr. 2163/2003.

Niciodată nu s-a menționat lit. a) a art. 2, referitoare la naționalizarea imobilelor prin Legea nr. 119/1948 cât și faptul că nu s-a invocat alt temei al restituirii decât prevederile art. 2 alin. (2) și art. 9 din Legea de reparație nr. 10/2001. Se solicită ca la pag. 3, paragraful 3, să fie înlocuit cuvântul „rejudecare” cu „judecare”, astfel cum s-a dispus prin decizia intermediară nr. 150 din 19 iunie 2003 și cum prevede art. 297 alin. (2) C. proc. civ. Se înțelege că s-a dorit acoperirea falsului instanței de apel în scopul neadmiterii niciunei probe solicitate în termenul legal prin cererea de apel, dar la fond cursul procesului a fost întrerupt în etapa încuviințării de probe pentru a nu se constata că statul nu are niciun titlu constituit pentru teren sau construcție, iar judecarea în fond, în apel, presupunea cu necesitate a se face în baza probelor încuviințate de instanță.

La pagina 3 paragraful ultim se arată că este invocată constatarea că imobilul s-a preluat prin Decretul nr. 111/1951 ca bun abandonat, deoarece hotărârea judecătorească s-a casat, și în același proces, promovat de autorul contestatorilor, s-a constatat că imobilul s-a rechiziționat prin Decretul nr. 511 din 1955, apărut cu 20 zile mai înainte de pronunțarea în recurs, act normativ nepublicat în Monitorul Oficial sau Buletinul Oficial, cu încălcarea art. 27 din Constituția din 1952, fără efecte juridice și aplicabil bunurilor mobile și nu imobilelor.

La pagina 6, paragraful 2 se solicită să se modifice numele de "P.C." cu numele real de "D.C.P.", astfel cum rezultă din adresa din 20 iulie 1999 a Registrului Român al Acționarilor privind acționarii din cadrul SC C. SA care dețin un procent de 5% sau mai mare din acțiunile SC C. SA, aflat în anexa la apelul reclamanților, dosar nr. 2163/2003, precum și în extrasele din cotidienele centrale cu privire la acest personaj, existente în dosarele de fond și apel. La pagina 10, paragraf 5, se arată că decizia nr. 150 din 6 decembrie 2002 nu există și nu s-au plâns niciodată de decizia intermediară nr. 150 din 19 iunie 2003 pronunțată în apel, deoarece s-a cerut anularea sentinței de fond nr. 750 din 6 decembrie 2002 potrivit art. 297 alin. (2) C. proc.

civ. Cererea de recuzare a d-nei judecător G.N. a vizat cu totul altceva și anume blocarea de către domnia sa a soluționării apelului prin returnarea dosarelor de fond și apel către Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel ca soluționarea apelului să fie plasată după modificarea Legii nr. 10/2001 în anul 2005, prin introducerea art. 29, pretext al nerestituirii în natură, prin încheierea de ședință din 22 martie 2005, încheiere nulă prin efectul art. 85 și art. 107 C. proc. civ., de care nu s-a ținut seama.

În plus paragraful 5 mai conține aceeași eroare în sensul " reținerii cauzei spre rejudecare" când în realitate este vorba de reținere " spre judecare", Curtea nesesizând diferența dintre termeni, cu consecințe directe asupra încuviințării de probe, mai ales a titlului de proprietate al statului asupra terenului - inexistent - iar asupra construcției un decret neintrat în vigoare și care nu se referă la rechiziții imobiliare ci la bunuri mobile, astfel că drepturile procesuale ale acestora au fost brutal încălcate în judecata de fond în apel. O vătămare mai mare nu se putea demonstra prin respingerea recuzării d-nei judecător G.N.

decât prin deposedarea petiționarilor de un bun care le aparține prin măsura retrimiterii dosarelor de fond și apel către Înalta Curte de Casație și Justiție printr-o încheiere nula, pentru a plasa judecata după publicarea Legii nr. 10/2001 modificate în 2005 care introducea art. 29, proiect de modificare aflat pe site-ul Guvernului încă din ianuarie/februarie 2005. La pagina 11 se solicită a se modifica paragraful 3 care implică ideea achiesării instanței de recurs la faptul că s-a dovedit titlul de proprietate cu o simpla autorizație de construcții, care nu este intr-adevăr constitutivă de drept, fără a se ține seama că autorizația specifica faptul că autorul reclamanților era proprietarul terenului pe care a ridicat construcția, ceea ce-i conferea calitatea de proprietar al construcției, prin accesiunea prevăzuta de art. 492 C. civ.

În aceste condiții invocarea art. 24 din Legea 10/2001/2005 este fără sens. La pagina 12, paragraf 3, analizându-se decizia pronunțata în recurs în acțiunea de revendicare din 28 aprilie 1998 de către Curtea de Apel Ploiești, instanța de recurs a reținut ca fiind corect faptul că statul a devenit proprietar prin Decretul 511/1955, în contradicție cu constatările Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 232 din 8 iunie 1993 într-un recurs extraordinar, considerata epocală de presa centrala, care constata de ce Decretul 511/1955 nu poate constitui titlu pentru stat, declarându-l în același timp neconstituțional față de prevederile Constituției din anul 1952. Decizia respectiva se afla anexata cererii de apel în dosarul nr. 2163/2003.

Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 1119/1998 a comis un fals afirmând că decizia respectivă nu se refera la Decretul nr. 511/1955 iar competența soluționării excepției de neconstituționalitate aparține Curții Constituțională. La pagina 12 paragraf 3 se solicită eliminarea H.G. nr. 1041/1990 privind înființarea unor societăți comerciale în turism, precum și Legea nr. 15/1990 din enumerarea actelor normative care au reglementat privatizarea, acestea, după cum rezultă și din titulatură, nu au nicio legătura cu privatizarea societăților comerciale . La pagina 12 paragraf ultim, este greșită susținerea ca H.G. nr. 1041/1990 a inițiat procedura privatizării, fiind în contradicție flagrantă cu textul hotărârii respective.

La pagina 13 paragraful 8 cu formularea "instanța de apel, făcând aplicația art. 723 și art. 204 alin (2) C. proc. civ. a reținut reaua credință a recurentei în exercitarea unor căi de atac se solicită eliminarea art. 204 alin (2) care se referă la recuzarea experților și nicidecum la rea credință și să fie menționat în clar numele SC C. SA, pentru a nu fi confuzie cu recurenții contestatori. Reaua credință a SC C. SA este dovedită prin însuși faptul exercitării unor căi de atac inadmisibile în raport de prevederile legale procedurale invocate ca temei al exercitării acestor căi de atac. Cerere de completare a deciziei nr. 8212 din 16 decembrie 2008 în temeiul dispozițiilor art. 281 2 și art. 281 3 C. proc.

civ. Instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra nulității absolute în parte, a H.G. nr. 1041/1990 cât privește poziția 127 din lista anexă la Hotărâre, interesând SC C. SA, care deși face parte integrantă din H.G. nr. 1041/1990 nu s-a publicat în Monitorul Oficial. Înalta Curte, analizând cererile formulate reține cele ce succed: Art. 281 alin. (1) C. proc. civ. instituie posibilitatea rectificării erorilor sau omisiunilor existente în cuprinsul unei hotărâri, erori sau omisiuni referitoare doar cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale ce nu presupun schimbarea ori înlăturarea considerentelor avute în vedere de instanța de judecată la pronunțarea hotărârii judecătorești.

Examinând cererea întemeiată pe dispozițiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ. se constată că pot fi încadrate în noțiunea de eroare materială, astfel cum este stabilită de doctrină și jurisprudență, doar cererile referitoare la fila 2, paragraful 2 din decizie, întrucât într-adevăr numele corect este P.D.C. și nu P.C., precum și eroarea existentă la fila 13 paragraful 8, unde în loc de art. 294 alin. (2) C. proc. civ., din eroare s-a trecut art. 204 alin. (2) C. proc. civ. Aspecte menționate la pct. 1, 2, 5, 6, 7, 8 și 9,ca fiind erori materiale, nu îmbracă acest caracter, ele fiind veritabile critici aduse considerentelor instanței de recurs. Așadar, cum cele arătate nu reprezintă erori în sensul art. 281 alin. (1) C. proc.

civ., cererea va fi admisă doar în parte, în sensul celor menționate. Aspectul invocat la pct. 3 (referitor la ultimul paragraf) nu a mai fost analizat, în raport de precizarea părții din cuvântul în fond că nu mai insistă în această cerere. Potrivit dispozițiilor art. 281 2 C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, partea interesată poate cere completarea hotărârii. În cazul hotărârilor pronunțate în recurs, completarea hotărârii poate fi dată doar în cazul hotărârilor date în fond, după casarea cu reținere în termen de 15 zile de la pronunțare. Decizia pentru care se pretinde aplicarea dispozițiilor art. 281 2 C. proc.

civ. nu a fost pronunțată în condițiile art. 314 C. proc. civ., așa încât față de dispozițiile de procedură mai sus arătate, cererea de completare a dispozitivului nu poate fi primită. Osebit de aceasta, aspectele referitoare la nulitatea absolută parțială a H.G. nr. 1041/1990, a reprezentat motiv de apel și motiv de recurs, motive ce au fost cercetate de ambele instanțe. Înalta Curte, pentru cele ce preced, va admite în partea cererea de îndreptare a erorii materiale în sensul mai sus arătat și va respinge ca nefondată cererea de completare a dispozitivului. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Admite în parte cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele deciziei civile nr. 8212 din 16 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, formulată de petenții G.I.M., G.C.

și G.R. Dispune îndreptarea erorii de la fila 6 paragraful 2 din decizie, în sensul că în loc de „P.C.” se va scrie „P.D.C.”, precum și îndreptarea erorii de la fila 13 paragraful 8, unde în loc de „art. 204 alin. (2) C. proc. civ.” se va scrie „art. 294 alin. (2) C. proc. civ.” Respinge ca nefondată cererea de completare a dispozitivului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2011.