ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 260/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 260/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând în condițiile art. 256

C. proc. civ., asupra cererii de față, constată

următoarele:

Prin decizia nr. 8212 din 16 decembrie 2008, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a respins cererile de rectificare a încheierilor

din 11 martie 2008 și 6 mai 2008; s-a luat act de renunțarea la

judecata cererii de intervenție formulată de I.I.M.; s-au respins ca

nefondate excepțiile de tardivitate a declarării recursurilor de

către G.C. și SC C. SA; s-au respins ca nefondate recursurile

declarate de contestatorii G.C. și G.I., și de pârâta A.V.A.S.

împotriva deciziei nr. 219 din 4 mai 2007 a Curții de Apel Ploiești,

secția civilă și pentru caute cu minori și de familie; a

admis recursul declarat de pârâta SC C. SA Sinaia împotriva aceleiași

decizii care a fost casată în parte, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea

capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor civile,

aceleiași instanțe; au fost menținute celelalte dispoziții

ale deciziei.

La data de 2 iulie 2009, pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost

înregistrată cererea formulată de contestatorii G.I., decedat la 21

decembrie 2009, succesori fiind G.R. în calitate de soție

supraviețuitoare și G.I.M.

în calitate de fiică, conform certificatului de

calitate de moștenitor din 26 martie 2010 eliberat de BNP R.J. și G.C.

prin care au solicitat îndreptarea erorilor materiale strecurate în decizia nr.

8212 a acestei Curți, precum și de completare a dispozitivului

aceleiași decizii, astfel:

Cererea de îndreptare a erorii

materiale din decizia nr. 8212 din 16 decembrie 2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

La pagina 2, penultimul paragraf se

solicită să se elimine pretinsele susțineri că „imobilul a

fost preluat abuziv conform art. 2 lit. a) și lit. e) din legea de

reparație și că, potrivit art. 20 și art. 21 din lege,

unitatea deținătoare trebuie să restituie în natură

imobilul, deoarece și-a păstrat calitatea de proprietar”, constatarea

instanței de apel fiind criticată de contestatori în recurs ca fiind

în contradicție cu cererea introductivă aflată în dosarul de fond

nr. 9410/2001 și cu cererea de apel din dosarul nr. 2163/2003.

Niciodată nu s-a menționat

lit. a) a art. 2, referitoare la naționalizarea imobilelor prin Legea nr. 119/1948

cât și faptul că nu s-a invocat alt temei al restituirii decât

prevederile art. 2 alin. (2) și art. 9 din Legea de reparație nr. 10/2001.

Se solicită ca la pag. 3,

paragraful 3, să fie înlocuit cuvântul „rejudecare” cu „judecare”, astfel

cum s-a dispus prin decizia intermediară nr. 150 din 19 iunie 2003 și

cum prevede art. 297 alin. (2) C. proc. civ.

Se înțelege că s-a dorit

acoperirea falsului instanței de apel în scopul neadmiterii niciunei probe

solicitate în termenul legal prin cererea de apel, dar la fond cursul

procesului a fost întrerupt în etapa încuviințării de probe pentru a

nu se constata că statul nu are niciun titlu constituit pentru teren sau

construcție, iar judecarea în fond, în apel, presupunea cu necesitate a se

face în baza probelor încuviințate de instanță.

La pagina 3 paragraful ultim se

arată că este invocată constatarea că imobilul s-a preluat

prin Decretul nr. 111/1951 ca bun abandonat, deoarece hotărârea

judecătorească s-a casat, și în același proces, promovat de

autorul contestatorilor, s-a constatat că imobilul s-a rechiziționat

prin Decretul nr. 511 din 1955, apărut cu 20 zile mai înainte de

pronunțarea în recurs, act normativ nepublicat în Monitorul Oficial sau

Buletinul Oficial, cu încălcarea art. 27 din Constituția din 1952,

fără efecte juridice și aplicabil bunurilor mobile și nu

imobilelor.

La pagina 6, paragraful 2 se

solicită să se modifice numele de "P.C." cu numele real de

"D.C.P.", astfel cum rezultă din adresa din 20 iulie 1999 a

Registrului Român al Acționarilor privind acționarii din cadrul SC C.

SA care dețin un procent de 5% sau mai mare din acțiunile SC C. SA,

aflat în anexa la apelul reclamanților, dosar nr. 2163/2003, precum

și în extrasele din cotidienele centrale cu privire la acest personaj,

existente în dosarele de fond și apel.

La pagina 10, paragraf 5, se

arată că decizia nr. 150 din 6 decembrie 2002 nu există și

nu s-au plâns niciodată de decizia intermediară nr. 150 din 19 iunie 2003

pronunțată în apel, deoarece s-a cerut anularea sentinței de

fond nr. 750 din 6 decembrie 2002 potrivit art. 297 alin. (2) C. proc. civ.

Cererea de recuzare a d-nei

judecător G.N. a vizat cu totul altceva și anume blocarea de

către domnia sa a soluționării apelului prin returnarea dosarelor

de fond și apel către Înalta Curte de Casație și

Justiție, astfel ca soluționarea apelului să fie plasată

după modificarea Legii nr. 10/2001 în anul 2005, prin introducerea art. 29,

pretext al nerestituirii în natură, prin încheierea de

ședință din 22 martie 2005, încheiere nulă prin efectul art.

85 și art. 107 C. proc. civ., de care nu s-a ținut seama.

În plus paragraful 5 mai

conține aceeași eroare în sensul " reținerii cauzei spre

rejudecare" când în realitate este vorba de reținere " spre

judecare", Curtea nesesizând diferența dintre termeni, cu

consecințe directe asupra încuviințării de probe, mai ales a

titlului de proprietate al statului asupra terenului - inexistent - iar asupra

construcției un decret neintrat în vigoare și care nu se referă

la rechiziții imobiliare ci la bunuri mobile, astfel că drepturile

procesuale ale acestora au fost brutal încălcate în judecata de fond în

apel.

O vătămare mai mare nu se

putea demonstra prin respingerea recuzării d-nei judecător G.N. decât

prin deposedarea petiționarilor de un bun care le aparține prin

măsura retrimiterii dosarelor de fond și apel către Înalta Curte

de Casație și Justiție printr-o încheiere nula, pentru a plasa

judecata după publicarea Legii nr. 10/2001 modificate în 2005 care

introducea art. 29, proiect de modificare aflat pe site-ul Guvernului încă

din ianuarie/februarie 2005.

La pagina 11 se solicită a se

modifica paragraful 3 care implică ideea achiesării instanței de

recurs la faptul că s-a dovedit titlul de proprietate cu o simpla

autorizație de construcții, care nu este intr-adevăr

constitutivă de drept, fără a se ține seama că

autorizația specifica faptul că autorul reclamanților era

proprietarul terenului pe care a ridicat construcția, ceea ce-i conferea

calitatea de proprietar al construcției, prin accesiunea prevăzuta de

art. 492 C. civ. În aceste condiții invocarea art. 24 din Legea

10/2001/2005 este fără sens.

La pagina 12, paragraf 3,

analizându-se decizia pronunțata în recurs în acțiunea de revendicare

din 28 aprilie 1998 de către Curtea de Apel Ploiești, instanța

de recurs a reținut ca fiind corect faptul că statul a devenit

proprietar prin Decretul 511/1955, în contradicție cu constatările

Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 232

din 8 iunie 1993 într-un recurs extraordinar, considerata epocală de presa

centrala, care constata de ce Decretul 511/1955 nu poate constitui titlu pentru

stat, declarându-l în același timp neconstituțional față de

prevederile Constituției din anul 1952. Decizia respectiva se afla anexata

cererii de apel în dosarul nr. 2163/2003.

Curtea de Apel Ploiești prin

decizia nr. 1119/1998 a comis un fals afirmând că decizia respectivă

nu se refera la Decretul nr. 511/1955 iar competența

soluționării excepției de neconstituționalitate aparține

Curții Constituțională.

La pagina 12 paragraf 3 se

solicită eliminarea H.G. nr. 1041/1990 privind înființarea unor

societăți comerciale în turism, precum și Legea nr. 15/1990 din

enumerarea actelor normative care au reglementat privatizarea, acestea,

după cum rezultă și din titulatură, nu au nicio

legătura cu privatizarea societăților comerciale .

La pagina 12 paragraf ultim, este

greșită susținerea ca H.G. nr. 1041/1990 a inițiat procedura

privatizării, fiind în contradicție flagrantă cu textul

hotărârii respective.

La pagina 13 paragraful 8 cu

formularea "instanța de apel, făcând aplicația art. 723

și art. 204 alin (2) C. proc. civ. a reținut reaua credință

a recurentei în exercitarea unor căi de atac se solicită eliminarea art.

204 alin (2) care se referă la recuzarea experților și nicidecum

la rea credință și să fie menționat în clar numele SC

C. SA, pentru a nu fi confuzie cu recurenții contestatori. Reaua

credință a SC C. SA este dovedită prin însuși faptul

exercitării unor căi de atac inadmisibile în raport de prevederile

legale procedurale invocate ca temei al exercitării acestor căi de

atac.

Cerere de completare a deciziei nr. 8212

din 16 decembrie 2008 în temeiul dispozițiilor art. 281

2

și art. 281

3

C. proc. civ.

Instanța de recurs a omis

să se pronunțe asupra nulității absolute în parte, a H.G. nr.

1041/1990 cât privește poziția 127 din lista anexă la

Hotărâre, interesând SC C. SA, care deși face parte integrantă

din H.G. nr. 1041/1990 nu s-a publicat în Monitorul Oficial.

Înalta Curte, analizând cererile

formulate reține cele ce succed:

Art. 281 alin. (1) C. proc. civ.

instituie posibilitatea rectificării erorilor sau omisiunilor existente în

cuprinsul unei hotărâri, erori sau omisiuni referitoare doar cu privire la

numele, calitatea și susținerile părților sau cele de

calcul, precum și orice alte erori materiale ce nu presupun schimbarea ori

înlăturarea considerentelor avute în vedere de instanța de

judecată la pronunțarea hotărârii judecătorești.

Examinând cererea întemeiată pe

dispozițiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ. se constată că pot

fi încadrate în noțiunea de eroare materială, astfel cum este

stabilită de doctrină și jurisprudență, doar cererile

referitoare la fila 2, paragraful 2 din decizie, întrucât într-adevăr

numele corect este P.D.C. și nu P.C., precum și eroarea

existentă la fila 13 paragraful 8, unde în loc de art. 294 alin. (2) C.

proc. civ., din eroare s-a trecut art. 204 alin. (2) C. proc. civ.

Aspecte menționate la pct. 1,

2, 5, 6, 7, 8 și 9,ca fiind erori materiale, nu îmbracă acest

caracter, ele fiind veritabile critici aduse considerentelor instanței de

recurs. Așadar, cum cele arătate nu reprezintă erori în sensul art.

281 alin. (1) C. proc. civ., cererea va fi admisă doar în parte, în sensul

celor menționate.

Aspectul invocat la pct. 3

(referitor la ultimul paragraf) nu a mai fost analizat, în raport de precizarea

părții din cuvântul în fond că nu mai insistă în

această cerere.

Potrivit dispozițiilor art. 281

2

C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanța a omis

să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau

accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, partea

interesată poate cere completarea hotărârii.

În cazul hotărârilor pronunțate

în recurs, completarea hotărârii poate fi dată doar în cazul

hotărârilor date în fond, după casarea cu reținere în termen de

15 zile de la pronunțare.

Decizia pentru care se pretinde

aplicarea dispozițiilor art. 281

2

C. proc. civ. nu a fost

pronunțată în condițiile art. 314 C. proc. civ., așa încât

față de dispozițiile de procedură mai sus arătate,

cererea de completare a dispozitivului nu poate fi primită.

Osebit de aceasta, aspectele

referitoare la nulitatea absolută parțială a H.G. nr. 1041/1990,

a reprezentat motiv de apel și motiv de recurs, motive ce au fost

cercetate de ambele instanțe.

Înalta Curte, pentru cele ce preced,

va admite în partea cererea de îndreptare a erorii materiale în sensul mai sus

arătat și va respinge ca nefondată cererea de completare a

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite în parte cererea de

îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele deciziei civile nr. 8212

din 16 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, formulată de petenții G.I.M., G.C. și G.R.

Dispune îndreptarea erorii de la

fila 6 paragraful 2 din decizie, în sensul că în loc de „P.C.” se va scrie

„P.D.C.”, precum și îndreptarea erorii de la fila 13 paragraful 8, unde în

loc de „art. 204 alin. (2) C. proc. civ.” se va scrie „art. 294 alin. (2) C.

proc. civ.”

Respinge ca nefondată cererea

de completare a dispozitivului.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2011.