ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4180/2010

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 3604 din 25 iunie 2009 -

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta Comisia Națională a

Valorilor Mobiliare împotriva Sentinței nr. 1943 din 12 iulie 2007 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a obligat

recurenta la plata către intimatul B.I. a sumei de 1.500 RON - reprezentând

cheltuieli de judecată în recurs.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de recurs a avut în vedere obiectul dedus judecății, astfel

cum a fost acesta soluționat prin Sentința civilă nr. 1943/2007 de către

instanța de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, față

de care apare ca nepertinentă, neadecvată, critica privind nepronunțarea

instanței de fond asupra excepției nulității absolute a art. 7 din Contractul

de intermediere de valori imobiliare din 5 ianuarie 1999 (încheiat între SVM

E.B.G. SA reprezentată de intimatul-reclamant și SVM V.), cu atât mai mult cu

cât evaluarea Contractului în discuție s-a făcut în mod irevocabil prin

hotărâre judecătorească - Decizia civilă nr. 3607 din 12 noiembrie 2001

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, când s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că societatea

reprezentată de intimatul-reclamant nu are nicio culpă în derularea

Contractului amintit.

În privința excepției

prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului instanța de recurs

a apreciat că prima instanță a acordat atenție excepției și a abordat-o corect

în raport de probatoriul existent și de data de 26 noiembrie 2004, data

introducerii acțiunii în despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 12 din

Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, în vigoare la acel moment.

În concordanță cu

prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 republicat reținându-se că

prejudiciul a devenit cert și determinabil în anul 2002 (an în care B.I. a

solicitat anularea Ordonanței nr. 150/1999 emisă de Comisia Națională a

Valorilor Mobiliare) excepția a fost în mod just respinsă ca neîntemeiată.

De asemenea instanța

de recurs a mai constatat că recurenta nu menționează care este data la care

termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit în viziunea sa, ținând seama că

vechea lege a contenciosului administrativ nu conține prevederi privind

termenul de prescripție, ci doar momentul de la care acesta începea să curgă,

noua lege a contenciosului administrativ a acoperit această lipsă prin

dispozițiile art. 19(1) și (2).

Instanța a mai

reținut că analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale din

prisma dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. a constituit o preocupare atentă

din partea judecătorului fondului, toate aspectele avute în vedere fiind

explicit arătate în argumentarea soluției de admitere a cererii reclamantului.

Instanța de control

judiciar nu a putut accepta teza împărtășită de recurentă în sensul că nu sunt

relevante hotărârile judecătorești irevocabile prin care s-au admis cererile de

anulare a Ordonanțelor nr. 149 și nr. 150/1999 emise de Comisia Națională a

Valorilor Mobiliare.

Este inacceptabilă și

confuzia recurentei între cele două instituții de drept distincte: puterea

lucrului judecat ca unul din efectele hotărârii judecătorești și autoritatea de

lucru judecat (parte a puterii de lucru judecat) ce poate fi invocată pe cale

de excepție, iar în acest context trimiterea la dispozițiile art. 1201 C. civ.

este neavenită.

În ce privește fondul

cauzei, instanța de recurs a constatat că admiterea cererii este argumentată în

drept și susținută de probele administrate, între acestea și expertiza

contabilă, cert fiind că intimatul-reclamant a suportat un prejudiciu material

dar și unul moral, cuantumul acestora din urmă fiind stabilit printr-o

apreciere corectă după cum menționează în finalul considerentelor sentinței.

Împotriva acestei

hotărâri, recurenta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a formulat

contestație în anulare, fondată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

S-a apreciat că

dezlegarea recursului a fost datorată unei greșeli materiale a instanței

supreme și se referă la consemnarea datei la care începe să curgă termenul de

prescripție.

De asemenea s-a

motivat calea extraordinară de atac și prin aceea că în recurs nu au fost

analizate toate motivele, respectiv lipsa legăturii de cauzalitate dintre fapta

ilicită și cele trei categorii de pagube invocate.

Restul motivelor

invocate în contestația în anulare sunt motive reiterate de contestator cu

ocazia judecării recursului, temeiul de drept în această pricină fiind art. 318

C. proc. civ.

Contestația în

anulare este inadmisibilă și va fi respinsă.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac îndreptată împotriva hotărârilor

judecătorești irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură sau

greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal.

În speță, contestația

în anulare este fondată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., fiind o

contestație în anulare specială care se exercită numai împotriva hotărârilor

instanței de recurs, atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale, sau când instanța respingând sau admițând în parte recursul, a omis

din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare ori casare.

Motivele acestei

contestații în anulare sunt astfel limitativ prevăzute de lege, obiect al său

(al contestației în anulare speciale) făcându-l doar hotărârile instanței de

recurs prin care s-a soluționat recursul.

Fiind text de

excepție, noțiunea de „greșeală materială” trebuie interpretată restrictiv,

legea având în vedere greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la

pronunțarea unei soluții eronate. Prin urmare, greșeala materială nu trebuie să

fie rezultatul modului în care instanța de recurs a înțeles să interpreteze un

text de lege, deci nu orice greșeală materială se încadrează în prevederile

art. 318 C. proc. civ. și nu poate fi confundată cu „greșeala materială”

prevăzută de art. 281 C. proc. civ. (eroare sau omisiune).

În speță, referirile

contestatoarei se încadrează în dispozițiile art. 281 C. proc. civ., ea însăși

vorbind despre o „eroare materială” pe care ar fi comis-o instanța de recurs.

Dar nici teza a II-a

a art. 318 C. proc. civ. nu poate fi aplicată, întrucât Înalta Curte de Casație

și Justiție prin Decizia atacată, prin care a fost respins recursul Comisiei

Naționale a Valorilor Mobiliare nu a omis să cerceteze din „greșeală” nici un

motiv de recurs, ea analizând în raport de art. 304

1

C. proc. civ.,

toate motivele pe care recurenta le-a invocat.

Față de toate aceste

considerente și în raport de prevederile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte

de Casație și Justiție apreciază că această contestație în anulare este

inadmisibilă și o va respinge în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, împotriva

Deciziei nr. 3604 din 25 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 7 octombrie 2010.

Procesat

de GGC - NN