ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3532/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3532/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Reclamanta R.V.E. a chemat în

judecată A.N.R.P., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța

să dispună:

- anularea actelor administrative emise

de pârâtă sub nr. 186 din 6 aprilie 2009 și nr. 16647 din 16 aprilie 2009;

- obligarea pârâtei la emiterea unui

titlu de plată pentru despăgubiri în numerar pentru întreaga sumă ce i se

cuvine ca despăgubire, respectiv a sumei de 871.000, Euro așa cum aceasta a

stabilit prin Decizia nr. 6349/FF din 17 decembrie 2008 și, în subsidiar, să

fie obligată pârâta să includă în titlul de plată actualizarea sumei de la data

emiterii titlului până la data plății efective;

- obligarea pârâtei la plata

prejudiciului moral suferit de reclamantă ca urmare a disconfortului creat de

refuzul de acordare a despăgubirilor în numerar, prejudiciu evaluat la suma de 3000

Euro, echivalentul a 12.458 lei;

- obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că la data de 1 aprilie 2009 a solicitat pârâtei acordarea de despăgubiri

în numerar pentru întreaga sumă cuvenită drept despăgubire și emiterea titlului

de plată în acest sens, având în vedere că CEDO a condamnat în repetate rânduri

Statul Român pentru nefuncționalitatea Fondului Proprietatea (ex. Cauza Radu

împotriva României, nr. 13309/2003).

A mai arătat că pârâta i-a comunicat

prin adresele contestate că în baza dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr.

247/2005 Titlul VII modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, persoanele îndreptățite

a primi despăgubiri pot opta pentru despăgubiri în numerar până la contravaloarea

a maximum 500.000 lei, iar sumele aferente, despăgubirilor de peste 500.000 lei

vor fi convertite în acțiuni la Fondul Proprietatea, ce vor putea fi tranzacționate, după listarea acestora la Bursa de Valori

Mobiliare.

Aceste adrese, arată reclamanta, reprezintă

un refuz nejustificat al pârâtei de a emite titlul de plată și a plăti

despăgubiri în numerar pentru întreaga sumă ce i se cuvine cu titlu de

despăgubire.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat

excepția inadmisibilității și prematurității cererilor reclamantei.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 4050 din 19

noiembrie 2009 a respins ca neîntemeiate excepția inadmisibilității și excepția

prematurității invocate de pârâtă și a respins ca neîntemeiată acțiunea

reclamantei R.V.E.

Pentru a pronunța această sentință

instanța a reținut cu privire la excepțiile invocate că acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, acțiunea reclamantei privitoare

la punctele 1 și 3 ale acțiunii este admisibilă deoarece actele contestate

(adresele de răspuns) sunt asimilate unor acte administrative și urmează să fie

verificate din punct de vedere a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea nr. 554/2004.

Cât privește capătul de acțiune

privind daunele morale solicitate s-a reținut că acest capăt de cerere are caracter

subsidiar și este admisibil în raport de dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea

nr. 554/2004.

Referitor la excepția prematurității

acțiunii, instanța a reținut că aceasta nu este incidentă în cauză, acțiunea

fiind formulată după emiterea Deciziei nr. 6349/FF din 17 decembrie 2008, urmând

a fi verificată pe fond legalitatea acestei cereri, în raport de dispozițiile

art. 3 lit. h) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII și de celelalte motive

invocate de reclamantă în acțiune.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut

că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui refuz nejustificat

de soluționare a cererii reclamantei în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1)

lit. i) și respectiv art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 și că reclamantei,

în raport de dispozițiile art. 3 lit. h) din Legea nr. 247/2005 și ale art. 181

1

din O.G. nr. 81/2007 nu-i poate fi emis legal titlul de plată în sensul solicitat

prin acțiune.

De asemenea, a reținut și faptul că

nu sunt îndeplinite condițiile unui prejudiciu moral pentru reclamantă, nefiind

îndeplinite condițiile angajării unei răspunderi în despăgubiri față de autoritatea

pârâtă, care a aplicat corect dispozițiile legale în materie.

Împotriva hotărârii Curții de apel a

formulat recurs în termen legal reclamanta R.V.E., invocând motivele de

modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., precum și

dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta a combătut soluția primei

instanțe sub mai multe aspecte, redactând un amplu memoriu de recurs în

cuprinsul căruia criticile nu sunt structurate în motive de recurs.

Grupând și sistematizând

neregularitățile invocate de recurentă, Înalta Curte reține că hotărârea Curții

de apel este combătută sub următoarele aspecte:

3.1 Instanța a refuzat în mod

nelegal recunoașterea unor drepturi garantate de Constituția României și de

dispozițiile internaționale cuprinse în convenții și tratate.

Acest motiv reprezintă partea cea

mai consistentă a recursului.

Recurenta dezvoltă teza potrivit căreia

prima instanță a răsturnat ordinea de prioritate a normelor din convenții și

tratate în materia drepturilor omului față de cele interne, acordând prevalență

acelora din urmă.

Or, afirmă recurenta, în temeiul

art. 11 și art. 20 din Constituție, dispozițiile Convenției Europene a

Drepturilor Omului și jurisprudența CEDO sunt direct aplicabile în dreptul intern

român și se bucură de forță juridică superioară, având forță supralegislativă.

În aceste condiții, se impune înlăturarea aplicării normelor interne care

contravin dreptului său de a încasa o despăgubire reală, efectivă și într-un

termen rezonabil.

Pe aceeași linie a raționamentului

său, recurenta susține că prima instanță a greșit atunci când a reținut că

titlul de plată se poate emite numai în limitele și modalitățile prevăzute de art.

3 lit. h) din Legea nr. 247/2005, art. 6 § 1 din CEDO și art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție impunând în sarcina statului român obligația de a-i

plăti integral despăgubirile cuvenite.

Conchizând, recurenta arată că nu

poate fi obligată să accepte în schimbul bunului său acțiuni fără valoare,

netranzacționabile, alocate la un fond de investiții nefuncțional, fiindcă

libertatea de asociere, consacrată de art. 11 din Convenție și art. 40 alin. (1)

din Constituție, include și libertatea de a nu te asocia.

3.2. Instanța și-a depășit

competența, statuând asupra constituționalității prevederilor legale incidente în

cauză.

În cuprinsul acestui motiv recurenta

critică aprecierea fondului referitoare la compatibilitatea dispozițiilor

cuprinse în Legea nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 81/2007 cu Constituția,

considerând că instanța putea, cel mult, să invoce din oficiu o excepție de neconstituționalitate

în temeiul căreia să sesizeze Curtea Constituțională, iar nu să se pronunțe în

sensul arătat.

3.3. Nu au fost analizate toate

argumentele invocate în acțiune și dezvoltate în concluziile scrise; unele

considerente ale hotărârii sunt contradictorii.

În dezvoltarea motivului expus,

recurenta arată că instanța nu s-a aplecat cu suficientă atenție asupra tuturor

aspectelor invocate în susținerea cererii sale și prin aceasta i s-a încălcat

dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenție.

Instanța reține greșit că a refuzat

să urmeze procedura națională deși consemnase că recurenta a depus cerere de

acordare a despăgubirilor în numerar.

3.4. Greșita soluționare a capătului

de cerere privind daunele morale.

Recurenta arată că instanța a

reținut în mod greșit că această cerere este subsidiară. În realitate este tot

o cerere principală și trebuia admisă ca urmare a întrunirii condițiilor răspunderii

în despăgubiri.

Intimata A.N.R.P. nu a formulat întâmpinare.

În cadrul probei cu înscrisuri,

admisibilă în recurs conform art. 305 C. proc. civ., recurenta a depus

jurisprudență a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții Europene a

Drepturilor Omului.

II. Considerentele Înaltei Curți

asupra recursului

Examinând sentința atacată prin

prisma criticilor formulate de recurentă, precum și sub toate aspectele, în

temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat.

relevante, corespunzătoare motivelor de recurs

Recurenta-reclamantă R.V.E. a supus

controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ

competentă refuzul intimatei-pârâte A.N.R.P. de a emite pe numele său un titlu

de plată pentru despăgubiri în numerar pentru suma de 871.000 Euro

(echivalentul în lei la data plății). Corelativ, s-a mai solicitat și plata

sumei de 3.000 Euro, echivalentă în lei, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de recurenta-reclamantă ca urmare a disconfortului

creat prin refuzul acordării despăgubirilor solicitate.

Pentru argumentele expuse la pct.

I.2 din decizie, prima instanță a reținut că refuzul exprimat de A.N.R.P. nu

întrunește cerințele prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.

554/2004 pentru a putea fi considerat nejustificat.

Această concluzie este împărtășită

și de instanța de recurs pentru motivele ce se vor exprima în continuare, în

cadrul analizei punctuale a criticilor formulate de recurentă.

1.1. Referitor la cadrul legal

aplicabil

Prin Decizia nr. 6349/FF din 17

decembrie 2008 privind acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII –

Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv din Legea nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a emis titlul de despăgubire în favoarea recurentei-reclamante R.V.E.

, domiciliată în Germania, în cuantum de 3.211.000 RON (art. 1).

Prin aceeași decizie (art. 4), s-au stabilit

condițiile în care se realizează valorificarea acestui act administrativ

individual, indicându-se

in claris

procedura prevăzută de Capitolul V

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății

și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările

ulterioare.

Recurenta-reclamantă nu a atacat

decizia examinată sub nici un aspect, în condițiile legii contenciosului administrativ,

deși, chiar în cuprinsul actului (art. 2), i s-a adus la cunoștință că are

această posibilitate.

La data de 1 aprilie 2009, sub nr. 796922

la A.N.R.P. și apoi la data de 2 aprilie 2009, sub nr. 186 la D.A.D.N.,

recurenta-reclamantă a înregistrat o cerere prin care a solicitat „acordarea de

despăgubiri în numerar pentru întreaga sumă ce mi se cuvine ca despăgubire

potrivit legilor privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor,

respectiv suma de 871.000 Euro”.

La această cerere i s-a răspuns cu

adresele nr. 186 din 6 aprilie 2009 de către A.N.R.P. – D.A.D.N. și nr.

16677/FF din 16 aprilie 2009 de către A.N.R.P. – Direcția pentru coordonarea și

controlul aplicării legislației din domeniul restituirii proprietății funciare,

în sensul că modalitatea de valorificare a titlurilor de despăgubire este reglementată

expres prin lege, urmând ca recurenta să se prezinte personal sau prin mandatar

cu procură autentică în vederea realizării opțiunii de valorificare a drepturilor

certificate prin Decizia nr. 6349/FF/ 2008. S-au indicat pe larg atât textele

legale aplicabile, cât și documentele pe care trebuie să le cuprinsă dosarul de

opțiune.

Recurenta a refuzat însă să urmeze

procedura prevăzută de Secțiunea 1 – Valorificarea titlurilor de despăgubire din

cadrul Capitolului V

1

al Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

considerând că aceasta contravine blocului de convenționalitate ( Convenției

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

jurisprudenței aferente).

În special, recurenta a insistat asupra

ideii că nu poate accepta acțiuni emise de Fondul „Proprietatea”, câtă vreme

Curtea Europeană a Drepturilor Omului printr-o jurisprudență consecventă a

reținut că acesta nu este funcțional.

Contrar punctului de vedere exprimat

de recurentă, Înalta Curte reține că statele beneficiază de o marjă largă de apreciere

în privința mijloacelor prin care realizează punerea în practică a drepturilor garantate

de Convenție.

Ca atare, împrejurarea că valorificarea

titlurilor de despăgubire se realizează printr-o procedură administrativă, în

anumite condiții, nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție.

Aceasta este și concluzia care se

degajă din § 32 al Hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauza Maties c României (din 8 iunie 2010), în care s-a reținut că

„deși a fost informat de autoritățile naționale despre necesitatea de a-și

exercita dreptul de opțiune, reclamantul a refuzat să o facă; astfel, reclamantul

a blocat procedura în mod conștient … și, deci, autoritățile nu sunt în

întregime responsabile pentru imposibilitatea de a obține o parte din indemnizație”.

În consecință, instanța de recurs constată

că refuzul recurentei de a urma procedura prescrisă de art. 18

1

alin.

(3) din Secțiunea 1 a Cap. V

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

potrivit cu care:

„Dacă titlul de despăgubire individual

este emis pentru o sumă care depășește 500.000 lei, titularul acestuia are două

posibilități de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcție de

opțiunea sa:

a) să solicite primirea exclusiv de

acțiuni emise de Fondul „Proprietatea” sau

b) să solicite primirea de titluri

de plată, în condițiile art. 14

1

și cu respectarea termenelor și a

limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege și, până la concurența

despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acțiuni

emise de Fondul „Proprietatea” este lipsit de temei și nu face decât să

întârzie momentul în care despăgubirile cuvenite îi vor fi acordate, conform reglementărilor

citate.

În contextul în care recurenta nu a

formulat opțiunea prevăzută de lege, nu sunt pertinente considerațiile

referitoare la funcționarea Fondului „Proprietatea”, fiindcă instanța nu poate specula

asupra modului în care acesta va funcționa în viitor.

În orice caz, contrar susținerilor

recurentei cu privire la încălcarea dreptului său de a nu se asocia în cadrul

Fondului [corelativ art. 40 alin. (1) din Constituție și art. 11 din CEDO]

Înalta Curte observă că jurisprudența CEDO nu combate de plano această modalitate

de reparație, ci, dimpotrivă, admite că … „ sistemul astfel remediat ar trebui

să permită părților să beneficieze de compensare și/sau a primi acțiuni la Fondul „Proprietatea” în funcție de opțiunea lor, într-un termen rezonabil” ( § 35 fraza

finală din Hotărârea Katz c României din 20 ianuarie 2009).

1.2. Referitor la depășirea

competenței generale a instanței de judecată

Recurenta acreditează ideea potrivit

căreia aprecierea instanței de fond în sensul că dispozițiile legale care

prevăd plata în anumite condiții a sumelor cuvenite cu titlu de reparație sunt

conforme cu legea fundamentală, ar excede competenței sale. O astfel de

susținere, este complet lipsită de consistență, câtă vreme în cadrul procedurii

judiciare judecătorul analizează în permanență calitatea și conformitatea

dispozițiilor legale aplicabile prin raportare la normele cu forță juridică

superioară iar în măsura în care apreciază că este cazul, în temeiul art. 29

alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

sesizează instanța de contencios constituțional pentru a se pronunța asupra excepției

de neconstituționalitate.

Cum în cauză nu s-a invocat de

recurenta-reclamantă o atare excepție iar instanța nu a considerat că este

cazul să o invoce din oficiu, rezultă că acest considerent este la adăpost de orice

critică.

1.3. Referitor la coerența motivării

și la analiza tuturor argumentelor reclamantei

Potrivit dispozițiilor art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

„(1) Hotărârea se dă în numele legii

și va cuprinde:

au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților”.

În doctrină și în jurisprudență,

inclusiv în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de ex. în

Hotărârea pronunțată în cauza Ruiz Torija c Spaniei din 9 decembrie 1994) s-a

reținut constant că instanțele de judecată sunt obligate să-și motiveze

deciziile dar nu li se poate pretinde să răspundă în mod special la toate

argumentele, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns

acestor argumente în mod implicit.

Acesta este și cazul în speță.

Instanța de recurs constată că prin sentința examinată Curtea de apel a sistematizat

motivele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată, amplu

prezentate de reclamantă în 11 pagini, răspunzând punctual și coerent la

acestea.

De altfel, recurenta nu indică în

concret care este argumentul rămas neexaminat, ci doar combate răspunsul instanței.

Cât privește pretinsul caracter contradictoriu

al considerentelor, care s-ar exclude unele pe altele, acesta nu există.

La acest punct recurenta pretinde că

cele două cereri formulate la data de 1, respectiv 2 aprilie 209 la A.N.R.P.,

prezentate la pct. II.1.1. din decizie, ar reprezenta o cerere de opțiune în

sensul legii și că prima instanță nu a înțeles acest lucru, oscilând în

calificarea pe care le-a făcut-o în cuprinsul considerentelor.

Această susținere nu are suport în sentința

examinată, câtă vreme în cuprinsul considerentelor - pag. 6, penultimul alineat

și pag. 7, al treilea alineat – Curtea de apel a reținut consecvent că „reclamanta

nu a formulat cerere de opțiune conform art. 3 lit. h)”, respectiv „reclamanta

a refuzat să-și manifeste opțiunea conform legii române”.

Conchizând în privința acestui motiv

de recurs, Înalta Curte reține că motivarea hotărârii primei instanțe cuprinde

examinarea reală, efectivă a problemelor care i-au fost deduse spre soluționare,

așa încât, nici din această perspectivă nu se poate afirma că recurentei i s-a

încălcat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 din Convenție.

1.4. Referitor la modul de soluționare

a capătului de cerere privind daunele morale

Într-adevăr, prima instanță a

calificat în mod greșit acest capăt de cerere ca fiind „subsidiar”. Însă nu

poate fi primită nici susținerea recurentei că cererea în cauză este

principală, câtă vreme ea nu are un caracter independent, ci, dimpotrivă,

depinde de modul de soluționare a capătului de cerere privind constatarea

caracterului nejustificat al refuzului exprimat de A.N.R.P.

În materia contenciosului

administrativ subiectiv de plină jurisdicție, examinarea cererii de acordare a

despăgubirilor pentru daunele morale se realizează în condițiile art. 18 alin. (3)

din Legea nr. 554/2004 numai în măsura în care instanța de judecată admite cererea

principală la care se referă alin. (1) al aceluiași text de lege, ceea ce nu este

cazul în speță.

1.5. Referitor la jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de recurentă

În justificarea punctului său de vedere,

cum s-a arătat la pct. I.4 din decizie, recurenta a invocat cu titlu de jurisprudență

mai multe hotărâri ale acestei instanțe (filele 25-31, dosar recurs).

Examinând jurisprudența prezentată, Înalta

Curte constată că aceasta nu are legătură cu problema de drept dezlegată în prezenta

cauză.

Astfel, în pricina soluționată

irevocabil prin Decizia nr. 7818 din 20 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, obiectul

cauzei viza refuzul nejustificat al primarului de a soluționa notificarea

prevăzută de art. 36 din Legea nr. 10/2001. Cum dreptul la măsuri reparatorii

prin echivalent nu a fost stabilit, neexistând o dispoziție motivată care să fie

comunicată Secretariatului Comisiei Centrale, nu s-a pus problema parcurgerii procedurii

pe care o reglementează Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Din această

perspectivă, considerentele referitoare la modul în care funcționa Fondul

„Proprietatea” în anul 2007, nu sunt pertinente în prezenta cauză.

În celelalte două hotărâri

judecătorești prezentate, Decizia nr. 2020 din 7 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, și Decizia

nr. 1034 din 18 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, s-a acordat prevalență blocului de

convenționalitate, precum și reglementărilor comunitare și jurisprudenței

Curții de Justiție de la Luxemburg, constatându-se că reglementarea națională

în materia excepției de nelegalitate [art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004] –

prima hotărâre, încalcă principiul securității juridice și al protecției încrederii

legitime iar reglementarea în materia returnării cetățenilor români în baza unui

acord de readmisie (art. 38 din Legea nr. 248/2005) – a doua hotărâre, încalcă dreptul

la liberă circulație.

Or, cum s-a arătat deja în analiza primului

motiv de recurs, în speța de față, procedura națională reglementată de Cap. V

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu intră în coliziune nici cu dispozițiile

convenționale, nici cu cele comunitare, deci jurisprudența prezentată nu este relevantă.

de recurs

Pentru considerentele expuse la pct.

II.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de R.V.E.

împotriva sentinței civile nr. 4050 din 19 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 iunie

2010.