ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6750/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6750/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând
asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 911 din
4 mai 2009, Judecătoria Caransebeș, a admis excepția de necompetență materială
și teritorială invocată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor
Statului și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de
Apel București.
Prin sentința
civilă nr. 5 din 20 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a
civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepția prescripției
dreptului material la acțiune.
A admis, în
parte, acțiunea formulată de reclamanta Fundația Română pentru Tineret D. în
contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și
cu chemata în garanție C.A.S. Caraș-Severin.
A obligat pe
pârâtă să plătească reclamantei suma de 84.031,165 RON, reprezentând plată
nedatorată.
A respins cererea
privind obligarea pârâtei la plata sumei de 78.566,835 RON, reprezentând dobânda
medie bancară și indicele de inflație.
A respins, ca
nefondată, cererea de chemare în garanție a C.A.S. Caraș-Severin.
A fost obligată
pârâta la 3.291 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunța
această sentință, Curtea a reținut următoarele:
Excepția prescripției
dreptului la acțiune este neîntemeiată și a fost respinsă, ca atare, având în vedere
că, prin adoptarea O.U.G nr. 51/1998, Guvernul României a reglementat valorificarea
creanțelor neperformante sau a unor creanțe fiscale, înțelegând prin aceasta să
adopte o procedură mai rapidă prin care Statul, prin intermediul Autorității
pentru Valorificarea Activelor Statului, să-și încaseze aceste creanțe.
Fiind o reglementare
cu caracter special, procedura de executare silită s-a supus regulilor prevăzute
în O.U.G nr. 51/1998, care se completează cu dispozițiile C. proc. civ..
Prin această ordonanță
de urgență se reglementează, în mod expres, doar procedura de executare silită în
vederea încasării creanțelor bugetare, fără a se face vreo referire la situația
în care, în urma contestațiilor la executare, Autoritatea pentru Valorificarea
Activelor Statului București ar fi obligată să restituie sume încasate nelegal.
Prin urmare, întrucât,
în conținutul O.U.G. nr. 51/1998, nu se regăsește niciun fel de dispoziție specială
cu privire la întoarcerea executării, sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în C.
proc. civ., inclusiv cu privire la termenul de prescripție în care se poate solicita
restabilirea situației anterioare desființării titlului executoriu.
În aceste condiții,
prescripția dreptului de a cere întoarcerea executării se supune regulilor generale
cuprinse în C. proc. civ., termenul de prescripție fiind identic cu cel în care
se poate cere executarea silită, și anume de 3 ani.
În cazul de față,
termenul de prescripție începe să curgă de la data de 08 iunie 2006, când a fost
pronunțată decizia civilă nr. 2108 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția
comercială, prin care s-a dispus anularea formelor de executare dispuse în baza
titlului executoriu din 12 noiembrie 2003. Cum cererea de întoarcere a executării
a fost formulată la data de 03 martie 2009, înăuntrul termenului general de prescripție
de 3 ani, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă.
Pe fond, Curtea
a constatat că acțiunea este întemeiată în parte.
Prin înștiințarea
de plată din 12 noiembrie 2003, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
a declanșat procedura de executare silită în vederea încasării unei creanțe de 2.978.906.573
RON preluate de la C.A.S. Caraș-Severin, prin protocolul nr. 34 din 14
noiembrie 2003.
Împotriva actelor
de executare silită îndeplinite de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor
Statului, Fundația Română pentru Tineret „D.” Băile Herculane a formulat contestație
în termenul legal și prin decizia nr. 2108 din 08 iunie 2006 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, secția comercială, s-a admis contestația la executare și s-a
dispus anularea formelor de executare dispuse în baza titlului executoriu din
12 noiembrie 2003.
Până la soluționarea
definitivă și irevocabilă a contestației la executare, reclamanta, în baza ordinelor
de plată din 03 februarie 2004, a achitat suma totală de 840.311.653 lei vechi în
contul Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, menționată în chiar
cuprinsul actului de executare contestat.
Întrucât pârâta
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a refuzat să restituie sumele
de bani astfel încasate și nedatorate, conform deciziei civile nr. 2108/2006 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, reclamanta a formulat cererea de față.
Potrivit dispozițiilor
art. 404
1
alin. (2) C. proc. civ.:„Bunurile asupra cărora s-a făcut executarea
se vor restitui celui îndreptățit”.
Prin urmare, bunurile,
deci, și sumele de bani asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui
îndreptățit, în speță, reclamantei Fundația Română pentru Tineret „D.” Băile Herculane.
Aceste prevederi
sunt în concordanță cu principiul potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăți fără
justă cauză.
Pentru aceste
argumente, Curtea a obligat Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
să restituie suma de 84.031,165 RON încasată nelegal.
În ceea ce privește,
însă, restituirea acestor sume indexate cu dobânda și indicele de inflație, Curtea
a respins această cerere, având în vedere că, potrivit art. 1088 C. civ., reclamanta
putea solicita numai dobânda legală de la data cererii de chemare în judecată.
Referitor la cererea
de chemare în garanție, și aceasta a fost respinsă, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea
Activelor Statului nefăcând nici o dovadă din care să rezulte că sumele încasate
nelegal, de la reclamantă, au intrat în contul chematei în garanție.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs reclamanta Fundația Română pentru Tineret D. și pârâta
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
I. Reclamanta
Fundația Română pentru Tineret D. a criticat hotărârea, pentru următoarele motive:
În mod greșit,
s-a respins cererea reclamantei referitoare la acordarea dobânzii medii bancare
și reactualizarea sumei în funcție de rata inflației atât timp cât obligația pârâtei,
de a restitui suma stabilită în decizia nr. 2108 din 8 iunie 2006 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție, secția comercială, trebuia adusă la îndeplinire de la momentul
pronunțării acesteia, în mod voluntar.
Pârâta datorează
cel puțin dobânda legală pentru sumele de bani încasate și folosite.
Dispozițiile art.
1088 C. civ. nu sunt incidente în speță deoarece între părți nu există relații contractuale,
obligația de a restitui suma de 84.031,165 RON născându-se prin efectul legii, respectiv
al art. 404
1
C. proc. civ..
Expertiza în care
s-au calculat dobânda medie bancară și indicele de inflație nu a fost contestată
de către pârâtă, care, astfel, și-a însușit concluziile acesteia privind sumele
de bani menționate în cuprinsul actului.
În mod greșit,
cu încălcarea art. 274 C. proc. civ., instanța a micșorat cheltuielile de judecată
datorate de pârâtă, reducând taxa de timbru la 3.291 RON, deși reclamanta a achitat
suma de 4.499,16 RON, cu acest titlu, sumă la plata căreia, cel puțin, trebuia să
fie obligată partea adversă.
Recurenta reclamantă
a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea, în parte, a sentinței recurate,
în sensul obligării pârâtei și la plata sumei de 78.566,835 RON reprezentând dobândă
medie bancară și indicele de inflație, precum și a sumei de 4.499,16 RON cheltuieli
de judecată în fond.
II. Pârâta Autoritatea
pentru Valorificarea Activelor Statului a criticat sentința, pentru următoarele
motive:
Instanța de
fond nu s-a pronunțat cu privire la excepția necompetentei funcționale a secției
civile, având în vedere faptul că, prin întâmpinarea formulată, Autoritatea
pentru Valorificarea Activelor Statului a invocat excepția anterior menționată,
solicitând declinarea cauzei la secția comerciala a aceleiași instanțe, spre competentă
soluționare.
Procedura executării
silite s-a desfășurat cu respectarea dispozițiilor speciale, reglementate prin O.U.G.
nr. 51/1998. De asemenea, contestația la executare a fost soluționata de către instanțele
comerciale, competența fiind stabilită conform aceleiași ordonanțe.
Este, prin urmare,
evident ca orice litigiu izvorât din procedura silită se soluționează cu respectarea
regulilor speciale de procedură prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998, care se completează
cu dispozițiile C. proc. civ..
În cauză, operează
dispozițiile speciale prevăzute de art. 45 O.U.G. nr. 51/1998, în sensul că: „Cererile
de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele bancare
preluate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, inclusiv cele formulate
pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice și juridice, altele decât
debitorii definiți la art. 38, sunt de competența Curții de apel în a cărei rază
teritorială se află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului(…)”.
În contextul în
care Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are calitatea de pârâtă
în cauză, iar sediul acesteia se afla în Municipiul București, competența materială
și teritorială de judecare a cererii aparține Curții de Apel București, secția comercială.
În mod greșit,
a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune.
Potrivit dispozițiilor
art. 49 O.U.G. nr. 51/1998, „termenul de prescripție a acțiunilor îndreptate împotriva
Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului este de 6 luni de la data la
care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază
acțiunea, dar nu mai mult de 12 luni de la data producerii faptului sau încheierii
actului, daca legea nu prevede un termen mai scurt”.
Astfel cum intimata
reclamantă susține, prin cererea de chemare în judecată, aceasta solicită întoarcerea
executării silite în temeiul unei hotărâri judecătorești pronunțate în data de 08
iunie 2006, iar acțiunea este înregistrată pe rolul instanței în luna martie 2009,
cu depășirea termenului special de prescripție.
În mod greșit
a reținut instanța de fond faptul că „Autoritatea pentru Valorificarea
Activelor Statului a refuzat sa restituie sumele de bani încasate și nedatorate,
conform deciziei civile nr. 2108/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție(...)”.
Prin decizia anterior
menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat exclusiv cu privire
la contestația la executare cu care a fost învestită, fără a dispune cu privire
la sumele de bani (nefiind învestită în acest sens).
Mai mult decât
atât, astfel cum însăși intimata susține, plata sumei de 84.031,165 RON a fost achitată
în anul 2004, decizia invocată fiind pronunțata în 2006. Prin urmare, motivarea
instanței de fond că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ar fi încasat
și reținut în mod nelegal suma sus-menționată este greșită.
O alta critică
vizează cheltuielile de judecată. Având în vedere că acțiunea formulată a fost admisă
în parte, în mod greșit, în raport de dispozițiile art. 276 C. proc. civ., instanța
de fond a obligat Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la plata tuturor
cheltuielilor de judecată.
Recurenta pârâtă
a solicitat admiterea atât a recursului, cât și a excepțiilor, cu consecințele specifice,
iar, pe fond, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii, astfel
cum a fost formulată.
Intimata intervenientă
C.A.S. Caraș-Severin și recurenta reclamantă Fundația Română pentru Tineret D. au
depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursurilor, respectiv a
recursului declarat de pârâtă, ca nefondate.
Recurenta reclamantă
a depus și un raport de expertiză extrajudiciară privind calculul dobânzii și indicelui
de inflație, pentru mai multe variante de perioade, înscris comunicat și recurentei
pârâte.
Înalta Curte va
proceda la analizarea, cu prioritate, a recursului declarat de pârâtă deoarece criticile
sale, în cea mai mare parte, vizează debitul principal, iar soluționarea acestora
este determinantă și pentru rezolvarea recursului formulat de reclamantă, ale cărei
critici se referă la cereri accesorii acestui debit, respectiv dobânda și indicele
de inflație aplicabile datoriei principale.
I. Recursul declarat
de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este nefondat, pentru
următoarele considerente:
Recurenta pârâtă
a susținut că instanța învestită cu soluționarea acțiunii, respectiv secția a III-a
civilă și pentru cauze cu minori și de familie din cadrul Curții de Apel București,
nu s-a pronunțat asupra excepției de necompetență funcțională a acesteia, ca secție
civilă, în soluționarea cauzei, excepție invocată prin întâmpinarea formulată în
dosar, de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Critica sus-menționată,
ce comportă analiză din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este neîntemeiată.
Potrivit motivului
de recurs sus-menționat, se poate cere casarea hotărârii când, prin aceasta, instanța
a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105
alin. (2) C. proc. civ..
Prin încheierea
din 28 octombrie 2009, instanța a soluționat excepția menționată, în sensul respingerii,
argumentat de absența unei prevederi legale, în cuprinsul O.U.G. nr. 51/1998 privind
valorificarea unor active ale statului, prin care să se stabilească, în mod expres,
competența secției comerciale în soluționarea unui asemenea litigiu.
În ceea ce privește
legalitatea soluției Curții asupra excepției în discuție, această susținere va fi
verificată raportat la motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 din cod și
este, de asemenea, neîntemeiată.
Conform motivului
de recurs prevăzut în textul de lege enunțat mai sus, în forma în vigoare la data
declarării căii de atac, se poate cere casarea hotărârii când aceasta s-a dat cu
încălcarea competenței altei instanțe.
Textul se referă
la competența altei „instanțe”, ceea ce presupune încălcarea unor norme de competență
jurisdicțională (materială sau teritorială) sau generală (competența instanțelor
judecătorești în raport de competența altor organe cu activitate jurisdicțională),
iar nu la „competența” în cazul secțiilor din cadrul aceleiași instanțe.
În lipsa unor
dispoziții legale în acest sens, secțiile specializate ale curților de apel, tribunalelor
sau judecătoriilor nu pot fi considerate instanțe în sensul dispozițiilor C.
proc. civ. care reglementează competența, ci implică o împărțire administrativă,
la care s-a procedat în condițiile Legii privind organizarea judiciară nr. 304/2004.
Sub acest aspect,
dispozițiile art. 2 alin. (2) din legea indicată mai sus arată că justiția se realizează
prin următoarele instanțe judecătorești: Înalta Curte de Casație și Justiție, curți
de apel, tribunale, tribunale specializate, instanțe militare, judecătorii.
De asemenea, potrivit
art. 35 alin. (2) din Lege, „În cadrul curților de apel funcționează secții sau,
după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale(…)”.
Prin urmare, legea
face distincție între „instanțe” și „secții” ale aceleiași instanțe și, cum motivul
de recurs vizează doar încălcarea competenței altei „instanțe”, iar nu a unei secții
din cadrul acesteia, nu se poate obține casarea hotărârii pronunțate de o instanță
competentă material și teritorial în soluționarea litigiului, dar, nu și de secția
specializată din cadrul acesteia, în raport de natura cauzei.
Nu este relevant
care dintre secțiile instanței competente jurisdicțional a rezolvat un anume proces,
atât timp cât instanța respectivă era competentă să procedeze la judecata lui.
În speță, nu s-a
contestat că judecata acțiunii de față aparține, în primă instanță, Curții de Apel
București, ci doar că, în raport de natura litigiului, una dintre secțiile comerciale
ale acestei instanțe ar fi fost competentă să soluționeze litigiul, ceea ce, pentru
argumentele mai sus arătate, nu poate conduce la casarea sentinței.
Pe de altă parte,
nu se poate reține încălcarea art. 45 O.U.G. nr. 51/1998 deoarece acesta se referă
la competența curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau, după
caz, domiciliul pârâtului, ceea ce, în speță, s-a respectat, litigiul fiind soluționat,
în primă instanță, de către Curtea de Apel București, sediul Autorității pentru
Valorificarea Activelor Statului fiind în București.
În ceea ce
privește soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, în mod corect,
prima instanță a înlăturat dispozițiile din O.U.G. nr. 51/1998, aplicând dreptul
comun în materie, ceea ce a condus la respingerea excepției.
Astfel, art. 49
din actul normativ menționat și care prevede un termen de prescripție de 6 luni,
în cazul acțiunilor îndreptate împotriva Autorității pentru Valorificarea
Activelor Statului, calculat de la data la care s-a cunoscut actul sau faptul generator
al demersului judiciar face parte din Capitolul IX al Ordonanței, intitulat „Reguli
speciale privind soluționarea litigiilor”.
În art. 44 din
același capitol se face referire la natura cauzelor supuse regulilor din cuprinsul
său, în consecință, inclusiv în ceea ce privește termenul de prescripție, și anume
la litigiile în legătură cu creanțele neperformante preluate la datoria publică,
în care Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este parte.
În speța de față,
cererea reclamantei nu pune în discuție creanța preluată de pârâtă de la C.N.A.S.
și C.A.S. Caraș-Severin, având ca obiect contribuția restantă a reclamantei la Fondul
de Asigurări de Sănătate, pentru a se pune, eventual, problema incidenței art. 49
O.U.G. nr. 51/1998, ci reprezintă o cerere în materie de întoarcere a executării,
în sensul restabilirii situației anterioare ca urmare a desființării formelor de
executare dispuse în baza unui titlu executoriu.
În absența unei
dispoziții speciale privind termenul de prescripție în cazul unei asemenea cereri
de întoarcere a executării, se aplică dreptul comun în materie, cum, în mod corect,
a reținut și Curtea de Apel.
Astfel, întoarcerea
executării poate fi solicitată înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de
a obține condamnarea pârâtului, respectiv de trei ani, termen care începe să curgă
din momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea prin care s-a desființat titlul
pus în executare, conform art. 3 alin. (1) cu referire la art. 7 alin. (1) Decretul
nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Nu se pot avea
în vedere dispozițiile din Codul procedură civilă în materie de prescripție, cum
a reținut instanța de fond, respectiv ale art. 405 alin. (1), deoarece acestea se
referă la dreptul de a cere executarea silită a unui titlu executoriu, ceea ce nu
este cazul.
Cu toate acestea,
calculul la care a procedat Curtea, în soluționarea excepției, este corect, întinderea
termenului și momentul de la care curge fiind cele avute în vedere de această instanță,
respectiv trei ani de la pronunțarea deciziei nr. 2108 din 8 iunie 2006 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, secția comercială, acesta fiind împlinit la 8
iunie 2009.
Cum acțiunea a
fost înregistrată pe rolul instanței, la data de 3 martie 2009, rezultă că termenul
de prescripție nu a fost depășit, astfel cum a constatat și Curtea de Apel București,
aceasta respingând, în mod corect, excepția prescripției dreptului la acțiune.
Criticile în
legătură cu greșita reținere, de către instanță, a refuzului pârâtei de a restitui
sumele de bani încasate de aceasta și nedatorate de reclamantă, potrivit deciziei
civile sus-menționate, pun în discuție situația de fapt stabilită pe acest aspect
și vor fi analizate de Înalta Curte în condițiile art. 304
1
C. proc.
civ., hotărârea primei instanțe nefiind susceptibilă de apel.
Din această perspectivă,
susținerile sunt neîntemeiate, pârâta nedovedind că, ulterior pronunțării deciziei
nr. 2108/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ar fi restituit sumele de
bani achitate acesteia, de către reclamantă, prin ordinele de plată din 2004, în
cuantum total de 84.031,165 RON.
Prin urmare, în
mod corect, Curtea a admis acțiunea formulată de reclamantă în scopul recuperării
acestor sume, plătite pârâtei în baza unui titlu executoriu desființat prin hotărâre
judecătorească irevocabilă, în consecință, nedatorate, și a dispus obligarea Autorității
pentru Valorificarea Activelor Statului la restituirea lor.
Nu prezintă relevanță
că, prin decizia nr. 2108/2006, nu s-a decis și cu privire la aceste sume de bani,
ci doar au fost anulate formele de executare dispuse în baza titlului executoriu
din 12 noiembrie 2003, care a generat plata lor, întrucât dispozițiile art. 404
2
alin. (3) C. proc. civ. permit celui îndreptățit să solicite restabilirea
situației anterioare și pe cale separată, printr-o cerere adresată instanței competente.
De asemenea, nu
are nicio relevanță că suma în litigiu a fost achitată în anul 2004, iar decizia
care a desființat formele de executare dispuse în baza titlului executoriu ce a
determinat plata acesteia a fost pronunțată în anul 2006, decât în ceea ce privește
data de la care pârâta, pentru argumentele ce se succed, va fi obligată la plata
dobânzii legale și a indicelui de inflație aferente acestei sume.
Într-adevăr, până
la data pronunțării deciziei civile sus-menționate, suma de 84.031,165 RON a fost
deținută în mod legal, de către pârâtă, dar, ulterior hotărârii, aceasta avea obligația
să restituie de bună voie suma de bani respectivă, ca o consecință a soluției date
de instanța de recurs asupra contestației la executare formulate de reclamantă.
Neprocedând în
acest sens, în mod corect, prima instanță a dispus obligarea, pe cale judiciară,
a pârâtei de a o plăti, admițând acțiunea reclamantei cu acest obiect.
Critica referitoare
la stabilirea greșită a cuantumului cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă
este, de asemenea, nerelevantă față de modificarea acestui cuantum de către prezenta
instanță, în sensul majorării, ca urmare a admiterii recursului declarat de reclamantă,
inclusiv pe acest aspect, pentru considerentele ce se vor arăta.
Pe de altă parte,
susținerile pârâtei sunt și neîntemeiate deoarece instanța de fond a procedat la
o corectă aplicare a dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. în speță.
Astfel, a dispus
obligarea pârâtei, cu titlu de cheltuieli de judecată, la plata sumei de 3.291 RON,
care reprezintă taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise, de 84.031,165
RON, iar nu la plata sumei de 4.500 RON, taxă judiciară de timbru achitată de reclamantă
pentru întreaga sumă pretinsă prin acțiune.
Prin urmare, nu
sunt întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9
C. proc. civ., instanța de fond, în raport de soluția pronunțată asupra cererii
principale, de admitere în parte, dispunând aceeași soluție, de admitere în parte,
și în legătură cu cheltuielile de judecată solictate de aceasta.
Pentru toate aceste
argumente, Înalta Curte constată că toate criticile recurentei pârâte sunt neîntemeiate,
astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat
de aceasta, ca nefondat.
II. Analizând
decizia atacată în raport de criticile formulate de reclamantă și de dispozițiile
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat de această
parte este fondat, pentru următoarele considerente:
Respingând
în totalitate cererea reclamantei, de acordare a dobânzii și indicelui de inflație
aferente sumei de 84.031,165 RON, deși chiar instanța a recunoscut că părții i s-ar
fi cuvenit, cel puțin, dobânda legală, aceasta a procedat la o greșită interpretare
și înlăturare a dispozițiilor art. 1088 C. civ..
Astfel, contrar
celor susținute de recurenta reclamantă, textul de lege sus-menționat nu este incident
doar în cazul obligațiilor contractuale, ci și în ipoteza celor extracontractuale,
cum este cazul în speță.
În primul rând,
dispoziția legală enunțată face parte din Capitolul VII intitulat „Despre efectele
obligațiilor”, în timp ce efectele convențiilor sunt tratate distinct, respectiv
la Capitolul III din același Titlu III C. civ..
În cadrul Capitolului
VII nu se diferențiază efectele obligațiilor în funcție de izvorul lor sau după
un alt criteriu; or, dacă legea nu distinge, nici interpretului nu i se permite
să o facă („ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”).
De asemenea,
art. 1088 C. civ. folosește termenul generic de „creditor”, care este folosit în
cadrul oricărui raport obligațional, iar nu numai în cuprinsul celui de origine
contractuală, pentru a-l desemna pe cel îndreptățit a primi prestația.
Pe de altă parte,
fiind incident în cauză, art. 1088 C. civ. conferea reclamantei dreptul de a obține
dobânda legală aferentă sumei principale datorate de pârâtă, dobândă care, în ipoteza
în care era inferioară celei solicitate de reclamantă, implica o soluție de admitere
în parte a cererii respective, iar nu o respingere în totalitate.
Din argumentarea
primei instanțe privind respingerea pretențiilor reclamantei sub aspectul dobânzii
și actualizării cu indicele de inflație, enunțată în precedent, ar rezulta că soluția
pronunțată este generată de imposibilitatea de a avea în vedere dobânda de o altă
natură decât cea cerută de parte, respectiv dobânda legală, față de dobânda solicitată
ca daună compensatorie.
În privința dobânzii
cuvenite reclamantei pentru neexecutarea obligației pecuniare de către pârâtă, argumentul
este incorect întrucât nu se poate pune problema unei eventuale schimbări a obiectului
sau cauzei cererii respective, indiferent de pretențiile reclamantei cu privire
la prejudiciul creat (dobânda medie bancară), art. 1088 C. civ. permițându-i, în
raport de natura obligației bănești neexecutate de pârâtă, să obțină doar dobânda
legală, în limitele căreia, cererea trebuia admisă.
Astfel, de la
data pronunțării deciziei nr. 2108 din 8 iunie 2006, pârâta trebuia să restituie
sumele de bani încasate nelegal, ce au format obiect al cererii principale, neîndeplinirea
acestei obligații care derivă dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezentând
o faptă ilicită a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, ca element
al răspunderii civile delictuale.
Prejudiciul produs
constă tocmai în lipsirea reclamantei de folosința sumei de bani respective, întinderea
acestuia fiind fixată de lege, respectiv de art. 1088 C. civ. cu referire la O.G.
nr. 9/2000 (art. 2) privind nivelul dobânzii legale pentru obligațiile bănești.
Neîndeplinirea
obligației de restituire a sumelor încasate nelegal este imputabilă debitorului
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului deoarece, în urma pronunțării
deciziei sus-menționate, aceasta avea obligația să restituie în mod voluntar sumele
de bani respective.
Cât privește punerea
în întârziere a debitorului, fiind vorba despre executarea obligațiilor ce sunt
consecința firească a unei hotărâri irevocabile, prin care s-au anulat formele de
executare dispuse în baza titlului executoriu din 12 noiembrie 2003, emis de pârâtă,
punerea în întârziere nu mai este necesară, aceasta realizându-se prin însăși hotărârea
menționată.
În concluzie,
reclamanta este îndreptățită să primească dobânda legală aferentă creanței principale,
de la data pronunțării deciziei nr. 2108 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția comercială, în cuantum de 24.747 RON, calculată potrivit expertizei extrajudiciare
depuse la dosar și necontestată de pârâtă, pentru perioada 8 iunie 2006-31
octombrie 2010, și în continuare până la plata efectivă a sumei de 84.031 RON.
Referitor la actualizarea
creanței principale, de 84.031 RON, cu rata inflației, și această cerere este întemeiată
întrucât unul dintre principiile fundamentale în materie de răspundere este acela
al reparării integrale a prejudiciului produs, în condițiile art. 998 C. civ..
Rata inflației
este menită să acopere un alt prejudiciu decât cel cauzat prin întârziere, și anume
cel generat de deprecierea monedei naționale, determinat de inflație, valoarea unui
asemenea prejudiciu constând în diferența dintre valoarea nominală a creanței și
valoarea sa reală la data executării.
În consecință,
se impune admiterea cererii reclamantei și actualizarea sumei principale cu rata
inflației, pentru asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reală, această
actualizare însemnând 24.142 RON, pentru perioada 8 iunie 2006-31 octombrie 2010,
calculată potrivit aceluiași raport de expertiză extrajudiciară, comunicat pârâtei
și în legătură cu care aceasta nu a formulat apărări.
În legătură
cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., de către instanța de
fond, susținerile reclamantei sunt, în principiu, neîntemeiate deoarece micșorarea
taxei judiciare de timbru cuvenită părții menționate, în dosarul de fond, a avut
loc ca urmare a soluției pronunțate de Curtea de Apel, de admitere în parte a acțiunii,
mai puțin în ceea ce privește cererile accesorii.
Pe de altă parte,
urmare a modificării sentinței atacate în sensul celor de mai sus, ca urmare a admiterii
acțiunii și pentru dobânda legală și rata inflației, cheltuielile de judecată datorate
reclamantei, de către pârâtă, vor fi majorate și cu diferența de taxă judiciară
de timbru achitată de aceasta, în primă instanță, corespunzătoare pretențiilor suplimentare
admise în recurs.
Pentru toate aceste
considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă; va modifica,
în parte, sentința atacată, în sensul că va dispune obligarea pârâtei să plătească
acesteia suma de 24.142 RON, reprezentând actualizarea cu rata inflației a sumei
de 84.031 RON, plătită nedatorat, pentru perioada 08 iunie 2006-31 octombrie 2010
și în continuare până la plata efectivă a acestei sume, precum și la plata sumei
de 24.747 RON, reprezentând dobânda legală stabilită conform O.G. nr. 9/2000 pentru
suma de 84.031 RON, pe aceeași perioadă și în continuare până la data plății efective.
În baza art. 274
C. proc. civ., va dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 1.208,16 RON cheltuieli
de judecată datorate în plus, în dosarul de fond.
Va menține celelalte
dispoziții ale sentinței, privind soluția asupra excepției prescripției dreptului
la acțiune, a admiterii în parte a acțiunii, a obligării pârâtei la plata sumei
de 84.031,165 RON, a soluției pe cererea de chemare în garanție și a obligării la
3.291 RON cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
împotriva sentinței nr. 5 din 20 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Admite recursul
declarat de reclamanta Fundația Română pentru Tineret D. împotriva aceleiași sentințe.
Modifică, în parte,
sentința atacată, în sensul că obligă pe pârâtă să plătească reclamantei suma de
24.142 RON, reprezentând actualizarea cu rata inflației a sumei de 84.031 RON, plătită
nedatorat, pentru perioada 08 iunie 2006-31 octombrie 2010 și în continuare până
la plata efectivă a acestei sume, precum și suma de 24.747 RON, reprezentând dobânda
legală stabilită conform O.G. nr. 9/2000 pentru suma de 84.031 RON, pe aceeași perioadă
și în continuare până la data plății efective.
Dispune obligarea
pârâtei la plata sumei de 1.208,16 RON cheltuieli de judecată datorate în plus,
în dosarul de fond.
Menține celelalte
dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
15 decembrie 2010.