ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6750/2010

Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 911 din 4 mai 2009, Judecătoria Caransebeș, a admis excepția de necompetență materială și teritorială invocată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. Prin sentința civilă nr. 5 din 20 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta Fundația Română pentru Tineret D. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și cu chemata în garanție C.A.S.

Caraș-Severin. A obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 84.031,165 RON, reprezentând plată nedatorată. A respins cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 78.566,835 RON, reprezentând dobânda medie bancară și indicele de inflație. A respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție a C.A.S. Caraș-Severin. A fost obligată pârâta la 3.291 RON cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a pronunța această sentință, Curtea a reținut următoarele: Excepția prescripției dreptului la acțiune este neîntemeiată și a fost respinsă, ca atare, având în vedere că, prin adoptarea O.U.G nr. 51/1998, Guvernul României a reglementat valorificarea creanțelor neperformante sau a unor creanțe fiscale, înțelegând prin aceasta să adopte o procedură mai rapidă prin care Statul, prin intermediul Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, să-și încaseze aceste creanțe.

Fiind o reglementare cu caracter special, procedura de executare silită s-a supus regulilor prevăzute în O.U.G nr. 51/1998, care se completează cu dispozițiile C. proc. civ.. Prin această ordonanță de urgență se reglementează, în mod expres, doar procedura de executare silită în vederea încasării creanțelor bugetare, fără a se face vreo referire la situația în care, în urma contestațiilor la executare, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București ar fi obligată să restituie sume încasate nelegal. Prin urmare, întrucât, în conținutul O.U.G. nr. 51/1998, nu se regăsește niciun fel de dispoziție specială cu privire la întoarcerea executării, sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în C. proc.

civ., inclusiv cu privire la termenul de prescripție în care se poate solicita restabilirea situației anterioare desființării titlului executoriu. În aceste condiții, prescripția dreptului de a cere întoarcerea executării se supune regulilor generale cuprinse în C. proc. civ., termenul de prescripție fiind identic cu cel în care se poate cere executarea silită, și anume de 3 ani. În cazul de față, termenul de prescripție începe să curgă de la data de 08 iunie 2006, când a fost pronunțată decizia civilă nr. 2108 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, prin care s-a dispus anularea formelor de executare dispuse în baza titlului executoriu din 12 noiembrie 2003. Cum cererea de întoarcere a executării a fost formulată la data de 03 martie 2009, înăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă.

Pe fond, Curtea a constatat că acțiunea este întemeiată în parte. Prin înștiințarea de plată din 12 noiembrie 2003, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a declanșat procedura de executare silită în vederea încasării unei creanțe de 2.978.906.573 RON preluate de la C.A.S.

Caraș-Severin, prin protocolul nr. 34 din 14 noiembrie 2003. Împotriva actelor de executare silită îndeplinite de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Fundația Română pentru Tineret „D.” Băile Herculane a formulat contestație în termenul legal și prin decizia nr. 2108 din 08 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, s-a admis contestația la executare și s-a dispus anularea formelor de executare dispuse în baza titlului executoriu din 12 noiembrie 2003. Până la soluționarea definitivă și irevocabilă a contestației la executare, reclamanta, în baza ordinelor de plată din 03 februarie 2004, a achitat suma totală de 840.311.653 lei vechi în contul Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, menționată în chiar cuprinsul actului de executare contestat.

Întrucât pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a refuzat să restituie sumele de bani astfel încasate și nedatorate, conform deciziei civile nr. 2108/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta a formulat cererea de față. Potrivit dispozițiilor art. 404 1 alin. (2) C. proc. civ.:„Bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptățit”. Prin urmare, bunurile, deci, și sumele de bani asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptățit, în speță, reclamantei Fundația Română pentru Tineret „D.” Băile Herculane. Aceste prevederi sunt în concordanță cu principiul potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăți fără justă cauză. Pentru aceste argumente, Curtea a obligat Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să restituie suma de 84.031,165 RON încasată nelegal.

În ceea ce privește, însă, restituirea acestor sume indexate cu dobânda și indicele de inflație, Curtea a respins această cerere, având în vedere că, potrivit art. 1088 C. civ., reclamanta putea solicita numai dobânda legală de la data cererii de chemare în judecată. Referitor la cererea de chemare în garanție, și aceasta a fost respinsă, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nefăcând nici o dovadă din care să rezulte că sumele încasate nelegal, de la reclamantă, au intrat în contul chematei în garanție. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta Fundația Română pentru Tineret D. și pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

I. Reclamanta Fundația Română pentru Tineret D. a criticat hotărârea, pentru următoarele motive: 1. În mod greșit, s-a respins cererea reclamantei referitoare la acordarea dobânzii medii bancare și reactualizarea sumei în funcție de rata inflației atât timp cât obligația pârâtei, de a restitui suma stabilită în decizia nr. 2108 din 8 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, trebuia adusă la îndeplinire de la momentul pronunțării acesteia, în mod voluntar. Pârâta datorează cel puțin dobânda legală pentru sumele de bani încasate și folosite. Dispozițiile art. 1088 C. civ. nu sunt incidente în speță deoarece între părți nu există relații contractuale, obligația de a restitui suma de 84.031,165 RON născându-se prin efectul legii, respectiv al art. 404 1 C. proc.

civ.. Expertiza în care s-au calculat dobânda medie bancară și indicele de inflație nu a fost contestată de către pârâtă, care, astfel, și-a însușit concluziile acesteia privind sumele de bani menționate în cuprinsul actului. 2. În mod greșit, cu încălcarea art. 274 C. proc. civ., instanța a micșorat cheltuielile de judecată datorate de pârâtă, reducând taxa de timbru la 3.291 RON, deși reclamanta a achitat suma de 4.499,16 RON, cu acest titlu, sumă la plata căreia, cel puțin, trebuia să fie obligată partea adversă. Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea, în parte, a sentinței recurate, în sensul obligării pârâtei și la plata sumei de 78.566,835 RON reprezentând dobândă medie bancară și indicele de inflație, precum și a sumei de 4.499,16 RON cheltuieli de judecată în fond.

II. Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a criticat sentința, pentru următoarele motive: 1. Instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la excepția necompetentei funcționale a secției civile, având în vedere faptul că, prin întâmpinarea formulată, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a invocat excepția anterior menționată, solicitând declinarea cauzei la secția comerciala a aceleiași instanțe, spre competentă soluționare. Procedura executării silite s-a desfășurat cu respectarea dispozițiilor speciale, reglementate prin O.U.G. nr. 51/1998. De asemenea, contestația la executare a fost soluționata de către instanțele comerciale, competența fiind stabilită conform aceleiași ordonanțe.

Este, prin urmare, evident ca orice litigiu izvorât din procedura silită se soluționează cu respectarea regulilor speciale de procedură prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998, care se completează cu dispozițiile C. proc. civ.. În cauză, operează dispozițiile speciale prevăzute de art. 45 O.U.G. nr. 51/1998, în sensul că: „Cererile de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele bancare preluate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice și juridice, altele decât debitorii definiți la art. 38, sunt de competența Curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului(…)”.

În contextul în care Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are calitatea de pârâtă în cauză, iar sediul acesteia se afla în Municipiul București, competența materială și teritorială de judecare a cererii aparține Curții de Apel București, secția comercială. 2. În mod greșit, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune. Potrivit dispozițiilor art. 49 O.U.G. nr. 51/1998, „termenul de prescripție a acțiunilor îndreptate împotriva Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului este de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază acțiunea, dar nu mai mult de 12 luni de la data producerii faptului sau încheierii actului, daca legea nu prevede un termen mai scurt”.

Astfel cum intimata reclamantă susține, prin cererea de chemare în judecată, aceasta solicită întoarcerea executării silite în temeiul unei hotărâri judecătorești pronunțate în data de 08 iunie 2006, iar acțiunea este înregistrată pe rolul instanței în luna martie 2009, cu depășirea termenului special de prescripție. 3. În mod greșit a reținut instanța de fond faptul că „Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a refuzat sa restituie sumele de bani încasate și nedatorate, conform deciziei civile nr. 2108/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție(...)”. Prin decizia anterior menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat exclusiv cu privire la contestația la executare cu care a fost învestită, fără a dispune cu privire la sumele de bani (nefiind învestită în acest sens).

Mai mult decât atât, astfel cum însăși intimata susține, plata sumei de 84.031,165 RON a fost achitată în anul 2004, decizia invocată fiind pronunțata în 2006. Prin urmare, motivarea instanței de fond că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ar fi încasat și reținut în mod nelegal suma sus-menționată este greșită. 4. O alta critică vizează cheltuielile de judecată. Având în vedere că acțiunea formulată a fost admisă în parte, în mod greșit, în raport de dispozițiile art. 276 C. proc. civ., instanța de fond a obligat Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la plata tuturor cheltuielilor de judecată. Recurenta pârâtă a solicitat admiterea atât a recursului, cât și a excepțiilor, cu consecințele specifice, iar, pe fond, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Intimata intervenientă C.A.S. Caraș-Severin și recurenta reclamantă Fundația Română pentru Tineret D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursurilor, respectiv a recursului declarat de pârâtă, ca nefondate. Recurenta reclamantă a depus și un raport de expertiză extrajudiciară privind calculul dobânzii și indicelui de inflație, pentru mai multe variante de perioade, înscris comunicat și recurentei pârâte. Înalta Curte va proceda la analizarea, cu prioritate, a recursului declarat de pârâtă deoarece criticile sale, în cea mai mare parte, vizează debitul principal, iar soluționarea acestora este determinantă și pentru rezolvarea recursului formulat de reclamantă, ale cărei critici se referă la cereri accesorii acestui debit, respectiv dobânda și indicele de inflație aplicabile datoriei principale.

I. Recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Recurenta pârâtă a susținut că instanța învestită cu soluționarea acțiunii, respectiv secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie din cadrul Curții de Apel București, nu s-a pronunțat asupra excepției de necompetență funcțională a acesteia, ca secție civilă, în soluționarea cauzei, excepție invocată prin întâmpinarea formulată în dosar, de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Critica sus-menționată, ce comportă analiză din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este neîntemeiată. Potrivit motivului de recurs sus-menționat, se poate cere casarea hotărârii când, prin aceasta, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.. Prin încheierea din 28 octombrie 2009, instanța a soluționat excepția menționată, în sensul respingerii, argumentat de absența unei prevederi legale, în cuprinsul O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, prin care să se stabilească, în mod expres, competența secției comerciale în soluționarea unui asemenea litigiu. În ceea ce privește legalitatea soluției Curții asupra excepției în discuție, această susținere va fi verificată raportat la motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 din cod și este, de asemenea, neîntemeiată. Conform motivului de recurs prevăzut în textul de lege enunțat mai sus, în forma în vigoare la data declarării căii de atac, se poate cere casarea hotărârii când aceasta s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe.

Textul se referă la competența altei „instanțe”, ceea ce presupune încălcarea unor norme de competență jurisdicțională (materială sau teritorială) sau generală (competența instanțelor judecătorești în raport de competența altor organe cu activitate jurisdicțională), iar nu la „competența” în cazul secțiilor din cadrul aceleiași instanțe. În lipsa unor dispoziții legale în acest sens, secțiile specializate ale curților de apel, tribunalelor sau judecătoriilor nu pot fi considerate instanțe în sensul dispozițiilor C. proc. civ. care reglementează competența, ci implică o împărțire administrativă, la care s-a procedat în condițiile Legii privind organizarea judiciară nr. 304/2004. Sub acest aspect, dispozițiile art. 2 alin. (2) din legea indicată mai sus arată că justiția se realizează prin următoarele instanțe judecătorești: Înalta Curte de Casație și Justiție, curți de apel, tribunale, tribunale specializate, instanțe militare, judecătorii.

De asemenea, potrivit art. 35 alin. (2) din Lege, „În cadrul curților de apel funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale(…)”. Prin urmare, legea face distincție între „instanțe” și „secții” ale aceleiași instanțe și, cum motivul de recurs vizează doar încălcarea competenței altei „instanțe”, iar nu a unei secții din cadrul acesteia, nu se poate obține casarea hotărârii pronunțate de o instanță competentă material și teritorial în soluționarea litigiului, dar, nu și de secția specializată din cadrul acesteia, în raport de natura cauzei. Nu este relevant care dintre secțiile instanței competente jurisdicțional a rezolvat un anume proces, atât timp cât instanța respectivă era competentă să procedeze la judecata lui.

În speță, nu s-a contestat că judecata acțiunii de față aparține, în primă instanță, Curții de Apel București, ci doar că, în raport de natura litigiului, una dintre secțiile comerciale ale acestei instanțe ar fi fost competentă să soluționeze litigiul, ceea ce, pentru argumentele mai sus arătate, nu poate conduce la casarea sentinței. Pe de altă parte, nu se poate reține încălcarea art. 45 O.U.G. nr. 51/1998 deoarece acesta se referă la competența curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului, ceea ce, în speță, s-a respectat, litigiul fiind soluționat, în primă instanță, de către Curtea de Apel București, sediul Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului fiind în București.

2. În ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, în mod corect, prima instanță a înlăturat dispozițiile din O.U.G. nr. 51/1998, aplicând dreptul comun în materie, ceea ce a condus la respingerea excepției. Astfel, art. 49 din actul normativ menționat și care prevede un termen de prescripție de 6 luni, în cazul acțiunilor îndreptate împotriva Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, calculat de la data la care s-a cunoscut actul sau faptul generator al demersului judiciar face parte din Capitolul IX al Ordonanței, intitulat „Reguli speciale privind soluționarea litigiilor”. În art. 44 din același capitol se face referire la natura cauzelor supuse regulilor din cuprinsul său, în consecință, inclusiv în ceea ce privește termenul de prescripție, și anume la litigiile în legătură cu creanțele neperformante preluate la datoria publică, în care Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este parte.

În speța de față, cererea reclamantei nu pune în discuție creanța preluată de pârâtă de la C.N.A.S. și C.A.S. Caraș-Severin, având ca obiect contribuția restantă a reclamantei la Fondul de Asigurări de Sănătate, pentru a se pune, eventual, problema incidenței art. 49 O.U.G. nr. 51/1998, ci reprezintă o cerere în materie de întoarcere a executării, în sensul restabilirii situației anterioare ca urmare a desființării formelor de executare dispuse în baza unui titlu executoriu. În absența unei dispoziții speciale privind termenul de prescripție în cazul unei asemenea cereri de întoarcere a executării, se aplică dreptul comun în materie, cum, în mod corect, a reținut și Curtea de Apel.

Astfel, întoarcerea executării poate fi solicitată înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a obține condamnarea pârâtului, respectiv de trei ani, termen care începe să curgă din momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea prin care s-a desființat titlul pus în executare, conform art. 3 alin. (1) cu referire la art. 7 alin. (1) Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Nu se pot avea în vedere dispozițiile din Codul procedură civilă în materie de prescripție, cum a reținut instanța de fond, respectiv ale art. 405 alin. (1), deoarece acestea se referă la dreptul de a cere executarea silită a unui titlu executoriu, ceea ce nu este cazul.

Cu toate acestea, calculul la care a procedat Curtea, în soluționarea excepției, este corect, întinderea termenului și momentul de la care curge fiind cele avute în vedere de această instanță, respectiv trei ani de la pronunțarea deciziei nr. 2108 din 8 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, acesta fiind împlinit la 8 iunie 2009. Cum acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței, la data de 3 martie 2009, rezultă că termenul de prescripție nu a fost depășit, astfel cum a constatat și Curtea de Apel București, aceasta respingând, în mod corect, excepția prescripției dreptului la acțiune. 3. Criticile în legătură cu greșita reținere, de către instanță, a refuzului pârâtei de a restitui sumele de bani încasate de aceasta și nedatorate de reclamantă, potrivit deciziei civile sus-menționate, pun în discuție situația de fapt stabilită pe acest aspect și vor fi analizate de Înalta Curte în condițiile art. 304 1 C. proc.

civ., hotărârea primei instanțe nefiind susceptibilă de apel. Din această perspectivă, susținerile sunt neîntemeiate, pârâta nedovedind că, ulterior pronunțării deciziei nr. 2108/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ar fi restituit sumele de bani achitate acesteia, de către reclamantă, prin ordinele de plată din 2004, în cuantum total de 84.031,165 RON. Prin urmare, în mod corect, Curtea a admis acțiunea formulată de reclamantă în scopul recuperării acestor sume, plătite pârâtei în baza unui titlu executoriu desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în consecință, nedatorate, și a dispus obligarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului la restituirea lor.

Nu prezintă relevanță că, prin decizia nr. 2108/2006, nu s-a decis și cu privire la aceste sume de bani, ci doar au fost anulate formele de executare dispuse în baza titlului executoriu din 12 noiembrie 2003, care a generat plata lor, întrucât dispozițiile art. 404 2 alin. (3) C. proc. civ. permit celui îndreptățit să solicite restabilirea situației anterioare și pe cale separată, printr-o cerere adresată instanței competente. De asemenea, nu are nicio relevanță că suma în litigiu a fost achitată în anul 2004, iar decizia care a desființat formele de executare dispuse în baza titlului executoriu ce a determinat plata acesteia a fost pronunțată în anul 2006, decât în ceea ce privește data de la care pârâta, pentru argumentele ce se succed, va fi obligată la plata dobânzii legale și a indicelui de inflație aferente acestei sume.

Într-adevăr, până la data pronunțării deciziei civile sus-menționate, suma de 84.031,165 RON a fost deținută în mod legal, de către pârâtă, dar, ulterior hotărârii, aceasta avea obligația să restituie de bună voie suma de bani respectivă, ca o consecință a soluției date de instanța de recurs asupra contestației la executare formulate de reclamantă. Neprocedând în acest sens, în mod corect, prima instanță a dispus obligarea, pe cale judiciară, a pârâtei de a o plăti, admițând acțiunea reclamantei cu acest obiect. 4. Critica referitoare la stabilirea greșită a cuantumului cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă este, de asemenea, nerelevantă față de modificarea acestui cuantum de către prezenta instanță, în sensul majorării, ca urmare a admiterii recursului declarat de reclamantă, inclusiv pe acest aspect, pentru considerentele ce se vor arăta.

Pe de altă parte, susținerile pârâtei sunt și neîntemeiate deoarece instanța de fond a procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. în speță. Astfel, a dispus obligarea pârâtei, cu titlu de cheltuieli de judecată, la plata sumei de 3.291 RON, care reprezintă taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise, de 84.031,165 RON, iar nu la plata sumei de 4.500 RON, taxă judiciară de timbru achitată de reclamantă pentru întreaga sumă pretinsă prin acțiune. Prin urmare, nu sunt întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de fond, în raport de soluția pronunțată asupra cererii principale, de admitere în parte, dispunând aceeași soluție, de admitere în parte, și în legătură cu cheltuielile de judecată solictate de aceasta.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că toate criticile recurentei pârâte sunt neîntemeiate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de aceasta, ca nefondat. II. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate de reclamantă și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat de această parte este fondat, pentru următoarele considerente: 1. Respingând în totalitate cererea reclamantei, de acordare a dobânzii și indicelui de inflație aferente sumei de 84.031,165 RON, deși chiar instanța a recunoscut că părții i s-ar fi cuvenit, cel puțin, dobânda legală, aceasta a procedat la o greșită interpretare și înlăturare a dispozițiilor art. 1088 C. civ..

Astfel, contrar celor susținute de recurenta reclamantă, textul de lege sus-menționat nu este incident doar în cazul obligațiilor contractuale, ci și în ipoteza celor extracontractuale, cum este cazul în speță. În primul rând, dispoziția legală enunțată face parte din Capitolul VII intitulat „Despre efectele obligațiilor”, în timp ce efectele convențiilor sunt tratate distinct, respectiv la Capitolul III din același Titlu III C. civ.. În cadrul Capitolului VII nu se diferențiază efectele obligațiilor în funcție de izvorul lor sau după un alt criteriu; or, dacă legea nu distinge, nici interpretului nu i se permite să o facă („ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”). De asemenea, art. 1088 C. civ.

folosește termenul generic de „creditor”, care este folosit în cadrul oricărui raport obligațional, iar nu numai în cuprinsul celui de origine contractuală, pentru a-l desemna pe cel îndreptățit a primi prestația. Pe de altă parte, fiind incident în cauză, art. 1088 C. civ. conferea reclamantei dreptul de a obține dobânda legală aferentă sumei principale datorate de pârâtă, dobândă care, în ipoteza în care era inferioară celei solicitate de reclamantă, implica o soluție de admitere în parte a cererii respective, iar nu o respingere în totalitate. Din argumentarea primei instanțe privind respingerea pretențiilor reclamantei sub aspectul dobânzii și actualizării cu indicele de inflație, enunțată în precedent, ar rezulta că soluția pronunțată este generată de imposibilitatea de a avea în vedere dobânda de o altă natură decât cea cerută de parte, respectiv dobânda legală, față de dobânda solicitată ca daună compensatorie.

În privința dobânzii cuvenite reclamantei pentru neexecutarea obligației pecuniare de către pârâtă, argumentul este incorect întrucât nu se poate pune problema unei eventuale schimbări a obiectului sau cauzei cererii respective, indiferent de pretențiile reclamantei cu privire la prejudiciul creat (dobânda medie bancară), art. 1088 C. civ. permițându-i, în raport de natura obligației bănești neexecutate de pârâtă, să obțină doar dobânda legală, în limitele căreia, cererea trebuia admisă. Astfel, de la data pronunțării deciziei nr. 2108 din 8 iunie 2006, pârâta trebuia să restituie sumele de bani încasate nelegal, ce au format obiect al cererii principale, neîndeplinirea acestei obligații care derivă dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezentând o faptă ilicită a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, ca element al răspunderii civile delictuale.

Prejudiciul produs constă tocmai în lipsirea reclamantei de folosința sumei de bani respective, întinderea acestuia fiind fixată de lege, respectiv de art. 1088 C. civ. cu referire la O.G. nr. 9/2000 (art. 2) privind nivelul dobânzii legale pentru obligațiile bănești. Neîndeplinirea obligației de restituire a sumelor încasate nelegal este imputabilă debitorului Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului deoarece, în urma pronunțării deciziei sus-menționate, aceasta avea obligația să restituie în mod voluntar sumele de bani respective. Cât privește punerea în întârziere a debitorului, fiind vorba despre executarea obligațiilor ce sunt consecința firească a unei hotărâri irevocabile, prin care s-au anulat formele de executare dispuse în baza titlului executoriu din 12 noiembrie 2003, emis de pârâtă, punerea în întârziere nu mai este necesară, aceasta realizându-se prin însăși hotărârea menționată.

În concluzie, reclamanta este îndreptățită să primească dobânda legală aferentă creanței principale, de la data pronunțării deciziei nr. 2108 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, în cuantum de 24.747 RON, calculată potrivit expertizei extrajudiciare depuse la dosar și necontestată de pârâtă, pentru perioada 8 iunie 2006-31 octombrie 2010, și în continuare până la plata efectivă a sumei de 84.031 RON. Referitor la actualizarea creanței principale, de 84.031 RON, cu rata inflației, și această cerere este întemeiată întrucât unul dintre principiile fundamentale în materie de răspundere este acela al reparării integrale a prejudiciului produs, în condițiile art. 998 C. civ..

Rata inflației este menită să acopere un alt prejudiciu decât cel cauzat prin întârziere, și anume cel generat de deprecierea monedei naționale, determinat de inflație, valoarea unui asemenea prejudiciu constând în diferența dintre valoarea nominală a creanței și valoarea sa reală la data executării. În consecință, se impune admiterea cererii reclamantei și actualizarea sumei principale cu rata inflației, pentru asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reală, această actualizare însemnând 24.142 RON, pentru perioada 8 iunie 2006-31 octombrie 2010, calculată potrivit aceluiași raport de expertiză extrajudiciară, comunicat pârâtei și în legătură cu care aceasta nu a formulat apărări. 2. În legătură cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., de către instanța de fond, susținerile reclamantei sunt, în principiu, neîntemeiate deoarece micșorarea taxei judiciare de timbru cuvenită părții menționate, în dosarul de fond, a avut loc ca urmare a soluției pronunțate de Curtea de Apel, de admitere în parte a acțiunii, mai puțin în ceea ce privește cererile accesorii. Pe de altă parte, urmare a modificării sentinței atacate în sensul celor de mai sus, ca urmare a admiterii acțiunii și pentru dobânda legală și rata inflației, cheltuielile de judecată datorate reclamantei, de către pârâtă, vor fi majorate și cu diferența de taxă judiciară de timbru achitată de aceasta, în primă instanță, corespunzătoare pretențiilor suplimentare admise în recurs.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă; va modifica, în parte, sentința atacată, în sensul că va dispune obligarea pârâtei să plătească acesteia suma de 24.142 RON, reprezentând actualizarea cu rata inflației a sumei de 84.031 RON, plătită nedatorat, pentru perioada 08 iunie 2006-31 octombrie 2010 și în continuare până la plata efectivă a acestei sume, precum și la plata sumei de 24.747 RON, reprezentând dobânda legală stabilită conform O.G. nr. 9/2000 pentru suma de 84.031 RON, pe aceeași perioadă și în continuare până la data plății efective. În baza art. 274 C. proc.

civ., va dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 1.208,16 RON cheltuieli de judecată datorate în plus, în dosarul de fond. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței, privind soluția asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, a admiterii în parte a acțiunii, a obligării pârâtei la plata sumei de 84.031,165 RON, a soluției pe cererea de chemare în garanție și a obligării la 3.291 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva sentinței nr. 5 din 20 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Admite recursul declarat de reclamanta Fundația Română pentru Tineret D. împotriva aceleiași sentințe. Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că obligă pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 24.142 RON, reprezentând actualizarea cu rata inflației a sumei de 84.031 RON, plătită nedatorat, pentru perioada 08 iunie 2006-31 octombrie 2010 și în continuare până la plata efectivă a acestei sume, precum și suma de 24.747 RON, reprezentând dobânda legală stabilită conform O.G.

nr. 9/2000 pentru suma de 84.031 RON, pe aceeași perioadă și în continuare până la data plății efective. Dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 1.208,16 RON cheltuieli de judecată datorate în plus, în dosarul de fond. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2010.