ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4877/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.S.C. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României și Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata unor despăgubiri în cuantum total de 9.352,76 RON pentru prejudiciile cauzate prin emiterea unor ordonanțe de urgență neconstituționale, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este asistent universitar la Facultatea de Geografie din cadrul Universității „B.B.” Cluj-Napoca, din anul 2006. Reclamantul a susținut faptul că, prin efectul combinat al O.U.G.

nr. 151/2008 și, respectiv, O.U.G. nr. 1/2009, prevederile O.U.G. nr. 151/2008, în forma aprobată prin Legea nr. 221/2008, nu au fost niciodată puse în aplicare în perioada 1 octombrie 2008-31 decembrie 2009; ca atare, prin incidența celor două ordonanțe de urgență declarate neconstituționale, în perioada anterior menționată, a fost lipsit de creșterile salariale prevăzute de Legea nr. 221/2008, prejudiciu pe care încearcă să-l repare prin promovarea prezentei acțiuni. De asemenea, reclamantul a prezentat algoritmul de calcul utilizat pentru stabilirea prejudiciului suferit prin adoptarea actelor administrative normative declarate neconstituționale. În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.

Pârâții au formulat întâmpinări în cauză: Pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea acțiunii reclamantului, cu motivarea că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, întrucât, în speță, nu s-a creat un prejudiciu prin ordonanțele de urgență la care face referire reclamantul. În plus, dacă reclamantul era nemulțumit de modul în care a fost salarizat, avea posibilitatea alegerii unei alte căi procedurale. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, deoarece Statul nu este subiect al raporturilor de drept administrativ, în temeiul Legii nr. 554/2004, modificată.

De asemenea, pârâtul a invocat excepția neîndeplinirii procedurii administrative prealabile, reglementată de art. 7 din legea anterior arătată. Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale au formulat cereri de intervenție în interesul Guvernul României. La data de 3 septembrie 2010, reclamantul a precizat acțiunea dedusă judecății, în sensul că a existat un prejudiciu suplimentar, reprezentând 5% din suma de 8.822,90 RON, adică 441,14 RON. În opinia reclamantului, acest prejudiciu rezultă din sporul de vechime de 5%, care ar fi trebuit aplicat la salariul de bază brut, majorat conform Legii nr. 221/2008. În plus, reclamantul a arătat că, în perioada analizată, a lucrat cu normă dublă la Facultatea de Geografie și a beneficiat de plata la cumul.

Ca atare, reclamantul a precizat că solicită plata sumei totale de 16.888,13 RON. La termenul de judecată din data de 13 octombrie 2010, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, cu motivarea că parcurgerea unei asemenea proceduri nu este cerută de art. 9 din Legea nr. 554/2004. De asemenea, instanța a respins excepția tardivității acțiunii. Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 410 din 3 noiembrie 2010, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată și a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumelor de 15.989,03 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea unor ordonanțe de urgență neconstituționale și 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondată, întrucât Guvernul a acționat în virtutea atribuțiilor constituționale care îi consacră funcția legislativă, prin mecanismul excepțional al delegării legislative. Ca atare, Statul, în numele căruia Guvernul angajează și exercită funcția legislativă, răspunde solidar cu acesta din urmă pentru modalitatea defectuoasă de exercitare a acestei funcții. Pe fondul cauzei, instanța a reținut faptul că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate și vinovăție).

Cu privire la existența prejudiciului, prima instanță a arătat că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și jurisprudența relevantă a Curții de la Strasbourg. În sens convențional, reclamantul este deținătorul unui „bun”, respectiv al dreptului de creanță împotriva Statului Român, drept născut direct din lege (O.G. nr. 15/2008, în forma modificată de la 1 octombrie 2008 prin Legea nr. 221/2008). Conform jurisprudenței instanței europene, noțiunea de „bun” include și drepturile unei persoane asupra unei creanțe (hotărârea din 9 decembrie 1994, Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia). În opinia instanței, reclamantul avea în mod evident și „speranța legitimă” de a obține acest bun.

Totodată, curtea a subliniat faptul că „privarea de proprietate” este admisibilă în jurisprudența convențională dacă îndeplinește trei condiții: legalitatea măsurii, justificarea măsurii de o cauză de utilitate publică și proporționalitatea măsurii cu scopul vizat. În cauza de față, „privarea de proprietate” nu este admisibilă, întrucât nu este îndeplinită condiția legalității măsurii, datorită faptului că ordonanțele de urgență prin care s-a blocat dreptul reclamantului de a încasa salariul majorat, conform O.G. nr. 15/2008, modificată prin Legea nr. 221/2008, pentru perioada 1 octombrie 2008-31 decembrie 2008, au fost declarate neconstituționale. Existența unei privări de proprietate implică și producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului.

În legătură cu întinderea prejudiciului, curtea a reținut faptul că O.G. nr. 15/2008, cu modificările ulterioare operate de Parlament și de Guvern, s-a aplicat și în anul 2009, ea fiind abrogată doar la data de 1 ianuarie 2010, prin efectul Legii nr. 330/2009. Ca atare, privarea de proprietate s-a produs pe întreaga perioadă cuprinsă între 1 octombrie 2008-31 decembrie 2009. Curtea a apreciat că prejudiciul este corect calculat de reclamant, mai puțin calculul sumelor datorate pentru plata la cumul; din adeverința depusă dosar, rezultă că doar pentru perioada 1 octombrie 2008-31 decembrie 2009 acesta a avut în plus o jumătate de normă și nu o normă întreagă. În ceea ce privește raportul de cauzalitate, prima instanță a arătat că prin aplicarea dispozițiilor declarate neconstituționale reclamantului i s-a produs un prejudiciu, reprezentat de scăderi ale cuantumului veniturilor salariale.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Guvernul României și Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, precum și intervenientul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat modificarea sa, în principal, în sensul admiterii excepțiilor inadmisibilității acțiunii și lipsei calității sale procesuale pasive, iar în subsidiar, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor normative aplicabile în cauză.

Recurentul a formulat următoarele critici de nelegalitate subsumate acestui motiv de recurs: În cauză nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate ale acțiunii în contencios administrativ, prevăzută de legea cadru în materie, respectiv faptul generator al conflictului juridic nu este emiterea unui act administrativ. În fapt, intimatul-reclamant solicită drepturi salariale, adică coeficienții de salarizare aplicabili, de care ar fi fost privat prin emiterea de ordonanțe ce ulterior s-ar fi dovedit a fi neconstituționale. Însă, aceste ordonanțe nu au determinat emiterea vreunui act administrativ care să fi dat naștere, să fi modificat sau să fi stins raporturi juridice.

Astfel, pe calea contenciosului administrativ, intimatul-reclamant ar fi trebuit să cheme în judecată, pe de o parte, autoritatea emitentă a actului administrativ în vederea desființării acestuia, iar pe de altă parte, pe autoritatea publică centrală ce a emis ordonanțele declarate neconstituționale, pentru plata despăgubirilor cauzate de acestea. În raport de dispozițiile art. 52 din Constituție, art. 2 alin. (1) lit. b), lit. e) din Legea nr. 554/2004, modificată și art. 25 alin. (1) și alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, Statul Român nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigiile de contencios administrativ atunci când nu participă în mod nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut de lege.

Atâta vreme cât Statul Român și-a exercitat puterea legislativă prin intermediul Guvernului, această ultimă autoritate publică centrală trebuie să îl reprezinte și în litigiile întemeiate pe prevederile art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ. Soluția primei instanțe de obligare în solidar a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Guvernului la plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe neconstituționale este greșită. Atât obligația de plată a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice cât și solidaritatea trebuie prevăzute în mod expres de normele legale. Cazurile de solidaritate pasivă legală sunt nominalizate în mod expres de art. 1003 C. civ., care prevede faptul că răspund solidar persoanele care prin fapta lor ilicită cauzează în comun un prejudiciu altei persoane.

Dacă emiterea de ordonanțe neconstituționale a fost indicată de către instanță ca fiind fapta ilicită, în niciun caz ea nu poate fi reținută în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât Guvernul este autoritatea publică centrală care este răspunzătoare de activitatea legislativă. În mod greșit, prima instanță a reținut că sunt aplicabile în speța de față prevederile art. 9 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ. Conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale ordonanțele de urgență sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

La data la care s-au achitat intimatului-reclamant drepturile salariale pe anul 2008, cele două ordonanțe de urgență pe care le invocă erau în vigoare și, prin urmare, și-au produs efectele pentru care au fost emise, motiv pentru care, în mod legal salarizarea cadrelor didactice s-a realizat potrivit coeficienților prevăzuți în aceste ordonanțe. În raport de dispozițiile art. 31 alin. (1) și alin. (3) din legea anterior enunțată, O.U.G. nr. 151/2008 și O.U.G. nr. 1/2009, declarate neconstituționale, și-au produs efectele până la publicarea deciziilor Curții Constituționale la 6 iulie 2009 și la 31 iulie 2009; efectele acestora nu au fost înlăturate retroactiv, ci doar pentru viitor. Totodată, O.U.G.

nr. 31/2009 și O.U.G. nr. 41/2009, care au modificat O.U.G. nr. 15/2008, și-au produs efectele până la data de 1 ianuarie 2010, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 330/2009; Curtea Constituțională nu a pronunțat vreo decizie prin care să declare aceste ultime două ordonanțe ca fiind neconstituționale. Guvernul României a solicitat modificarea sentinței atacate și respingerea acțiunii astfel cum a fost precizată ca neîntemeiată. În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține faptul că au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Mai precis, este vorba despre încălcarea dreptului la apărare prin necomunicarea încheierii de amânare a pronunțării sentinței pentru datele din 28 octombrie 2010 și, respectiv, 4 noiembrie 2010. Ca atare, în raport de dispozițiile art. 260 C. proc.

civ., sancțiunea care trebuie aplicată este nulitatea sentinței, întrucât este împiedicată exercitarea controlului judiciar. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrabil în drept în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul susține că există neconcordanțe între considerentele și dispozitivul sentinței atacate. Mai precis, deși în considerentele hotărârii se arată că „referitor la celelalte excepții invocate, curtea s-a pronunțat deja, prin încheierea din 13 octombrie 2010”, totuși, dispozitivul hotărârii nu cuprinde soluția instanței asupra acestor mijloace de apărare, fiind menționată doar respingerea excepției privind lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul formulează următoarele critici de nelegalitate: Prima instanță a făcut o interpretare și aplicare greșită a prevederilor art. 9 din Legea nr. 554/2004, modificată, întrucât o cerere de reparare a prejudiciului, având exclusiv un caracter patrimonial, nu putea fi soluționată în absența unei acțiuni specifice contenciosului administrativ, care să vizeze anularea actelor administrative subsecvente ordonanțelor declarate neconstituționale, aflate în legătură directă de cauzalitate cu vătămarea ce se solicită a fi reparată.

Or, în speță, judecătorul fondului a dispus în mod exclusiv doar obligarea recurenților, în solidar, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul invocat de intimat, fără a fi anulat vreun act administrativ emis în baza ordonanțelor declarate neconstituționale sau fără să fie obligate autoritățile recurente la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative, conform condițiilor impuse de legiuitor prin art. 9 alin. (5) din legea mai sus indicată. În concepția recurentului, un argument suplimentar în sprijinul acestei interpretări juridice îl constituie prevederile art. 52, art. 126 alin. (6) din Constituție care reglementează răspunderea patrimonială a autorităților publice pentru pagubele cauzate prin acte administrative sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri.

Curtea de apel a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată, în ceea ce privește termenul de introducere a acțiunii în contencios administrativ. În opinia recurentului, termenul reglementat de textul legal anterior individualizat este unul de decădere, iar acesta începe să curgă de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României, Partea I. Decizia Curții Constituționale nr. 1221/2008 prin care a fost declarată neconstituțională O.U.G. nr. 136/2008 privind stabilirea unor măsuri pentru salarizarea personalului din învățământ în anul 2008 a fost publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 804/2.12.2008. Decizia Curții Constituționale nr. 842/2009 prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. I pct. 2 și pct. 3 din O.U.G.

nr. 151/2008 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ a fost publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 464/6.07.2009. Or, intimatul s-a adresat instanței la data de 8 iulie 2010, iar precizarea de acțiune privind cuantumul sumei pretinse cu titlu de despăgubire a fost înregistrată la data de 3 septembrie 2010. Prima instanță trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. și să clarifice aceste aspecte. Curtea de apel a realizat o interpretare greșită a dispozițiilor art. 998-art. 1003 C. civ. atunci când a stabilit existența răspunderii civile delictuale. În realitate, în speță putea fi vorba doar despre o răspundere contractuală, întrucât s-a avut în vedere cuantumul veniturilor salariale ale intimatului, care reprezintă o componentă a raportului său de funcție.

Potrivit principiului relativității efectelor contractului, statuat de art. 973 C. civ., dreptului intimatului la veniturile salariale îi corespunde obligația corelativă a instituției angajatoare de a-l plăți pentru munca prestată, iar în limitele acestei relativități, răspunderea contractuală pentru neîndeplinirea unor obligații nu poate fi invocată decât între părțile contractante. Cuantumul drepturilor salariale ale intimatului au fost stabilite în mod succesiv prin acte proprii ale conducerii universității angajatoare (nominalizate în carnetul de muncă) pe care acesta nu le-a contestat, în condițiile stabilite de Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic și H.G. nr. 238/2000 privind aprobarea Normelor metodologice pentru evaluarea performanțelor profesionale individuale ale personalului didactic din învățământul superior.

Totodată, universitatea angajatoare avea, la rândul său, obligația proprie de a se conform dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție și celor ale Legii nr. 47/1992 care reglementează efectele deciziilor Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale prevederile O.U.G. nr. 136/2008, O.U.G. nr. 151/2008 și O.U.G. nr. 1/2009, în condițiile în care aceste se produc erga omnes și nu ex tunc, de la data publicării, fără a mai fi necesară intervenția vreunei autorități a Statului pentru îndeplinirea obligațiilor asumate în cadrul raporturilor de funcție în care aceasta era parte. Pe cale de consecință, recurentul opinează în sensul că este nelegală hotărârea judecătorească prin care sunt obligate alte părți decât angajatorul, terți față de raportul de muncă, la plata unor venituri salariale.

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca nefondată. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată este dată cu aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici de nelegalitate: Prima instanță a soluționat greșit excepția neîndeplinirii procedurii administrative prealabile, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, curtea de apel trebuia să admită cererea de intervenție accesorie formulată de parte, în calitate de inițiator al actelor normative contestate.

Intimatul a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursurilor și casarea acesteia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Obiectul litigiului dedus judecății, astfel cum a fost precizat, îl reprezintă obligarea recurenților-pârâți Guvernul României și Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în solidar, la plata unor despăgubiri în cuantum total de 16.888,13 RON pentru prejudiciul cauzat prin emiterea O.U.G.

nr. 136/2008, O.U.G. nr. 151/2008 și O.U.G. nr. 1/2009. Prima instanță a respins excepția tardivității acțiunii, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată și a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumelor de 15.989,03 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea unor ordonanțe de urgență neconstituționale și 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. 1) Înalta Curte consideră că este incident în speță motivul de recurs reglementat art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Instanța de control judiciar apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În speța de față, Înalta Curte reține că hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a expus argumentele pentru care a respins excepția tardivității acțiunii și a încuviințat în principiu cererile de intervenție în interesul Guvernului României formulate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale. 2) Înalta Curte apreciază că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 312 alin. (5) teza I C. proc.

civ., deoarece prima instanță nu s-a pronunțat, prin hotărârea recurată, asupra cererii de intervenție accesorie anterior arătată. 3) În altă ordine de idei, Înalta Curte reține faptul că judecătorul fondului nu a administrat un probatoriu suficient, pe baza căruia să pronunțe o soluție legală. Pentru lămurirea situației de fapt era necesară efectuarea unei expertize contabile, care să stabilească, pe baza actelor existente la dosar, temeinicia pretențiilor intimatului-reclamant, respectiv, corectitudinea calculelor efectuate de acesta. Înalta Curte consideră că în această cale de atac nu puteau fi aplicabile prevederile art. 305 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, în fața instanței de recurs nu poate fi administrată proba cu expertiză, iar pe de altă parte, prima instanță nu a evocat fondul cauzei, motiv pentru care sentința atacată se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu alte cuvinte, neaplicabilitatea art. 305 C. proc. civ. este determinată de faptul că instanța de control judiciar a dat curs dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., în sensul că a analizat cauza sub toate aspectele. Soluția casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci și practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părților la cele două grade de jurisdicție. Este firesc ca instanța de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cauzei. În temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., în cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată.

Cercetarea fondului cauzei, în sensul textului legal anterior citat, presupune existența tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului. Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluție procedurală, ar însemna ca instanța de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părțile să mai aibă la dispoziție doar cele două căi extraordinare de atac de retractare, contestația în anulare și revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ. În concret, instanța de trimitere trebuie să analizeze excepția tardivității introducerii acțiunii în raport cu toate cele trei ordonanțe de urgență invocate de intimatul-reclamant, să se pronunțe asupra tuturor excepțiilor invocate de părți în cauză, precum și asupra cererii de intervenție accesorie, dar și să administreze proba cu expertiză contabilă.

În raport de motivele de casare anterior reținute, instanța de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea criticilor formulate de recurenți în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) teza I și art. 313 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Guvernul României, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale împotriva sentinței civile nr. 410 din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2011.