ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4877/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4877/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

reclamantul M.S.C. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României și Statul

Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâților, în solidar,

la plata unor despăgubiri în cuantum total de 9.352,76 RON pentru prejudiciile

cauzate prin emiterea unor ordonanțe de urgență neconstituționale, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că este asistent universitar la Facultatea de Geografie din

cadrul Universității „B.B.” Cluj-Napoca, din anul 2006.

Reclamantul a susținut

faptul că, prin efectul combinat al O.U.G. nr. 151/2008 și, respectiv, O.U.G.

nr. 1/2009, prevederile O.U.G. nr. 151/2008, în forma aprobată prin Legea nr. 221/2008,

nu au fost niciodată puse în aplicare în perioada 1 octombrie 2008-31 decembrie

2009; ca atare, prin incidența celor două ordonanțe de urgență declarate neconstituționale,

în perioada anterior menționată, a fost lipsit de creșterile salariale prevăzute

de Legea nr. 221/2008, prejudiciu pe care încearcă să-l repare prin promovarea prezentei

acțiuni.

De asemenea, reclamantul

a prezentat algoritmul de calcul utilizat pentru stabilirea prejudiciului suferit

prin adoptarea actelor administrative normative declarate neconstituționale.

În drept, reclamantul

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 9 din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004, modificată.

Pârâții au formulat întâmpinări

în cauză:

Pârâtul Guvernul României

a solicitat respingerea acțiunii reclamantului, cu motivarea că nu sunt întrunite

condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, întrucât, în speță, nu s-a creat

un prejudiciu prin ordonanțele de urgență la care face referire reclamantul.

În plus, dacă reclamantul

era nemulțumit de modul în care a fost salarizat, avea posibilitatea alegerii unei

alte căi procedurale.

Pe fondul cauzei, pârâtul

a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

Pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității sale procesuale

pasive, deoarece Statul nu este subiect al raporturilor de drept administrativ,

în temeiul Legii nr. 554/2004, modificată.

De asemenea, pârâtul a

invocat excepția neîndeplinirii procedurii administrative prealabile, reglementată

de art. 7 din legea anterior arătată.

Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale au formulat cereri de intervenție în interesul Guvernul României.

La data de 3

septembrie 2010, reclamantul a precizat acțiunea dedusă judecății, în sensul că

a existat un prejudiciu suplimentar, reprezentând 5% din suma de 8.822,90 RON, adică

441,14 RON.

În opinia reclamantului,

acest prejudiciu rezultă din sporul de vechime de 5%, care ar fi trebuit aplicat

la salariul de bază brut, majorat conform Legii nr. 221/2008.

În plus, reclamantul a

arătat că, în perioada analizată, a lucrat cu normă dublă la Facultatea de Geografie

și a beneficiat de plata la cumul.

Ca atare, reclamantul

a precizat că solicită plata sumei totale de 16.888,13 RON.

La termenul de judecată

din data de 13 octombrie 2010, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii

pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, cu motivarea că parcurgerea unei asemenea

proceduri nu este cerută de art. 9 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, instanța

a respins excepția tardivității acțiunii.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 410 din 3

noiembrie 2010, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis în parte acțiunea astfel

cum a fost precizată și a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamant

a sumelor de 15.989,03 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin

emiterea unor ordonanțe de urgență neconstituționale și 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondată,

întrucât Guvernul a acționat în virtutea atribuțiilor constituționale care îi consacră

funcția legislativă, prin mecanismul excepțional al delegării legislative.

Ca atare, Statul, în numele

căruia Guvernul angajează și exercită funcția legislativă, răspunde solidar cu acesta

din urmă pentru modalitatea defectuoasă de exercitare a acestei funcții.

Pe fondul cauzei, instanța

a reținut faptul că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale (faptă

ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate și vinovăție).

Cu privire la existența

prejudiciului, prima instanță a arătat că trebuie avute în vedere dispozițiile

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

precum și jurisprudența relevantă a Curții de la Strasbourg.

În sens convențional,

reclamantul este deținătorul unui „bun”, respectiv al dreptului de creanță împotriva

Statului Român, drept născut direct din lege (O.G. nr. 15/2008, în forma modificată

de la 1 octombrie 2008 prin Legea nr. 221/2008).

Conform jurisprudenței

instanței europene, noțiunea de „bun” include și drepturile unei persoane asupra

unei creanțe (hotărârea din 9 decembrie 1994, Rafinăriile grecești Stran și Stratis

Andreadis c. Grecia).

În opinia instanței, reclamantul

avea în mod evident și „speranța legitimă” de a obține acest bun.

Totodată, curtea a subliniat

faptul că „privarea de proprietate” este admisibilă în jurisprudența convențională

dacă îndeplinește trei condiții: legalitatea măsurii, justificarea măsurii de o

cauză de utilitate publică și proporționalitatea măsurii cu scopul vizat.

În cauza de față, „privarea

de proprietate” nu este admisibilă, întrucât nu este îndeplinită condiția legalității

măsurii, datorită faptului că ordonanțele de urgență prin care s-a blocat dreptul

reclamantului de a încasa salariul majorat, conform O.G. nr. 15/2008, modificată

prin Legea nr. 221/2008, pentru perioada 1 octombrie 2008-31 decembrie 2008, au

fost declarate neconstituționale.

Existența unei privări

de proprietate implică și producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului.

În legătură cu întinderea

prejudiciului, curtea a reținut faptul că O.G. nr. 15/2008, cu modificările ulterioare

operate de Parlament și de Guvern, s-a aplicat și în anul 2009, ea fiind abrogată

doar la data de 1 ianuarie 2010, prin efectul Legii nr. 330/2009. Ca atare, privarea

de proprietate s-a produs pe întreaga perioadă cuprinsă între 1 octombrie 2008-31

decembrie 2009.

Curtea a apreciat că prejudiciul

este corect calculat de reclamant, mai puțin calculul sumelor datorate pentru plata

la cumul; din adeverința depusă dosar, rezultă că doar pentru perioada 1

octombrie 2008-31 decembrie 2009 acesta a avut în plus o jumătate de normă și nu

o normă întreagă.

În ceea ce privește raportul

de cauzalitate, prima instanță a arătat că prin aplicarea dispozițiilor declarate

neconstituționale reclamantului i s-a produs un prejudiciu, reprezentat de scăderi

ale cuantumului veniturilor salariale.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs pârâții Guvernul României și Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, precum și intervenientul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale.

Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a solicitat modificarea sa, în principal, în sensul admiterii

excepțiilor inadmisibilității acțiunii și lipsei calității sale procesuale pasive,

iar în subsidiar, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac,

încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc.

civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei

legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor normative aplicabile

în cauză.

Recurentul a formulat

următoarele critici de nelegalitate subsumate acestui motiv de recurs:

În cauză nu este îndeplinită

una dintre condițiile de admisibilitate ale acțiunii în contencios administrativ,

prevăzută de legea cadru în materie, respectiv faptul generator al conflictului

juridic nu este emiterea unui act administrativ.

În fapt, intimatul-reclamant

solicită drepturi salariale, adică coeficienții de salarizare aplicabili, de care

ar fi fost privat prin emiterea de ordonanțe ce ulterior s-ar fi dovedit a fi neconstituționale.

Însă, aceste ordonanțe nu au determinat emiterea vreunui act administrativ care

să fi dat naștere, să fi modificat sau să fi stins raporturi juridice.

Astfel, pe calea contenciosului

administrativ, intimatul-reclamant ar fi trebuit să cheme în judecată, pe de o parte,

autoritatea emitentă a actului administrativ în vederea desființării acestuia, iar

pe de altă parte, pe autoritatea publică centrală ce a emis ordonanțele declarate

neconstituționale, pentru plata despăgubirilor cauzate de acestea.

În raport de dispozițiile

art. 52 din Constituție, art. 2 alin. (1) lit. b), lit. e) din Legea nr. 554/2004,

modificată și art. 25 alin. (1) și alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, Statul Român

nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigiile de contencios administrativ

atunci când nu participă în mod nemijlocit la un raport juridic sau când nu este

prevăzut de lege.

Atâta vreme cât Statul

Român și-a exercitat puterea legislativă prin intermediul Guvernului, această ultimă

autoritate publică centrală trebuie să îl reprezinte și în litigiile întemeiate

pe prevederile art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ.

Soluția primei instanțe

de obligare în solidar a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a

Guvernului la plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe neconstituționale

este greșită.

Atât obligația de plată

a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice cât și solidaritatea trebuie

prevăzute în mod expres de normele legale.

Cazurile de solidaritate

pasivă legală sunt nominalizate în mod expres de art. 1003 C. civ., care prevede

faptul că răspund solidar persoanele care prin fapta lor ilicită cauzează în comun

un prejudiciu altei persoane.

Dacă emiterea de ordonanțe

neconstituționale a fost indicată de către instanță ca fiind fapta ilicită, în niciun

caz ea nu poate fi reținută în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, întrucât Guvernul este autoritatea publică centrală care este răspunzătoare

de activitatea legislativă.

În mod greșit, prima instanță

a reținut că sunt aplicabile în speța de față prevederile art. 9 alin. (5) din Legea

contenciosului administrativ.

Conform art. 11 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale prin care au fost declarate

neconstituționale ordonanțele de urgență sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

La data la care s-au achitat

intimatului-reclamant drepturile salariale pe anul 2008, cele două ordonanțe de

urgență pe care le invocă erau în vigoare și, prin urmare, și-au produs efectele

pentru care au fost emise, motiv pentru care, în mod legal salarizarea cadrelor

didactice s-a realizat potrivit coeficienților prevăzuți în aceste ordonanțe.

În raport de dispozițiile

art. 31 alin. (1) și alin. (3) din legea anterior enunțată, O.U.G. nr. 151/2008

și O.U.G. nr. 1/2009, declarate neconstituționale, și-au produs efectele până la

publicarea deciziilor Curții Constituționale la 6 iulie 2009 și la 31 iulie 2009;

efectele acestora nu au fost înlăturate retroactiv, ci doar pentru viitor.

Totodată, O.U.G. nr. 31/2009

și O.U.G. nr. 41/2009, care au modificat O.U.G. nr. 15/2008, și-au produs efectele

până la data de 1 ianuarie 2010, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 330/2009;

Curtea Constituțională nu a pronunțat vreo decizie prin care să declare aceste ultime

două ordonanțe ca fiind neconstituționale.

Guvernul României a solicitat

modificarea sentinței atacate și respingerea acțiunii astfel cum a fost precizată

ca neîntemeiată.

În primul motiv de recurs,

încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține

faptul că au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității

de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Mai precis, este vorba

despre încălcarea dreptului la apărare prin necomunicarea încheierii de amânare

a pronunțării sentinței pentru datele din 28 octombrie 2010 și, respectiv, 4

noiembrie 2010.

Ca atare, în raport de

dispozițiile art. 260 C. proc. civ., sancțiunea care trebuie aplicată este nulitatea

sentinței, întrucât este împiedicată exercitarea controlului judiciar.

În cel de-al doilea motiv

de recurs, încadrabil în drept în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul

susține că există neconcordanțe între considerentele și dispozitivul sentinței atacate.

Mai precis, deși în considerentele

hotărârii se arată că „referitor la celelalte excepții invocate, curtea s-a pronunțat

deja, prin încheierea din 13 octombrie 2010”, totuși, dispozitivul hotărârii nu

cuprinde soluția instanței asupra acestor mijloace de apărare, fiind menționată

doar respingerea excepției privind lipsa calității procesuale pasive a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În cel de-al treilea motiv

de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul formulează

următoarele critici de nelegalitate:

Prima instanță a făcut

o interpretare și aplicare greșită a prevederilor art. 9 din Legea nr. 554/2004,

modificată, întrucât o cerere de reparare a prejudiciului, având exclusiv un caracter

patrimonial, nu putea fi soluționată în absența unei acțiuni specifice contenciosului

administrativ, care să vizeze anularea actelor administrative subsecvente ordonanțelor

declarate neconstituționale, aflate în legătură directă de cauzalitate cu vătămarea

ce se solicită a fi reparată.

Or, în speță, judecătorul

fondului a dispus în mod exclusiv doar obligarea recurenților, în solidar, la plata

despăgubirilor pentru prejudiciul invocat de intimat, fără a fi anulat vreun act

administrativ emis în baza ordonanțelor declarate neconstituționale sau fără să

fie obligate autoritățile recurente la emiterea unui act administrativ sau la realizarea

unei anumite operațiuni administrative, conform condițiilor impuse de legiuitor

prin art. 9 alin. (5) din legea mai sus indicată.

În concepția recurentului,

un argument suplimentar în sprijinul acestei interpretări juridice îl constituie

prevederile art. 52, art. 126 alin. (6) din Constituție care reglementează răspunderea

patrimonială a autorităților publice pentru pagubele cauzate prin acte administrative

sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri.

Curtea de apel a făcut

o interpretare greșită a dispozițiilor art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004,

modificată, în ceea ce privește termenul de introducere a acțiunii în contencios

administrativ.

În opinia recurentului,

termenul reglementat de textul legal anterior individualizat este unul de decădere,

iar acesta începe să curgă de la data publicării deciziei Curții Constituționale

în M. Of. al României, Partea I.

Decizia Curții Constituționale

nr. 1221/2008 prin care a fost declarată neconstituțională O.U.G. nr. 136/2008 privind

stabilirea unor măsuri pentru salarizarea personalului din învățământ în anul 2008

a fost publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 804/2.12.2008.

Decizia Curții Constituționale

nr. 842/2009 prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. I

pct. 2 și pct. 3 din O.U.G. nr. 151/2008 pentru modificarea și completarea O.G.

nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului

din învățământ a fost publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 464/6.07.2009.

Or, intimatul s-a adresat

instanței la data de 8 iulie 2010, iar precizarea de acțiune privind cuantumul sumei

pretinse cu titlu de despăgubire a fost înregistrată la data de 3 septembrie 2010.

Prima instanță trebuia

să facă aplicarea prevederilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. și să clarifice

aceste aspecte.

Curtea de apel a realizat

o interpretare greșită a dispozițiilor art. 998-art. 1003 C. civ. atunci când a

stabilit existența răspunderii civile delictuale.

În realitate, în speță

putea fi vorba doar despre o răspundere contractuală, întrucât s-a avut în vedere

cuantumul veniturilor salariale ale intimatului, care reprezintă o componentă a

raportului său de funcție.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, statuat de art. 973 C. civ., dreptului intimatului

la veniturile salariale îi corespunde obligația corelativă a instituției angajatoare

de a-l plăți pentru munca prestată, iar în limitele acestei relativități, răspunderea

contractuală pentru neîndeplinirea unor obligații nu poate fi invocată decât între

părțile contractante.

Cuantumul drepturilor

salariale ale intimatului au fost stabilite în mod succesiv prin acte proprii ale

conducerii universității angajatoare (nominalizate în carnetul de muncă) pe care

acesta nu le-a contestat, în condițiile stabilite de Legea nr. 128/1997 privind

Statutul personalului didactic și H.G. nr. 238/2000 privind aprobarea Normelor metodologice

pentru evaluarea performanțelor profesionale individuale ale personalului didactic

din învățământul superior.

Totodată, universitatea

angajatoare avea, la rândul său, obligația proprie de a se conform dispozițiilor

art. 147 alin. (1) din Constituție și celor ale Legii nr. 47/1992 care reglementează

efectele deciziilor Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale

prevederile O.U.G. nr. 136/2008, O.U.G. nr. 151/2008 și O.U.G. nr. 1/2009, în condițiile

în care aceste se produc erga omnes și nu ex tunc, de la data publicării, fără a

mai fi necesară intervenția vreunei autorități a Statului pentru îndeplinirea obligațiilor

asumate în cadrul raporturilor de funcție în care aceasta era parte.

Pe cale de consecință,

recurentul opinează în sensul că este nelegală hotărârea judecătorească prin care

sunt obligate alte părți decât angajatorul, terți față de raportul de muncă, la

plata unor venituri salariale.

Ministerul Muncii, Familiei

și Protecției Sociale a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul

respingerii acțiunii reclamantului ca nefondată.

În motivarea căii de atac,

încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut

faptul că sentința contestată este dată cu aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici de nelegalitate:

Prima instanță a soluționat

greșit excepția neîndeplinirii procedurii administrative prealabile, prevăzută de

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, curtea de

apel trebuia să admită cererea de intervenție accesorie formulată de parte, în calitate

de inițiator al actelor normative contestate.

Intimatul a formulat întâmpinare

în care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Analizând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursurilor și casarea

acesteia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Obiectul litigiului dedus

judecății, astfel cum a fost precizat, îl reprezintă obligarea recurenților-pârâți

Guvernul României și Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

în solidar, la plata unor despăgubiri în cuantum total de 16.888,13 RON pentru prejudiciul

cauzat prin emiterea O.U.G. nr. 136/2008, O.U.G. nr. 151/2008 și O.U.G. nr. 1/2009.

Prima instanță a respins

excepția tardivității acțiunii, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată și a obligat pârâții,

în solidar, la plata către reclamant a sumelor de 15.989,03 RON, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul cauzat prin emiterea unor ordonanțe de urgență neconstituționale

și 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

1) Înalta Curte consideră

că este incident în speță motivul de recurs reglementat art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Instanța de control judiciar

apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului,

precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau

să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, Înalta

Curte reține că hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a expus argumentele

pentru care a respins excepția tardivității acțiunii și a încuviințat în principiu

cererile de intervenție în interesul Guvernului României formulate de Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Ministerul Muncii, Familiei și

Protecției Sociale.

2) Înalta Curte apreciază

că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ.,

deoarece prima instanță nu s-a pronunțat, prin hotărârea recurată, asupra cererii

de intervenție accesorie anterior arătată.

3) În altă ordine de idei,

Înalta Curte reține faptul că judecătorul fondului nu a administrat un probatoriu

suficient, pe baza căruia să pronunțe o soluție legală.

Pentru lămurirea situației

de fapt era necesară efectuarea unei expertize contabile, care să stabilească, pe

baza actelor existente la dosar, temeinicia pretențiilor intimatului-reclamant,

respectiv, corectitudinea calculelor efectuate de acesta.

Înalta Curte consideră

că în această cale de atac nu puteau fi aplicabile prevederile art. 305 C. proc.

civ., întrucât, pe de o parte, în fața instanței de recurs nu poate fi administrată

proba cu expertiză, iar pe de altă parte, prima instanță nu a evocat fondul cauzei,

motiv pentru care sentința atacată se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre

rejudecare.

Cu alte cuvinte, neaplicabilitatea

art. 305 C. proc. civ. este determinată de faptul că instanța de control judiciar

a dat curs dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., în sensul că a analizat

cauza sub toate aspectele.

Soluția casării cu trimitere

are o justificare nu doar teoretică, ci și practică: ea este impusă de faptul că

altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părților la cele două grade de jurisdicție.

Este firesc ca instanța

de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului

cauzei.

În temeiul art. 312

alin. (5) teza I C. proc. civ., în cazul în care instanța a cărei hotărâre este

recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de

recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea

casată.

Cercetarea fondului cauzei,

în sensul textului legal anterior citat, presupune existența tuturor elementelor

de rezolvare a fondului litigiului.

Altfel spus, dacă s-ar

aplica o altă soluție procedurală, ar însemna ca instanța de recurs să verifice

pentru prima oară fondul dreptului, iar părțile să mai aibă la dispoziție doar cele

două căi extraordinare de atac de retractare, contestația în anulare și revizuirea,

care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ.

În concret, instanța de

trimitere trebuie să analizeze excepția tardivității introducerii acțiunii în raport

cu toate cele trei ordonanțe de urgență invocate de intimatul-reclamant, să se pronunțe

asupra tuturor excepțiilor invocate de părți în cauză, precum și asupra cererii

de intervenție accesorie, dar și să administreze proba cu expertiză contabilă.

În raport de motivele

de casare anterior reținute, instanța de control judiciar apreciază că nu se mai

impune analizarea criticilor formulate de recurenți în cadrul motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele

anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) teza I și art. 313 C.

proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de Guvernul României, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Ministerul Muncii, Familiei și

Protecției Sociale împotriva sentinței civile nr. 410 din 3 noiembrie 2010 a Curții

de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 octombrie 2011.