ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2190/2015

Decizia nr. 2190/2015

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată sub nr. x/3/2010 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamantul Ministerul Educației Cercetării Tineretului și Sportului a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.443.771,44 RON.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția puterii de lucru judecat, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.

La termenul de judecată din data de 21 septembrie 2010 reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 lit. f) din O.U.G. nr. 77/2009, de abrogare a dispozițiilor art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000, iar pârâta excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000.

Prin Decizia nr. 1308 din 4 octombrie 2011 Curtea Constituțională a respins ambele excepții de neconstituționalitate.

Prin Încheierea interlocutorie pronunțată la data de 2 aprilie 2013 tribunalul a respins excepția puterii de lucru judecat invocată de pârâtă, observând că jurisprudența menționată în susținerea excepției a interpretat și aplicat un alt text din Legea nr. 69/2000 (art. 71 alin. (1) lit. e)), fundamentul juridic al acțiunii pendinte fiind art. 70 alin. (1) lit. g), ipotezele de aplicare fiind distincte.

În temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., Tribunalul a unit cu fondul cauzei excepția prescripției și excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin Sentința civilă nr. 6465 din 5 noiembrie 2013 instanța a respins excepțiile prescripției și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ca neîntemeiate și a admis acțiunea precizată formulată de reclamantul Ministerul Educației Cercetării Tineretului și Sportului în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, obligând pârâta la plata sumei de 1.443.771,44 RON reprezentând pretenții aferente perioadei 2006 - 2009 și la 2.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000 a educației fizice și sportului, una dintre sursele de finanțare ale Ministerului Tineretului și Sportului este procentul de 5% din totalul încasărilor rămase după deducerea taxei de licență datorate, conform legislației în vigoare, de organizatorii de pronosticuri și pariuri sportive autorizați, în condițiile legii, de Comisia de autorizare a jocurilor de noroc, pentru jocurile de pronosticuri și pariuri sportive bazate pe utilizarea de competiții de gen pentru ramura respectivă, organizate în campionatele naționale din alte țări, de federațiile și organismele sportive internaționale, precum și în Cupa României.

Pârâta a desfășurat activități de pariuri sportive în baza licenței pentru exploatarea jocurilor de noroc.

S-a mai reținut că, potrivit expertizei contabile administrată în cauză, în perioada ianuarie 2006 - aprilie 2009 pârâta a obținut venituri din pariuri sportive în valoare totală de 30.395.188,11 RON.

Suma pretinsă de reclamant, constând în 5% din veniturile încasate de pârâtă din jocurile de noroc după deducerea taxei de licență potrivit art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2009 pentru perioada 2006 - 2009 este de 1.443.771,44 RON.

Tribunalul a înlăturat apărarea pârâtei în sensul că obligația reglementată de art. 70 alin. (1) lit. g) vizează doar organizatorii de pronosticuri sportive, deoarece textul de lege aplicabil în speță nu ridică probleme de interpretare, sintagma organizatorii de pronosticuri și pariuri sportive relevând intenția legiuitorului de a stabili, fără a distinge, obligația de plată în sarcina organizatorilor de jocuri de noroc, indiferent dacă aceștia exploatează doar unul sau ambele tipuri de jocuri de noroc.

Aceeași concluzie se poate desprinde și din considerentele Deciziei nr. 1308 din 4 octombrie 2011 prin care Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate ridicate de reclamant și pârâtă.

Instanța a reținut și că, analizând critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000 din perspectiva principiului egalității în drepturi consacrat de art. 16 din Constituție, Curtea Constituțională a statuat că principiul egalității cetățenilor se aplică și persoanelor juridice, în măsura în care prin intermediul acestora cetățenii își exercită un drept constituțional. Or, dispozițiile art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000 a educației fizice și sportului nu se referă la exercitarea unui astfel de drept, ci au în vedere stabilirea unui procent din totalul încasărilor rămase după deducerea taxei de licență, sumă datorată de toți organizatorii de pronosticuri și pariuri sportive autorizați, în condițiile legii, inclusiv de autorul excepției.

Față de aceste considerente, Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtă.

Cu privire la excepția prescripției opusă de pârâtă pretențiilor aferente anului 2006, Tribunalul a constatat că textul de lege nu reglementează scadența obligației de plată ori dacă plata se va face lunar, trimestrial sau anual.

În consecință, deoarece momentul nașterii dreptului material la acțiune nu este determinat, urmează ca scadența obligației să se raporteze la data la care obligațiile fiscale ale societății pot fi determinate, după încheierea anului financiar și prezentarea de către pârâtă a situațiilor financiare. Astfel, dacă exercițiul financiar al anului 2006 s-a încheiat la 31 decembrie, rezultă că obligațiile fiscale ale pârâtei puteau fi cunoscute cel mai devreme în luna mai 2007 (art. 35 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 82/1991 rep., dată în raport de care acțiunea reclamantei se situează în interiorul termenului general de prescripție. Prin urmare, și excepția prescripției a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat apel pârâta SC A. SRL solicitând în principal casarea cu trimitere, având în vedere lipsa motivării excepțiilor prescripției dreptului la acțiune și a inadmisibilității/prematurității acțiunii, și în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței pronunțate de către instanță.

Prin Decizia civilă nr. 523/2014 din 2 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 6465 din data de 5 noiembrie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

În privința criticii referitoare la faptul că în mod greșit prima instanță ar fi calificat creanța solicitată de intimata pârâtă ca fiind o creanță fiscală, instanța a de apel a constatat că nicăieri în cuprinsul considerentelor hotărârii apelate instanța nu face o astfel de calificare, ci apreciază în mod expres că în speță este aplicabil termenul general de prescripție.

Raportarea instanței la obligațiile fiscale ale pârâtei apelante se face în aprecierea datei de la care începe să curgă termenul general de prescripție de trei ani pentru solicitarea sumelor în temeiul art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000, fără ca instanța să considere că și aceste sume ar fi de natură fiscală.

Astfel, curtea de apel a constatat că în mod corect a reținut prima instanță că față de dispozițiile art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000, care reglementează în mod expres modalitatea de calcul a sumei datorate de apelantă, aceasta nu poate fi determinată decât la sfârșitul anului fiscal, când în baza situațiilor financiare declarate de pârâtă se pot determina încasările la care face referire textul de lege evocat.

Sub acest aspect, s-a reținut că este nefondată critica apelantei în sensul că dreptul material la acțiune al reclamantei intimată s-ar naște din momentul în care apelanta pârâtă ar produce veniturile supuse prevederilor art. 70 lit. g) din Legea nr. 69/2000, deoarece, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, sumele nu pot fi determinate decât la sfârșitul unui an fiscal, și nu pe măsură ce se încasează diverse sume.

În consecință, s-a apreciat că în mod corect instanța de fond a considerat creanța ca fiind comercială, motivând respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la termenul general de trei ani.

În privința respingerii excepției prematurității, instanța de apel a constatat că și aceasta a fost corect soluționată, având în vedere faptul că procedura de conciliere nu trebuie să aibă un caracter formal, aceasta având ca și scop degrevarea instanței de litigiile în care există posibilitatea împăcării părților. Astfel, prevederile art. 720

1

C. proc. civ. privind efectuarea concilierii prealabile, în litigiile comerciale evaluabile în bani, sunt obligatorii, în schimb termenele, condițiile, locul, mijloacele și modalitățile de manifestare a voinței părților, cât și conținutul concret al înscrisurilor sunt recomandate începând cu alineatul doi al articolului menționat, și nu reprezintă condiții cerute imperios de lege, astfel că nerespectarea unora dintre acestea nu atrage automat nulitatea concilierii prealabile ci numai dacă partea dovedește o vătămare. În speță însă, în afara criticilor formulate cu privire la fondul pretențiilor reclamantei intimată, pretenții contestate în totalitate de apelantă, aceasta nu invocă și nici nu dovedește nicio vătămare ce i-ar fi fost adusă prin modalitatea concretă în care a înțeles reclamanta intimată să îndeplinească procedura concilierii.

În privința excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată instanța de apel a constatat că și aceasta a fost corect soluționată. Astfel, în raport cu înscrisurile depuse în apel, s-a apreciat că la data semnării contractului de asistență juridică, a actului adițional la acesta și a cererii de chemare în judecată, respectiv decembrie 2009, semnatarul cererii avea calitatea de reprezentant legal al reclamantei intimată. Instanța a mai reținut totodată că în cauză nu s-a făcut dovada retragerii mandatului dat prin contractul de asistență juridică.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei recurate conform următoarelor motive de nelegalitate:

Recurenta-pârâtă susține, în esență, că instanța de apel a respins în mod netemeinic excepția prescripției dreptului la acțiune, apreciind greșit apărarea A. SRL conform căreia instanța de fond nu a motivat calificarea pretenției M.T.S. drept o obligație fiscală a A. SRL, calificare ce prezenta relevanță sub aspectul termenului de prescripție aplicabil în speță și care este de trei ani și nu de cinci ani, termen aplicabil creanțelor fiscale.

În ce privește calificarea pretenției M.T.S. se arată că pe de-o parte, aceasta nu derivă dintr-un raport juridic de natură fiscală, iar pe de altă parte, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate care fac obiectul obligației fiscale se varsă la bugetul general consolidat, în timp ce sumele datorate în temeiul art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea 69/2000 nu se varsă în niciunul dintre aceste bugete care formează bugetul consolidat al statului, aceste sume reprezentând un venit extrabugetar.

Prin urmare, obligația SC A. SRL de care se prevalează M.T.S. în prezența acțiune nu se circumscrie obligațiilor fiscale astfel cum sunt acestea definite de C. proc. fisc. și pe cale de consecință, dreptul de creanță al M.T.S. nu are o natură fiscală (aspect recunoscut și de instanța de apel), instanța de apel stabilind în lipsa oricărui temei legal indicat de către aceasta și prevăzut în dispozițiile legale că termenul de prescripție a început să curgă abia la sfârșitul anului fiscal (mai exact în mai 2007 pentru anul 2006), început al prescripției care este specific obligațiilor fiscale.

Recurenta critică și faptul că instanța de apel a apreciat greșit data la care începea să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiune al M.T.S. fără indicarea vreunui temei legal relevant și aplicabil și cu încălcarea dispozițiilor legale obligatorii.

Consideră că instanța de apel a calculat greșit data la care începea să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiune. Astfel, în considerarea dispozițiilor art. 7 din Decretul 167/1958, recurenta apreciază că având în vedere că raportul juridic obligațional dintre M.T.S. și A. SRL este stabilit prin Legea nr. 69/2000, rezultă că dreptul material la acțiune al M.T.S. se naște din momentul în care A. SRL producea veniturile supuse prevederilor art. 70 lit. g) din Legea 69/2000.

Pe cale de consecință, chiar dacă nu era cunoscut cuantumul datorat M.T.S., aspect ce ține de câtimea/lichiditatea creanței, dreptul material la acțiune a existat pe tot parcursului anului 2006 pentru veniturile realizate în acel an, începând să curgă cel mai târziu la data de 31 decembrie 2006. Același raționament se aplică și creanței aferente lunii ianuarie 2007, pentru care termenul de prescripție s-a împlinit în ianuarie 2010 (înainte de introducerea cererii).

În această situație, arată că, pentru veniturile realizate în anul 2006, termenul de prescripție s-a împlinit cel mal târziu la data de 31 decembrie 2006.

Mai arată recurenta că momentul depunerii declarațiilor fiscale anuale - mai 2007 - avut în vedere de instanța de apel ca moment de începere a curgerii termenului de prescripție este greșit și nelegal întrucât nu există un temei legal, iar din declarațiile fiscale anuale nu rezultă încasările realizate din activitățile de pariuri sportive, ci sunt menționate veniturile, în general, ale societății A. SRL, acesta fiind și motivul pentru care M.T.S. nu a solicitat de la bun început suma exactă prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, termenul de prescripție nu poate să înceapă să curgă de la data depuneri declarațiilor fiscale anuale, pentru că nu de la acest termen putea să cunoască M.T.S. încasările A. SRL realizate din activitățile de pariuri sportive.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel trebuia să aplice dispozițiile legale incidente din materia specială (H.G. nr. 251/1999, O.U.G. nr. 69/1998) din care rezultă că încasările realizate de A. SRL din activitățile de tip pariuri sportive pentru care era autorizată erau prezentate organului fiscal competent lunar pentru a se realiza o eventuală regularizare și a se ajusta taxa anuală și a se achita procentul de 15% din încasări care se datora anual.

Raportat la aceste prevederi legale imperative, creanța M.T.S. aferentă anului 2006 s-a prescris integral în cursul anului 2009, iar pentru luna ianuarie 2007, s-a prescris în luna ianuarie 2010 (anterior introducerii cererii de chemare în judecată).

Astfel, rezultă indubitabil că suma de 542.701,66 RON (aferentă anului 2006) și suma da 40.747,06 RON (aferentă lunii ianuarie 2007), în total de 963.446,72 RON, stabilite prin Raportul de expertiză contabilă întocmit în dosar, sunt prescrise.

Recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a soluționat nelegal, cu încălcarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată.

Se arată că potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului și a ministerelor, ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și fizice din țară și din străinătate, precum și în justiție.

Având în vedere dispozițiile art. 6 din O.U.G. nr. 115/2009 prin care M.T.S. a fost desființat (deci nu mai putea avea calitate procesuală activă), rezultă că nu avea nici reprezentant legal (ministru) care ar fi putut avea calitatea necesară să reprezinte interesele M.T.S. în acest dosar.

În contextul în care M.T.S. a fost desființat, consideră recurenta că actele procedurale ar fi trebuit să fie semnate/însușite de către persoana juridică de drept public care a preluat atribuțiile specifice M.T.S. ceea ce nu s-a întâmplat, necomunicându-se un astfel de document și, prin urmare, instanța era obligată să admită excepția lipsei calității de reprezentant.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin acțiunea pendinte promovată la data de 11 februarie 2010, reclamantul Ministerul Educației Cercetării Tineretului și Sportului a solicitat obligarea pârâtei SC A. SRL la plata sumei de 1.443.771,44 RON reprezentând 5% din încasările realizate din pronosticuri și paruri sportive pentru perioada 2006 - 2009, datorate în temeiul art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea Educației Fizice și Sportului nr. 69/2000.

Obligația prevăzută de art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000 în sarcina organizatorilor de pronosticuri și pariuri sportive autorizați, în condițiile legii, de comisia de autorizare a jocurilor de noroc este o datorie legală. Suma arătată nu are regimul datoriilor fiscale ori a altor contribuții fiscale. Având în vedere că recurenta-pârâtă este o societate comercială, verificarea executării obligației legale arătate cade în competența jurisdicției comerciale după criteriul accesorialității.

Astfel, textul legal pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile, respectiv art. 70 lit. g) din Legea nr. 69/2000, stabilește o contribuție de 5% din încasări, fără a determina scadența obligației, momentul de la care este datorată suma și dacă plata se va face lunar, trimestrial sau anual.

Recurenta-pârâtă SC A. SRL a reiterat în recurs critica referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune cu privire la sumele datorate pentru câștigurile din cursul anului 2006 și din luna ianuarie 2007.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel, confirmând reținerile tribunalului, în mod corect a considerat creanța ca fiind comercială, și nu fiscală, motivând respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la termenul general de trei ani, care, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, începea să curgă de la momentul la care reclamantul putea să cunoască întinderea contribuției la care era datoare pârâta.

Astfel, este nefondată critica recurentei-pârâte potrivit căreia dreptul material la acțiune al reclamantului s-ar naște din momentul în care pârâta ar produce veniturile supuse prevederilor art. 70 lit. g) din Legea nr. 69/2000.

Prin urmare, momentul nașterii dreptului material la acțiune nefiind determinat, instanța de apel a statuat cu justețe că scadența obligației trebuie să se raporteze la data la care obligațiile fiscale ale societății pot fi determinate, după încheierea anului financiar și prezentarea de către pârâtă a situațiilor financiare și nu pe măsură ce se încasează diverse sume.

De aceea, reclamantul nu a cunoscut sumele ce i se cuvin la momentul introducerii acțiunii, fiind necesară, pentru determinarea acestora, efectuarea unei expertize contabile cu acest obiectiv.

În consecință, apreciind că dreptul material la acțiune pentru pretențiile deduse judecății, din cursul anului 2006 și din luna ianuarie 2007 nu este prescris, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, cu respectarea dispozițiilor legale incidente în cauză.

O altă critică reiterată în recurs de către recurenta-pârâtă vizează greșita soluționare a excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată.

Și această critică este nefondată, întrucât instanța de apel a reținut în mod corect, pe baza înscrisurilor depuse în apel, că la data semnării contractului de asistență juridică, a actului adițional la acesta și a cererii de chemare în judecată, respectiv decembrie 2009, semnatarul cererii avea calitatea de reprezentant legal al reclamantului intimat, iar, în cauză, nu s-a făcut dovada retragerii mandatului dat prin contractul de asistență juridică.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, urmând să-l respingă ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 523/2014 din 2 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2015.

Procesat de GGC - MI