ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1610/2016

Decizia nr. 1610/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 11.02.2010 sub nr. x/3/2010, reclamantul Ministerul Tineretului și Sportului a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei prevăzută de art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000, sumă aferentă anului 2009.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în baza prevederilor art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000, pârâta îi datorează sumele pretinse prin această acțiune, sume ce nu au fost plătite până la data formulării acțiunii.

La data de 15.06.2010, reclamantul, prin avocat, a depus la dosar o cerere prin care a arătat că, provizoriu, își precizează cuantumul pretențiilor la suma de 100.001 lei, pentru perioada 2006 - iunie 2009.

La termenul de judecată din data de 05.10.2010, la dosar s-a depus o cerere prin care reclamantul a solicitat rectificarea citativului în sensul că denumirea sa este Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Prin sentința civilă nr. 9334 din 5 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantului Ministerul Tineretului și Sportului și a fost respinsă cererea ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală de folosință.

Prin decizia civilă nr. 536 din 28 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins excepția inadmisibilității formulării apelului declarat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 5776 din 21 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile aferente anului 2006. A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul Ministerul Tineretului și Sportului, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, a fost obligată pârâta la plata sumei de 2.215.660,26 lei reprezentând suma datorată reclamantului în baza art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000. A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant, aferente pretențiilor admise, în cuantum de 4.542 lei.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, s-a reținut că la dosarul inițial al cauzei se găsesc trei variante ale cererii de chemare în judecată, respectiv cererea introductivă înregistrată la data de 11.02.2010 semnată de Ministerul Tineretului și Sportului prin ministru B., prin care se solicită suma datorată de pârâtă în baza art. 70 lit. g) din Legea nr. 69/2000 pentru anul 2009, cererea depusă la termenul de judecată din 15.06.2010 prin care reclamantul își majorează pretențiile solicitând sumele aferente perioadei 2006 - iunie 2009, această cerere fiind semnată pentru reclamant de avocatul C., precum și cererea de la fila 34 dosar fond, depusă la termenul de judecată din 05.10.2010, semnată pentru reclamant de ministrul B., prin care se pretinde obligarea pârâtei la plata sumelor prevăzute de art. 70 lit. g) din Legea nr. 69/2000 aferentă anilor 2006-2008.

Prima instanță a apreciat că obiectul prezentei acțiuni îl formează sumele datorate de pârâtă în baza art. 70 lit. g) din Legea nr. 69/2000 aferente perioadei 2006 - iunie 2009, iar nu doar cele aferente perioadei 2006-2008 având în vedere în principal faptul că în practicaua sentinței nr. 9334 din 5 octombrie 2010 s-a consemnat că reclamantul a depus la dosar un exemplar al cererii de chemare în judecată semnat și ștampilat, iar nu o cerere modificatoare.

S-a mai reținut că prin raportul de expertiză efectuat în cauză au fost identificate, detaliat pentru fiecare an, veniturile încasate de pârâtă din jocurile de noroc - pronosticuri și pariuri sportive și au fost stabilite, detaliat, pe fiecare an, sumele datorate de pârâtă pentru perioada 01.01.2006-30.06.2009 în baza art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000, după deducerea taxei de licență.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză, s-a constatat că sumele datorate de pârâtă sunt de 672.525,95 lei pentru anul 2006, 809.471,35 lei pentru anul 2007, 984.168,57 lei pentru anul 2008, 422.020,34 lei pentru perioada ianuarie 2009 - iunie 2009.

În ceea ce privește pretențiile reclamantului aferente anului 2006, în cuantum de 672.525,95 lei, s-a constatat că acestea erau prescrise la data la care ele au fost pentru prima dată solicitate, respectiv 15 iunie 2010.

În legătură cu acest aspect, s-a reținut că Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 69/2000 nu conține prevederi care să stabilească termenul la care cota de 5% trebuia să fie virată Ministerului Tineretului și Sportului.

S-a mai reținut că momentul la care obligațiile de plată a sumelor prevăzute de art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000 deveneau scadente potrivit art. 3 alin. (5) din O.U.G. nr. 69/1998 privind regimul de autorizare a activităților din domeniul jocurilor de noroc, este trimestrial, până la data de 25 a lunii următoare încheierii trimestrului, când agenții economici organizatori de jocuri de noroc de orice fel au obligația transmiterii situației privind principalii indicatori economico-financiari realizați cumulat de la începutul anului, conform modelului prezentat în anexa 2 la Ministerul Finanțelor Publice - direcția emitentă a licenței.

Față de această prevedere specială aplicabilă agenților economici organizatori de jocuri de noroc, prima instanță a reținut că pentru încasările aferente trimestrului ianuarie 2006 - martie 2006 pârâta avea obligația să depună situația principalilor indicatori economico-financiari, ce includea „situația încasărilor totale” (conform pct. 1 al anexei nr. 2 a O.U.G. nr. 69/1998) până la data de 25 a lunii aprilie 2006.

Pentru încasările aferente trimestrului aprilie 2006 - iunie 2006, pârâta avea obligația să depună situația principalilor indicatori economico-financiari până la data de 25 a lunii iulie 2006.

Pentru încasările aferente trimestrului iulie 2006 - septembrie 2006 pârâta avea obligația să depună situația principalilor indicatori economico-financiari până la data de 25 a lunii octombrie 2006, iar pentru încasările aferente trimestrului octombrie 2006 - decembrie 2006, pârâta avea obligația să depună situația principalilor indicatori economico-financiari până la data de 25 a lunii ianuarie 2007, cu mențiunea că potrivit art. 3 alin. (5) din O.U.G. nr. 69/1998 aceste raportări trimestriale se făceau prin prezentarea indicatorilor economico-financiari realizați, „cumulat de la începutul anului”.

Prin urmare, prima instanță a constatat că, de la data de 25 aprilie, a început să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiune în ceea ce privește sumele datorate de pârâtă în baza art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000 aferente perioadei ianuarie 2006 - martie 2006, acest termen fiind împlinit la data de 25 aprilie 2009.

Termenul de prescripție al dreptului material la acțiune pentru sumele datorate de pârâtă pentru perioada aprilie 2006 - iunie 2006 a început să curgă la data de 25 iulie 2006 și s-a împlinit la data de 25 iulie 2009.

Termenul de prescripție al dreptului material la acțiune pentru sumele datorate de pârâtă pentru perioada iulie 2006 - septembrie 2006 a început să curgă la data de 25 octombrie 2006 și s-a împlinit la data de 25 octombrie 2009, iar termenul de prescripție al dreptului material la acțiune pentru sumele datorate de pârâtă pentru perioada octombrie 2006 - decembrie 2006 a început să curgă la data de 25 ianuarie 2007 și s-a împlinit la data de 25 ianuarie 2010.

Având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 15 iunie 2010, prima instanță a constatat că aceasta a fost depusă cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, motiv pentru care s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă în ceea ce privește pretențiile aferente anului 2006.

Totodată, s-a apreciat că nu pot fi primite susținerile reclamantului potrivit cărora propunerea de tranzacție avansată de pârâtă ar reprezenta o recunoaștere a pretențiilor de natură să întrerupă termenul de prescripție deoarece din conținutul tranzacției nu rezultă acest lucru, iar poziția pârâtei a fost constantă la fiecare termen de judecată în sensul afirmării faptului că pretențiile aferente anului 2006 sunt prescrise și negării dreptului reclamantului la plata respectivelor sume.

În ceea ce privește restul pretențiilor aferente perioadei 2007 - iunie 2009, s-a constatat că acestea sunt datorate de pârâtă în baza art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000, astfel încât acțiunea s-a admis în parte, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 2.215.660,26 lei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți, iar prin decizia nr. 1572/2015 din 14 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile.

În argumentarea acestei soluții, s-a reținut în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune că Legea nr. 69/2000 sau Regulamentul de aplicare nu conțin prevederi referitoare la termenul de executare a obligației de plată a sumelor prevăzute de art. 70 alin. (1) lit. g) din lege. În acest context prima instanță a apreciat a fi aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (5) din O.U.G. nr. 69/1998, însă acest act normativ reglementează regimul de autorizare a activităților în domeniul jocurilor de noroc, iar cerințele prevăzute de art. 3 sunt destinate stabilirii taxei de autorizare, ce se plătește trimestrial în beneficiul Ministerului Finanțelor Publice, constituind o reglementare cu caracter special, ce nu poate fi aplicată în cauză.

În lipsa unei reglementări exprese, Curtea de apel a constatat că scadența obligației de plată nu poate fi decât la data limită a depunerii raportărilor financiare pe anul 2006, moment la care ambele părți erau obligate să cunoască veniturile pârâtei din pronosticurile sportive, în raport de care se calculează valoarea taxei. Totodată, s-a reținut că omisiunea societății de a respecta termenul legal pentru depunerea situațiilor financiare nu ar prezenta relevanță în calculul termenului de prescripție întrucât în această ipoteză Ministerul era îndreptățit să acționeze, prin sancțiuni administrative și/sau promovarea unei acțiuni în justiție.

În consecință, s-a reținut că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, pentru pretențiile aferente anului 2006, a început să curgă la data de 31 mai 2007 (data limită pentru depunerea situațiilor financiare prevăzută de art. 19 din Legea nr. 82/1991), aspect ce nu este însă în măsură a atrage netemeinicia sentinței, întrucât față de data promovării cererii 15.06.2010, prescripția extinctivă a operat, așa încât numai considerentele primei instanțe au fost schimbate în parte, în ceea ce privește data de la care curge termenul de prescripție, conform cele expuse anterior.

S-a mai reținut că pretențiile aferente anului 2006, pentru care s-a invocat prescripția nu au fost solicitate prin cererea introductivă, înregistrată la data de 11.02.2010, ci ulterior, prin cererea modificatoare.

Susținerile reclamantului în sensul recunoașterii de către pârâtă a pretențiilor s-au apreciat a fi nefondate, propunerea de tranzacție nefiind o manifestare de voință neechivocă, încercarea de soluționare a litigiului putând avea motivații diverse (nu numai recunoașterea obligației) ca evitarea cheltuielilor de judecată, tranșarea rapidă a litigiului, evitarea unei situații nesigure sau a unor eventuale sancțiuni administrative, înțelegeri în alte dosare, etc.

Referitor la modalitatea de calcul, reclamantul a criticat și deducerea unui procent de 20%, reprezentând taxa de licență, invocând că nu s-a dovedit că a fost plătită. Nici aceste susțineri nu au putut fi reținute, constatând că valoarea taxei a fost calculată conform art. 70 alin. (1) lit. g), care prevede obligația de plată a 5% din totalul încasărilor rămase după deducerea taxei de licență datorate, fără a distinge că aceasta ar trebui să fie plătită anticipat.

În ceea ce privește apelul pârâtei, s-a constatat că, prin decizia civilă nr. 536 din 28 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, a fost anulată sentința nr. 9334 din 5 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, cu trimitere spre rejudecare și s-a dispus judecarea litigiului în raport de cererea de chemare în judecată modificată depusă la data de 05.10.2010, reținându-se că a fost precizată denumirea reclamantului: Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului; susținerea pârâtei în sensul că indicațiile instanței de apel au vizat și cuantumul pretențiilor nefiind fondată.

În consecință, s-a reținut că prin cererea introductivă, înregistrată la Tribunal la data de 11.02.2010 semnată de Ministerul Tineretului și Sportului se solicită suma datorată de pârâtă în baza art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000 pentru anul 2009, prin cererea depusă la termenul de judecată din 15.06.2010, reclamantul și-a majorat pretențiile solicitând sumele aferente perioadei 2006 - iunie 2009, această cerere fiind semnată pentru reclamant de avocatul C., iar prin cererea din 05.10.2010, semnată pentru reclamant de ministrul B. s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor prevăzute de art. 70 lit. g) din Legea nr. 69/2000 aferentă anilor 2006-2008.

Întrucât efectul devolutiv al apelului în primul cadru procesual a privit excepția lipsei capacității procesuale de folosință, instanța de apel a analizat efectul cererilor modificatoare sub acest aspect, reținând că cererea din data de 05.10.2010, semnată de ministru are caracter modificator și dispunând cercetarea în fond a acțiunii astfel cum a fost modificată.

S-a constatat că în cuprinsul cererii din data de 05.10.2010, a intervenit o eroare materială cu privire la cuantumul pretențiilor, intenția reclamantului fiind de a preciza acțiunea numai sub aspectul denumirii și reprezentantului, astfel cum a reținut și instanța de apel în primul ciclu procesual.

Pentru aceste considerente, instanța de apel a respins ca nefondate apelurile declarate în cauză.

Împotriva deciziei sus-menționate, au declarat recurs atât reclamantul Ministerul Tineretului și Sportului cât și pârâta SC A. SRL.

Recursul reclamantului Ministerul Tineretului și Sportului:

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că instanța a interpretat și aplicat în mod eronat prevederile Decretului nr. 167/1958 în raport cu prevederile Legii nr. 82/1991.

A arătat recurentul că, pe de o parte, instanța a apreciat în mod corect faptul că prescripția extinctivă a drepturilor de creanță care fac obiectul prezentei cauze nu este determinată de termenele prevăzute de O.U.G. nr. 69/1998, având în vedere că cerințele prevăzute de art. 3 al acestui act normativ sunt destinate stabilirii taxei de autorizare, constituind o reglementare cu caracter special, ce nu poate fi aplicată în cauză și în lipsa unei reglementări exprese, scadența obligației de plată nu poate fi decât la data limită a depunerii raportărilor financiare pe anul 2006, moment la care ambele părți erau obligate să cunoască veniturile pârâtei din pronosticurile sportive.

A mai arătat recurentul-reclamant că cererea de chemare în judecată nu a fost modificată în data de 15.10.2010, ci a fost doar precizată câtimea obiectului cererii, conform art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și în raport cu textul legal evocat, soluția instanței de a respinge pretențiile sale ca prescrise pentru anul 2006 este eronată.

Acțiunea introductivă vizând obligarea pârâtei la plata sumelor stabilite de Legea nr. 69/2000 a fost înregistrată la Tribunalul București în data de 11.02.2010, iar întinderea sumelor revendicate a fost evaluată provizoriu pentru stabilirea competenței materiale a acestei instanței, urmând a fi determinată cu exactitate prin administrarea probei cu expertiza financiar-contabilă. Petitul din finalul cererii introductive de chemare în judecată nu face distincție cu privire la perioadă, astfel că, din interpretarea acestuia, rezultă pretenția sa față de toate creanțele pe care pârâta le avea în temeiul art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000, prin urmare precizarea câtimii, adică a întinderii pretențiilor, putea fi făcută pe tot parcursul judecății.

Pentru acest motiv, recurentul a apreciat că este eronată considerarea creanțelor aferente anului 2006 ca fiind prescrise, eronată fiind de asemenea și stabilirea unui alt moment decât data introducerii acțiunii (11.02.2010) pentru întreruperea termenului de prescripție extinctivă.

În final, a arătat recurentul că în raport cu faptul că momentul nașterii dreptului material la acțiune nu este determinat, urmează ca scadența obligației să se raporteze la data la care obligațiile fiscale ale pârâtei pot fi determinate, după încheierea anului financiar și prezentarea de către pârâtă a situațiilor financiare. Astfel, dacă exercițiul financiar al anului 2006 s-a încheiat la 31.12.2006, apreciază recurentul că obligațiile fiscale ale pârâtei puteau fi cunoscute cel mai devreme în luna mai 2010, conform art. 35 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 82/1991, dată în raport de care acțiunea sa se situează în interiorul termenului general de prescripție.

Recursul pârâtei SC A. SRL:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 8 și pct. 9.

În argumentarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta-pârâtă a susținut că obiectul cererii introductive de chemare în judecată înregistrată la 11.02.2010 îl constituie obligarea A. SRL la plata sumei prevăzute în art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000, aferentă anului 2009.

La data de 15.06.2010, Ministerul Tineretului și Sportului și-a modificat cererea introductivă de instanță, arătând că suma pentru care s-a introdus acțiunea este aferentă perioadei 2006-2009. Ulterior, la termenul de judecată din 05.10.2010, reclamantul și-a modificat din nou obiectul acțiunii solicitând ca pârâta să fie obligată la plata sumei prevăzute în art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000, aferentă anilor 2006-2008. Cererea depusă la 05.10.2010 a fost calificată în primul ciclu procesual, înainte de casarea cu trimitere spre rejudecare, ca fiind o cerere modificatoare a acțiunii inițiale atât de Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 536 din 28 noiembrie 2011, cât și de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2013.

A mai arătat recurenta că instanțele de rejudecare după casare erau obligate să judece acțiunea în raport de cadrul procesual stabilit de către instanța de casare respectiv, în raport de cererea depusă de reclamant la 5.10.2010, pe care instanța de casare a considerat-o ca fiind cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată și prin care reclamantul a solicitat obligarea A. la plata sumelor aferente anilor 2006-2008.

Instanța de fond în al doilea ciclu procesual a obligat pârâta la plata sumei prevăzute în art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000, „aferente perioadei 2007 - iunie 2009”, în afara cadrului procesual stabilit de către instanțele de casare, reținând în acest sens că „în practicaua sentinței comerciale nr. 9334 din 05 octombrie 2010 s-a consemnat că reclamantul a depus la dosar un exemplar al cererii de chemare în judecată semnat și stampilat, iar nu o cerere modificatoare”, deși sentința nr. 9334 din 5 octombrie 2010 a fost casată prin decizia nr. 536 din 28 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, menținută prin decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prima instanța a mai reținut în motivarea hotărârii sale că „modalitatea în care avocatul reclamantului a înțeles să formuleze cererea din 05.10.2010 nu este în afară de orice critică în ceea ce privește claritatea și rigurozitatea formulării cererii, totuși tribunalul apreciază că perioada avută în vedere prin acțiunea precizată este 2006 - iunie 2009 (...)”, aspect în legătură cu care arată recurenta că cererea modificatoare din 05.10.2010 nu a fost formulată de avocat, nefiind semnată de acesta, ci chiar de către ministru, reprezentantul legal al reclamantului, așa cum de altfel în mod corect a reținut instanța de apel în rejudecare.

Spre deosebire de prima instanță, instanța de apel în rejudecare a dat o calificare corectă cererii reclamantului depusă la termenul din 05.10.2010 pe care, corespunzător hotărârilor instanțelor de casare, a considerat-o ca fiind cerere modificatoare, însă atât prima instanță, cât și instanța de apel în rejudecare au depășit cadrul procesual exprimat în conținutul respectivei cereri, cu privire la care au dat o interpretare care nu era necesară atât timp cât textul cererii era cât se poate de clar.

A mai arătat recurenta că prin cererea modificatoare depusă la data de 15.06.2010, reclamantul nu și-a precizat câtimea pretențiilor, ci și-a modificat chiar obiectul acțiunii. Ar fi fost vorba de o precizare a câtimii pretențiilor dacă reclamantul ar fi solicitat prin acțiunea introductivă o anumită valoare aferentă anului 2009 și ulterior la data de 15.06.2010 ar fi majorat sau diminuat respectiva valoare aferentă anului 2009 solicitată inițial. În speță însă, reclamantul a modificat prin cererea depusă la 15.06.2010, anii pentru care au fost formulate pretențiile împotriva sa, de la pretențiile aferente anului 2009 la pretențiile aferente anilor 2006-2009, fiind incontestabil că într-o astfel de situație se modifică însuși obiectul acțiunii și nu se precizează câtimea pretențiilor.

Instanța de apel în rejudecare a reținut că singura problemă de drept dezlegată în calea de atac în primul ciclu procesual, obligatorie pentru instanța de fond în rejudecare, a privit capacitatea de folosință, situație în care instanța de apel în rejudecare a considerat că nu este legată în niciun fel de hotărârile instanțelor de casare în ceea ce privește modul de interpretare al obiectului cererii modificatoare depuse la 05.10.2010.

A mai arătat recurenta că instanța de apel a interpretat în mod eronat că „în cuprinsul cererii din data de 05.10.2010 a intervenit o eroare materială cu privire la cuantumul pretențiilor, intenția reclamantului fiind de a preciza acțiunea numai sub aspectul denumirii și reprezentantului”.

A mai arătat recurenta că în raport de obiectul acțiunii exprimat în scris în cererea modificatoare depusă la data de 05.10.2010, care se referă strict la perioada aferentă anilor 2006-2008, instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut.

Pentru motivele arătate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate și pe fondul cauzei, înlăturarea obligației de plată a sumei prevăzute în art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000, aferentă perioadei ianuarie - iunie 2009, astfel cum aceasta a fost determinată prin raportul de expertiza tehnică judiciară, respectiv a sumei de 422.020,34 lei.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată recursurile nefondate pentru următoarele considerente:

Cu prioritate, având în vedere argumentele ambelor recurente, Înalta Curte va verifica modalitatea de reținere a datei formulării cererii de chemare în judecată și a obiectului acesteia de către instanța de apel.

În acest cadru, constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut că prin cererea introductivă înregistrată la data de 11.02.2010, semnată de Ministerul Tineretului și Sportului, s-a solicitat suma datorată de pârâtă în baza art. 70 lit. g) din Legea nr. 69/2000 pentru anul 2009, prin cererea depusă la 15.06.2010, reclamantul a precizat că suma pentru care s-a introdus acțiunea este apreciată provizoriu la 100.001 lei, aferentă perioadei 2006-2009, cererea fiind semnată de avocat C., iar, prin cererea din 5.10.2010, semnată de ministrul B., s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor prevăzute de art. 70 lit. g) din Legea nr. 69/2000, aferente anilor 2006-2008. Prin urmare, cererea inițială a suferit două modificări succesive în ceea ce privește perioada pentru care se solicitau sumele datorate în baza art. 70 lit. g) din Legea nr. 69/2000, nefiind vorba de simple precizări ale câtimii pretențiilor conform art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Așadar, în mod corect a reținut instanța de apel că pretențiile aferente anului 2006 nu au fost solicitate prin cererea introductivă înregistrată la data de 11.02.2010 (prin aceasta fiind pretinse doar sumele aferente anului 2009), ci doar prin cererea ulterioară din 15.06.2010, iar cererea depusă la 05.10.2010 (cuprinzând doar pretențiile aferente anilor 2006-2008) a fost calificată ca fiind o cerere modificatoare a acțiunii inițiale încă din primul ciclu procesual, prin decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dezlegările instanței de casare nu pot fi reținute a produce efecte doar parțial în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Cu aceste precizări prealabile, vom continua analiza motivelor de recurs ale fiecărei părți.

Prin memoriul de recurs, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant Ministerul Tineretului și Sportului a criticat decizia recurată din perspectiva aplicării greșite a Decretului nr. 167/1958 și Legii nr. 82/1991, cu referire la soluția de respingere ca prescrise a creanțelor aferente anului 2006.

În argumentarea aceluiași motiv de nelegalitate, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că instanța a calificat cererea depusă la termenul din 15.06.2010 ca fiind o cerere modificatoare și nu o cerere precizatoare a câtimii obiectului cererii.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate, interpretarea sau aplicarea greșită a legii.

În cauză, niciuna din ipotezele textului legal nu poate fi reținută, soluția atacată fiind temeinică și legală din perspectiva criticilor formulate.

Astfel, deși a invocat interpretarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale menționate, recurentul-reclamant a arătat că împărtășește opinia instanței conform căreia prescripția extinctivă nu este determinată de termenele prevăzute de O.U.G. nr. 69/1998, iar în lipsa unei reglementări special, scadența obligației de plată nu poate fi decât la data limită a depunerii raportărilor financiare pe anul 2006, dată de la care pot fi cunoscute încasările în funcție de care se determină sumele datorate potrivit art. 70 lit. g) din Legea nr. 69/2000.

Așadar, deși a susținut interpretarea sau aplicarea greșită a legii, din modul de redactare a argumentelor formulate nu rezultă în ce fel hotărârea recurată ar fi nelegală din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., simpla nemulțumire a părții referitoare la dezlegarea data excepției prescripției nefiind suficientă pentru a conduce la modificarea hotărârii.

Critica referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. se constată de asemenea a fi nefondată. Astfel, potrivit art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cererea nu se socotește modificată când reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii. Or, față de precizările prealabile, se constată că cererea de chemare în judecată inițială a fost modificată în două rânduri, nefiind incidente dispozițiile derogatorii invocate de parte, iar în raport de data modificărilor prin care au fost introduse și pretențiile aferente anului 2006, acțiunea a fost înregistrată după împlinirea termenului de prescripție.

Pentru aceste considerente, recursul reclamantului se constată a fi nefondat și va fi respins ca atare.

În ceea ce privește recursul pârâtei SC A. SRL, cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, deși recurenta-pârâtă a indicat în memoriul de recurs depus la dosar, motivele de nelegalitate cărora înțelege să-și subsumeze criticile, ca fiind cele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., nu a structurat argumentele formulate potrivit fiecărui motiv de nelegalitate invocat. Cu toate acestea, Înalta Curte verificând susținerile părții prin raportare la motivele de nelegalitate menționate, constată că acestea se încadrează în dispozițiile legale evocate.

Revenind la motivele de nelegalitate invocate, așa cum a precizat anterior, Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că cererea depusă la 05.10.2010 reprezintă o cerere modificatoare, iar soluția instanței de apel de desființare a sentinței casare și trimiterea cauzei primei instanțe spre a judeca litigiul în raport cu cererea de chemare în judecată modificată este legală. Așadar, instanța de rejudecare era obligată să judece cererea în raport de cadrul procesual stabilit în primul ciclu procesual, respectiv de calificarea dată cererii depuse la 05.10.2010.

Prin decizia atacată, Curtea de Apel București deși s-a raportat la calificarea dată cererii în primul ciclu procesual, respectiv de modificare, a reținut că în cuprinsul cererii a intervenit o eroare materială cu privire la cuantumul pretențiilor, intenția reclamantului fiind de a preciza acțiunea sub aspectul denumirii și reprezentantului.

Or, în conformitate cu dispozițiile art. 132 și 239 C. proc. civ., instanța de apel trebuia să procedeze la soluționarea cauzei din perspectiva cererii astfel cum a fost modificată, cu respectarea principiului disponibilității și contradictorialității având în vedere că principiul rolului activ al instanței este limitat de principiul disponibilității. În raport de acesta din urmă, inițiativa judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt și de a califica cererile părților este limitată la cele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța neputând iniția cereri pe seama părților în litigiu, fiind obligată să judece acțiunile cu care a fost învestită, astfel cum acestea au fost formulate.

Față de conținutul clar al cererii depuse la data de 05.10.2010 și dezlegările instanțelor de control judiciar din primul ciclu procesual, instanța de apel era ținută să analizeze cauza prin raportare la pretențiile aferente anilor 2006-2008, nu și pentru anul 2009 (dintre acestea cele din anul 2006 fiind deja înlăturate ca prescrise). Chiar dacă prin modificarea cererii la data de 05.10.2010 s-a renunțat implicit la pretențiile aferente anului 2009, contrar susținerilor primei instanțe, această manifestare de voință procesuală este valabilă, emanând de la reprezentantul legal al părții.

Așa fiind, se constată că motivele de nelegalitate invocate de pârâtă sunt fondate, iar prin decizia recurată instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că sumele datorate de pârâtă sunt în cuantum de 1.793.639,92 lei, aferente anilor 2007-2008, astfel cum s-a solicitat prin cererea modificatoare din 05.10.2010.

Pentru aceste considerente, se constată că recursul pârâtei este fondat, și pe cale de consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., va fi admis, cu consecința modificării în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de pârâta SC A. SRL și schimbării în parte a sentinței atacate în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1.793.639,92 lei aferentă anilor 2007-2008.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Tineretului și Sportului împotriva deciziei nr. 1572/2015 din 14 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SRL împotriva deciziei nr. 1572 din 14 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Modifică în parte decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 5776 din 21 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Schimbă în parte sentința apelată în sensul că obligă pârâta SC A. SRL la plata sumei de 1.793.639,92 lei aferentă anilor 2007-2008.

Menține restul dispozițiilor sentinței și deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 06 octombrie 2016.