ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1396/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1396/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

173 din 25 februarie 2009, Tribunalul Sibiu – Secția civilă a respins excepția

prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubiri, invocată de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a admis, în parte, acțiunea

civilă formulată de reclamanții B.F.M. și B.H.H., împotriva Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, și, pe cale de consecință, s-a constatat

nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului situat în Mediaș,

jud. Sibiu, înscris în CF 11670 Mediaș, nr. top. 3059/514; s-a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune în anularea actelor de înstrăinare

întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 și, în consecință, s-a

respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele Fundația pentru

Tineret Sibiu și Fundația G. – Filiala Mediaș; s-au respins celelalte cereri

din acțiunea principală; s-a respins în fond cererea de intervenție în interes

propriu formulată de intervenienta Fundația S., și au fost obligați reclamanții

să plătească pârâtei Fundația G. Mediaș, fiecare, câte 4000 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin încheierea din 01 septembrie 2008

a fost respinsă excepția lipsei calității de reprezentant al avocatului pârâtei

Fundația G. – Filiala Mediaș și excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților, motivele fiind reținute în acea încheiere.

Imobilul în litigiu a

fost înscris în CF 1110 Mediaș, nr. top. 514, 3059, fiind proprietatea lui B.W.,

iar în prezent este înscris în CF 6728 Mediaș, cu același nr. top. Statul Român

a devenit proprietar, prin încheierea din 05 octombrie 1964, indicându-se

Decretul nr. 92/1950, cu titlu de preluare, apoi, la 22 ianuarie 1992, în baza

Decretul-lege nr. 150/1990, s-a înscris în CF dreptul de administrare operativă

în favoarea Fundației pentru Tineret Sibiu. Imobilul a fost transcris în CF

11670/a Mediaș, nr. top. 3059/514, iar la poziția B5 s-a intabulat dreptul de

proprietate în favoarea Fundației pentru Tineret Sibiu, în baza sentinței

civile nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu. La data de 23 martie 2000, s-a intabulat

dreptul de proprietate în favoarea pârâtei Fundația G. – Filiala Mediaș, cu

titlu donație, contractul fiind autentificat sub nr. 472 din 22 martie 2000 de

B.N.P C.D.

La 07 februarie 2002,

reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, expediată prin

intermediul executorului judecătoresc la Primăria Mediaș. Aceasta a răspuns la

21 februarie 2002, printr-o adresă nemotivată, că, potrivit art. 26 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare a imobilului este Fundația G. –

Filiala Mediaș și li s-a solicit a se adresa acestei fundații.

La 13 august 2002,

reclamanții au formulat acțiune prin care au solicitat constatarea nulității

absolute a contractului de donație, iar acțiunea s-a perimat.

În ceea ce privește

personalitatea juridică a Fundației G. – Filiala Mediaș, tribunalul a motivat

că prin încheierea pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul

nr. 133/PJ/1995, s-a admis cererea Fundației G. București care a solicitat

înscrierea filialei sale din Mediaș. Încheierea a avut la bază actul adițional

la statutul fundației, avizul Ministerului Culturii și certificatul de

înregistrare fiscală. Fundația G. București a dobândit personalitate juridică

prin sentința civilă nr. 177/1995 a Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pe baza acestor

înscrisuri și la cererea fondatorului, prin sentința civilă nr. 234/1999,

Tribunalul Sibiu a dispus înregistrarea Filialei Mediaș a Fundației G. din

București în Registrul persoanelor juridice de la grefa Tribunalului Sibiu. În

consecință, adresele din care rezultă că această fundație sau cealaltă pârâtă

nu sunt înscrise în Registrul persoanelor juridice nu reflectă realitatea.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune, referitor la cererea de a

se constata nulitatea absolută a contractului de donație, invocată de pârâta

Fundația G., în temeiul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța a

admis-o, prin coroborare cu alin. (1) al aceluiași articol.

Astfel, s-a reținut că

art. 45 se referă la actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile

care cad sub incidența Legii nr. 10/2001; că reclamanții atacă trecerea

imobilului în proprietatea Fundației pentru Tineret Sibiu și apoi a Fundației G.

– Filiala Mediaș, transferuri de proprietate care au avut loc în anii 1999 și

2000, astfel că acțiunea introdusă la 11 ianuarie 2008 este prescrisă. C.E.D.O

a arătat, prin jurisprudența sa, că impunerea unor termene sau condiții prealabile

accesului la justiție nu înseamnă o încălcare a dispozițiilor art. 6 din

Convenție, fiind dreptul statelor să fixeze, prin cadrul legislativ intern,

anumite limite necesare asigurării stabilității și securității raporturilor

juridice.

Instanța a respins

excepția prescripției dreptului de a cere despăgubiri pe temeiul dreptului

comun, reținând că termenul de prescripție începe să curgă numai după epuizarea

procedurii prevăzute de legea specială și numai dacă persoana îndreptățită nu

și-a putut realiza dreptul pe această cale. Ori, câtă vreme procedura specială,

care acordă în ultimă instanță și dreptul la despăgubiri, nu a fost epuizată,

prescripția nu curge. De aceea, și cererea reclamanților de obligare a Statului

Român la despăgubiri a fost considerată prematură, depusă anterior epuizării

căilor prevăzute de legile speciale.

Tribunalul a stabilit

că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât a fost preluat abuziv, în

baza actelor normative de naționalizare și pe baza unor ordine de achiziție, în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. A fost înlăturată susținerea

reclamanților potrivit cărora nu este aplicabilă această lege imobilului în

litigiu, întrucât nu există în lege o restricție aplicabilă imobilelor care au

trecut în proprietatea unei persoane juridice private. Dimpotrivă, în forma în

care a fost modificată, prin Legea nr. 1/2009, Legea nr. 10/2001 prevede că

persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de Legea nr. 10/2001

după intrarea ei în vigoare. În art. 27 alin. (2) și (5) se prevede că persoana

juridică notificată care nu deține imobilul solicitat nici măcar în parte

trebuie să comunice persoanei îndreptățite toate datele privind persoana fizică

sau juridică deținătoare a imobilului, anexând copii de pe actele de transfer a

dreptului de proprietate sau, după caz, de administrare. Normele Metodologice

arată că persoanele juridice, cărora li se poate asimila și pârâta Fundația G.

– Filiala Mediaș, nu sunt entități investite cu soluționarea notificării, însă

pot fi unități deținătoare, iar bunurile ajunse în proprietatea lor nu sunt

excluse de la dispozițiile Legii nr. 10/2001. Această dispoziție însă excede

Legii nr. 10/2001 și nu poate fi aplicată pentru că adaugă la lege. Textul

nemodificat al Legii nr. 10/2001 permitea persoanelor îndreptățite la

restituire să aleagă între calea dreptului comun și calea legii speciale, iar

reclamanții au ales legea specială, formulând notificare adresată Primăriei

Mediaș și ulterior Fundației G. – Filiala Mediaș, astfel că abia după epuizarea

procedurilor administrative și jurisdicționale prevăzute de lege, pot apela la

calea dreptului comun și numai dacă nu au primit satisfacție sau aceasta a fost

insuficientă.

În acest context, tribunalul

a considerat că răspunsul Primăriei Mediaș la notificare și dispoziția de

respingere a cererii de restituire a imobilului emisă de pârâta Fundația G. –

Filiala Mediaș nu constituie decizie sau dispoziție motivată de răspuns, în

baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Asupra fondului cauzei,

s-a constatat că singura cerere întemeiată este aceea de a se constata

nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului în litigiu. În acest

context, s-a reținut că imobilul a aparținut tatălui reclamanților și a fost

preluat de Statul Român în anul 1964, în baza Decretul nr. 92/1950, după ce

anterior a fost rechiziționat în anul 1948. Tatăl reclamanților, de profesie

avocat, nu se încadra în categoria socială a persoanelor ale căror bunuri au

fost naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, astfel încât tribunalul a admis

capătul de cerere menționat, considerând preluarea abuzivă.

Au fost respinse

celelalte capete de cerere, motivat de prematuritatea formulării și întemeiat

pe dispozitivul și considerentele deciziei nr. XXXIII/2008 a ICCJ, care,

soluționând un recurs în interesul legii, a arătat că persoanele îndreptățite

nu au drept de opțiune între calea legii speciale și calea dreptului comun,

având prioritate normele speciale. Legea specială se referă atât la imobilele

preluate cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil.

În ceea ce privește

pretinsa încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O, practica

instanței europene este unitară în sensul că simpla solicitare de a obține un

bun preluat chiar abuziv de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță

legitimă în sensul Convenției, pentru a da dreptul de protecție (cauza Poenaru

contra României).

Cererea de

rectificare a cărții funciare a fost respinsă, întrucât nu a fost îndeplinită o

condiție de admisibilitate prevăzută de Decretul Lege nr. 115/1938, respectiv

anularea titlului dobânditorilor, cerere care s-a reținut a fi prescrisă.

S-a reținut că nu

este imputabilă pârâtei Fundația G. – Filiala Mediaș, lipsirea reclamanților de

folosința bunului lor, astfel că a fost respinsă și cererea de obligare a

acestei pârâte la plata fructelor.

Cererea de

intervenție în interes propriu a fost respinsă, pe considerentul că dreptul de

acțiune la constatarea nulităților actelor de înstrăinare este prescris, deci nu

se mai poate reveni la situația anterioară de carte funciară.

Prin decizia civilă nr.

151/A/2009, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apeluri declarate de reclamanți,

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP

Sibiu și de intervenienta în nume propriu Fundația S., și a obligat apelanții

să plătească intimatei Fundația „G.” – Filiala Mediaș, suma de 12.000 lei,

cheltuieli de judecată în apel, iar prin decizia civilă nr. 4810/2011, Înalta

Curte de Casație și Justiție a admis recursurile părților, a casat decizia

atacată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, reținând, în ceea ce

privește recursul reclamanților, că acesta este întemeiat, întrucât în apel nu

s-a analizat dacă transferul dreptului de proprietate din patrimoniul statului

în patrimoniul Fundației pentru Tineret Sibiu s-a făcut printr-un act juridic

de înstrăinare pentru a fi aplicabil art. 45 din Legea nr. 10/2001. De asemenea,

nu s-a analizat existența bunului în patrimoniul UTC începând cu 1972 și apoi

în patrimoniul Fundației pentru Tineret Sibiu. Instanța de apel nu a clarificat

nici dacă termenul prevăzut de art. 45 este aplicabil numai în privința

primului act de înstrăinare sau și al eventualelor acte subsecvente, respectiv

al contractului de donație.

Cu privire la aceste

aspecte, instanța de recurs a dispus ca în rejudecare să se analizeze dacă

titlul prin care pârâta de ordin 2 a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu este supus termenului prevăzut de art. 45 și dacă actul

de donație este supus aceluiași termen de prescripție ori termenului general

calculat de la data constatării nevalabilității actului juridic anterior. S-a

stabilit, de asemenea, ca în rejudecare să fie evaluate și susținerile

reclamanților privind inaplicabilitatea art. 45 în privința actelor de

înstrăinare încheiate între persoane de drept privat, respectiv a contractului

de donație încheiat între cele două fundații.

În ceea ce privește

recursul pârâtului Statul Român, instanța de recurs a reținut că, deși în

considerentele deciziei atacate se reține ca întemeiată excepția prescripției

dreptului material la acțiune, această dispoziție nu se reflectă efectiv în

soluția adoptată, apelul pârâtului fiind respins. Ca urmare, se impune ca în

rejudecare instanța de apel să aibă în vedere aceste critici, cu atât mai mult

cu cât reclamanții nu au criticat aceste aspecte prin recursul lor.

Instanța de recurs a

apreciat că motivele privind admisibilitatea cererii în revendicare să fie

analizate și din perspectiva art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu

modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, precum și având în vedere calitatea

Fundației G. Mediaș de persoană juridică de drept public sau de drept privat.

Motivul invocat de

pârât privind lipsa interesului reclamanților în formularea cererii în

constatare a nevalabilității titlului statului a fost considerat nefondat.

În rejudecare, Curtea

de Apel Alba Iulia - Secția I civilă, prin decizia civilă nr. 11 din 23

februarie 2012, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 173/2009

pronunțată de Tribunalul Sibiu; a schimbat în parte sentința atacată sub

aspectul soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiunea

privind acordarea despăgubirilor pentru imobilul situat în Mediaș, formulată de

reclamanții B.F.M. și B.H.H., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, și,

rejudecând în aceste limite, a admis excepția prescripției dreptului material

la acțiunea în despăgubiri invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și a respins acest capăt de cerere ca tardiv formulat, a

menținut în rest dispozițiile sentinței atacate și a respins apelurile

declarate de reclamanții B.F.M. și B.H.H., și de intervenienta Fundația S.

împotriva aceleiași sentințe, în esență, reținând următoarele;

În ceea ce privește

apelul declarat de reclamanți, Curtea a constatat că imobilul în litigiu a fost

preluat de la antecesorul reclamanților, întrând în proprietatea Statului Român

în baza Decretului nr. 92/1950.

Această preluare a

fost una abuzivă, aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 fiind necontestată de

reclamanți, așa cum de altfel s-a reținut și în decizia de casare.

La data de 20 august 1972,

prin adresa nr. 873, Comitetul Județean Sibiu al U.T.C. a solicitat Consiliului

Popular Mediaș să-i transfere în proprietate imobilul în litigiu pentru a putea

primi fonduri centralizate (vol. II, fila 483, fond). Consiliul Popular Mediaș

a răspuns acestei solicitări și a emis decizia nr. 394/1972 prin care a aprobat

transferul din administrarea sa în administrarea operativă a Clubului municipal

al U.T.C. a clădirii din Mediaș, și înscrierea bunului în evidențele contabile

și în inventarul U.T.C. (vol. II, fila 350, fond).

Conform înscrierilor

din CF 11670 Mediaș (vol. I, filele 24-28), asupra imobilului cu nr. top.

3059/514 s-a înscris sub B1 dreptul de proprietate al Statului Român, cu titlu

de naționalizare. În 1992, în baza Decretul-lege nr. 150/1990, a certificatului

nr. 157/1991 al Consiliului Popular al Jud. Sibiu – Administrația Financiară și

a adresei nr. 5/1992, s-a înscris, prin încheierea nr. 120, dreptul de

administrare operativă în favoarea Fundației pentru Tineret Sibiu (B2).

În anul 1999, prin

încheierea nr. 2463, Serviciul de Carte Funciară din cadrul Judecătoriei Mediaș

a respins cererea Fundație pentru Tineret Sibiu de intabulare a dreptului de

proprietate asupra imobilului înscris în CF 11670 Mediaș, nr. top. 3059/514.

Pentru a decide astfel, s-a reținut că fostul UTC nu a fost proprietarul

imobilului, având doar un drept de administrare operativă, astfel că nu sunt

aplicabile prevederile art. 2 din Decretul-lege nr. 150/1990. S-a mai reținut,

de asemenea, că, la solicitarea instanței, prin adresa nr. 7863/1999, Primăria

municipiului Mediaș a arătat că se opune intabulării dreptului de proprietate

în favoarea fundației, întrucât imobilul urmează a fi trecut în proprietatea

publică a municipiului, în temeiul Legii nr. 213/1998 (fila 279, fond).

Fundația pentru

Tineret Sibiu a declarat apel împotriva acestei încheieri (fila 279, fond),

care a fost admis prin decizia civilă nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu,

dispunându-se înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu

în favoarea petiționarei Fundația pentru Tineret Sibiu (fila 28, fond). Această

decizie a fost investită cu formulă executorie și în temeiul ei a fost înscris

sub B5 dreptul de proprietate al pârâtei de ordinul 2 din prezenta cauză,

Fundația pentru Tineret Sibiu (fila 26, fond).

În anul 2000, între

pârâtele de ordinul 2 și 3 s-a încheiat un contract de donație, prin care

Fundația „G.” Filiala Mediaș a devenit proprietară asupra imobilului (B6).

Din cele ce preced,

rezultă că pârâta Fundația pentru Tineret Sibiu a luat ființă prin voința

legiuitorului exprimată prin Decretul-lege nr. 150/1990, ca urmare a

reorganizării fostelor organizații ale tineretului comunist, constituindu-se ca

persoană juridică de utilitate publică. Potrivit art. 1 din acest act normativ,

„pe data prezentului decret-lege se înființează în județe și în municipiul

București fundații pentru tineret, persoane juridice de utilitate publică, cu

sediul în reședințele de județ”.

Ca urmare, Fundația

pentru Tineret Sibiu a dobândit personalitate juridică în temeiul legii, iar nu

prin procedura prevăzută de Legea nr. 21/1924 pentru persoane juridice, în

vigoare la data înființării pârâtei. Conform art. 1 din legea menționată,

dispozițiile cuprinse în acest act normativ se aplică asociațiilor și

fundațiilor fără scop lucrativ sau patrimonial, create și organizate de

particulari. Pârâta de ordinul 2 a fost înființată prin voința legiuitorului,

iar nu a unor persoane particulare, astfel că este firesc ca această fundație

să nu figureze în registrul special al asociațiilor și fundațiilor ori în evidențele

Ministerului Tineretului, așa cum greșit susțin reclamanții, dar ea are

personalitate juridică, fiind persoană juridică de utilitate publică, conform art.

1 din Decretul-lege nr. 150/1990.

Dispozițiile art. 2 pct.

5 din H.G. nr. 800/1992, ulterioare înființării Fundației pentru Tineret Sibiu,

ca și decizia nr. 176/1992 a C.S.J. nu au relevanță în cauză, întrucât vizează

fundațiile înființate în baza Legii nr. 21/1924, care, așa cum s-a reținut, nu

este aplicabilă în ceea ce o privește pe această pârâtă.

Dreptul de

proprietate al pârâtei de ordinul 2 asupra imobilului în litigiu a fost

dobândit în baza unei hotărâri judecătorești, astfel că transmiterea

proprietății către această pârâtă nu s-a făcut în temeiul unui act juridic de

înstrăinare.

În aceste condiții,

analizarea valabilității modalității juridice prin care imobilul în litigiu a

intrat în patrimoniul Fundației pentru Tineret Sibiu nu se poate realiza prin

prisma art. 45 din Legea nr. 10/2001, nefiind îndeplinită cerința existenței

uni act de înstrăinare, prevăzută de norma legală menționată.

În ceea ce privește

valabilitatea dobândirii dreptului de proprietate, Curtea a constatat că, așa

cum s-a reținut în cele ce preced, pârâta de ordinul 2 s-a constituit în

temeiul unui act normativ (Decretul-lege nr. 150/1990), iar dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu a fost consfințit prin decizia civilă nr.

1717/1999 a Tribunalului Sibiu. Prin această decizie, analizând cererea

Fundației pentru Tineret Sibiu prin care a susținut că a dobândit prin lege (art.

2 din Decretul-lege nr. 150/1990) dreptul de proprietate asupra imobilului în

litigiu, instanța de apel a apreciat-o fondată și a dispus intabularea

dreptului de proprietate în favoarea Fundației pentru Tineret Sibiu.

Cu privire la efectele

acestei decizii, s-a reținut că, deși soluționarea plângerii împotriva

încheierii de carte funciară se face în procedură necontencioasă, această

procedură este una specială, reglementată de art. 52 din Legea nr. 7/1996.

Datorită naturii lor derogatorii, aceste dispoziții au un caracter special în

raport cu dispozițiile generale privind procedurile necontencioase cuprinse în

Cartea a III-a din C. proc. civ., în art. 331-339. În căile de atac declarate

împotriva plângerii emisă de registratorul de carte funciară, această plângere

este supusă controlului instanțelor de contencios administrativ special

reglementat prin Legea nr. 7/1996, republicată, care verifică încheierea

atacată, asigurând contradictorialitatea titularului cererii și a celorlalte

persoane interesate potrivit mențiunilor din cartea funciară.

Potrivit art. 50 alin.

(5) din Legea nr. 7/1996, înscrierea făcută în temeiul acestei hotărâri

judecătorești își produce efectele de la înregistrarea cererii de înscriere la

biroul teritorial, iar efectul este cel prevăzut de dispozițiile art. 25 din

lege. Prin urmare, nu poate fi primită susținerea reclamanților în sensul că

decizia tribunalului pronunțată în procedura specială reglementată de

dispozițiile Legii nr. 7/1996 nu are autoritate de lucru judecat, iar câtă

vreme decizia civilă nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu nu a fost desființată

în căile de atac, examinarea ei pe calea dreptului comun este inadmisibilă,

nulitatea unei hotărâri judecătorești putând fi constatată decât în condițiile

prevăzute de lege, respectiv în căile de atac extraordinare. Ca atare, titlul

pârâtei Fundația pentru Tineret Sibiu este valid și el produce efecte juridice,

astfel că susținerile reclamanților cu privire la nevalabilitatea acestui titlu

sunt nefondate.

Împrejurarea că

imobilul în litigiu figurează în inventarul bunurilor aparținând domeniului

public al Municipiului Mediaș, publicat în M. Of. nr. 689 bis/2002, s-a reținut

că nu este de natură a stabili vreun drept de proprietate în favoarea Municipiului

Mediaș, întrucât dreptul de proprietate se dovedește cu înscrierea în Cartea

Funciară. Ori din mențiunile din cartea funciară rezultă cu evidență că

imobilul a intrat în proprietatea altei persoane încă din 1999. Ca urmare,

constatările din anexa la H.G. nr. 978/2002 nu valorează titlu de proprietate.

În ceea ce privește

contractul de donație încheiat în anul 1999 între pârâtele de ordinul 2 și 3, s-a

reținut că acesta reprezintă un act de înstrăinare în sensul art. 45 din Legea nr.

10/2001. Aplicabilitatea acestei norme presupune îndeplinirea cumulativă a două

cerințe. În primul rând, actul a cărui anulare se solicită trebuie să fie unul

prin care să se fi înstrăinat dreptul de proprietate. În speță, contractul de

donație încheiat de pârâte presupune acordul acestora de a transmite, respectiv

de a dobândi, dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că această

condiție este îndeplinită. A doua cerință necesară pentru a fi aplicabil art. 45

din Legea nr. 10/2001 este aceea ca actul de înstrăinare să aibă ca obiect

imobile care cad sub incidența prevederilor legii speciale. Cu privire la acest

aspect, s-a statuat prin decizia de casare că imobilul a fost preluat abuziv și

că este incidentă legea specială.

Din economia normei

cuprinsă în art. 45 din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul nu a impus

nicio condiție în privința persoanelor care au încheiat actul de înstrăinare,

nefăcând distincție după cum acesta a fost încheiat de persoane juridice de

drept public, persoane juridice de drept privat ori persoane fizice. Or, atâta

timp cât legiuitorul nu face o astfel de distincție, nici interpretul nu

trebuie să o facă, cu atât mai mult cu cât atunci când legiuitorul român a

prevăzut condițiile de aplicare a art. 45 din Legea nr. 10/2001 a făcut

referire în mod expres numai la cerința ca actul să fie unul de înstrăinare,

iar imobilul să fie dintre cele menționate în art. 2 din lege.

Ca urmare, dreptul de

a formula acțiunea în anularea sau în constatarea nulității contractului de

donație încheiat de pârâtele de ordin 2 și 3 este supus termenului de

prescripție prevăzut de alin. (5) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, iar raportat

la această normă, o asemenea acțiunea trebuia promovată până la data de 14

august 2002.

Având în vedere data

promovării cererii de față în constatarea nulității donației (11 ianuarie 2008),

Curtea a constatat că în mod corect a reținut prima instanță că dreptul

material la acțiune este prescris.

Prin motivele de

apel, reclamanții au invocat, în justificarea dreptului lor de proprietate și

compararea de titluri, faptul că cele două pârâte nu dețin un titlu asupra

imobilului, ci beneficiază doar de un drept de folosință, astfel că prin

recunoașterea dreptului de proprietate al reclamanților nu s-ar aduce atingere

dreptului de proprietate al celor două fundații.

Curtea nu a primit

aceste susțineri, cu motivarea că, așa cum s-a statuat și prin decizia

instanței de recurs, în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001. În

aceste condiții, potrivit deciziei nr. 33/2008, dată de ÎCCJ, în recurs în

interesul legii, concursul dintre legea specială și dreptul comun, respectiv art.

480 din vechiul C. civ., se rezolvă în favoarea legii speciale. În decizia

menționată, instanța supremă a reținut că atâta timp cât pentru imobilele

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a

adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții se pot restitui în natură

aceste imobile persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială,

derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

De principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480

C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura legii speciale

nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare având în vedere regula

electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în

jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României).

Ca urmare, este de

neprimit o acțiune în revendicare a reclamanților pentru imobilul în litigiu

care se circumscrie dispozițiilor legii speciale, cu atât mai mult cu cât

aceștia au urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, nefinalizată până

în prezent.

Sub un alt aspect,

Curtea a constatat că în speță nu sunt incidente nici principiile care

statuează asupra priorității Convenției europene a drepturilor omului atunci

când sunt sesizate neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și această Convenție,

prioritate care, potrivit celei de-a doua ipoteze din decizia nr. 33/2008,

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Astfel, așa cum s-a

reținut, acțiunea în constatarea nevalabilității titlurilor fundațiilor

intimate este prescrisă.

În schimb, în ceea ce

îi privește pe reclamanți, Curtea a constatat că nu au făcut dovada că au un

bun în sensul normei europene. Prin mecanismul creat, Convenția Europeană

acordă protecție doar bunurilor actuale, deja dobândite și, în consecință, nu

garantează dreptul de a le dobândi printr-un mod sau altul. Ca atare, speranța

dobândirii unui bun, respectiv dreptul la restituirea unor imobile preluate

înainte de ratificarea Convenției de către România, nu constituie un „bun

actual” în sensul Convenției Europene și nu poate fi protejat prin prisma

acesteia (cauzele Zamfirescu, Caracaș, Lungoci, Constandache contra României).

În speță, privarea

antecesorilor reclamanților de imobilul în litigiu a avut loc înainte de

ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de către România prin

Legea nr. 30/1994 și intrarea în vigoare a Convenției la data de 20 iunie 1994,

astfel că, pentru o atare solicitare de constatare a încălcării, Curtea

Europeană nu este compatibilă rationae temporis să se pronunțe cu privire la

circumstanțele preluării sau efectele produse de aceasta până în prezent (cauza

Malhous contra Republicii Cehia). Privarea de un drept de proprietate sau de un

alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu și nu creează o

situație continuă de privare de drept. În aceste condiții, nu poate fi vorba de

o încălcare continuă a Convenției imputabilă autorităților române și

susceptibilă de a-și exercita efectele în limitele temporale asupra cărora

Curtea este chemată să se pronunțe.

Adoptând o abordare

esențial diferită de practica anterioară, în cauza pilot Atanasiu, Curtea

Europeană a statuat că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei

persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă

în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Bunul nu ar putea fi considerat un „bun actual” în înțelesul Convenției chiar

dacă ar exista o hotărâre judecătorească de constatare a preluării ilegale, o

asemenea hotărâre neconstituind titlu executoriu pentru restituirea imobilului

(cauza Atanasiu și alții contra României, paragraful 140, 143, 144).

În speță, reclamanții

nu au făcut dovada unei hotărâri definitive și executorii prin care să le fie

recunoscută calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu.

Pe de altă parte, nu

poate fi ignorat nici principiul securității raporturilor juridice, pentru a

cărui respectare se impune ca în speța de față să se dea preferabilitate

titlului pârâtei, actuală proprietară, atâta timp cât, nefiind desființat, actul

de proprietate exhibat de aceasta a avut drept efect consolidarea dreptului în

patrimoniul său.

În ceea ce privește

apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., s-a constatat că prin

decizia de casare s-a reținut că, deși în considerentele deciziei din apel s-a

apreciat ca fondată excepția prescripției dreptului material la acțiunea în

despăgubiri a reclamanților, invocată de pârâtul de ordinul 1, în mod greșit

această soluție nu s-a reflectat în dispozitivul hotărârii. Ca urmare, instanța

de recurs a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să se pronunțe în

consecință cu privire la modul de soluționare a acestei excepții, cu atât mai

mult cu cât reclamanții nu au formulat prin motivele de recurs critici sub

acest aspect.

Față de cele dispuse

de instanța de recurs, având în vedere limitele rejudecării și obligativitatea

deciziei instanței de control judiciar, potrivit art. 315 C. proc. civ., Curtea

a constatat fondat motivul de apel vizând greșita soluționare de către prima

instanță a excepției prescripției dreptului material al reclamanților la

acțiunea în pretenții. Aceasta întrucât, fiind o acțiune personală, îi sunt

aplicabile prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul de

prescripție este de 3 ani. Acest termen a început să curgă de la 22 decembrie 1989,

dată de la care a încetat să fie exercitată violența morală asupra celor

îndreptățiți la restabilirea unui drept încălcat, așa cum s-a menționat în

decizia civilă nr. 626 din 19 martie 2003 a ICCJ.

Instanța de recurs a dispus,

de asemenea, ca în rejudecarea apelului, în măsura în care se admite cererea în

constatare a nevalabilității actelor juridice succesive prin care imobilul a

intrat în patrimoniul celor două fundații pârâte, să se analizeze

admisibilitatea cererii în revendicare din perspectiva art. 21 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005,

raportat la calitatea pârâtei Fundația G. de persoană juridică de drept public

sau privat.

Din cele ce preced

rezultă că acțiunea reclamanților de constatare a nevalabilității titlurilor

celor două fundații nu este întemeiată, astfel că o astfel de analiză nu se mai

impune. Dar chiar și raportat la prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

Curtea a constatat că o acțiune în revendicare a imobilului în litigiu nu poate

fi primită.

Astfel, potrivit art.

20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 21 după renumerotarea legii ca

urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005), „imobilele - terenuri și

construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt

deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o

societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o

autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori

asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană

juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie

sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității

deținătoare.”

Prin Legea nr. 247/2005,

acest text legal, devenit art. 21, a fost modificat, având următorul conținut:

„imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de

destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de

o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la

care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este

acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă

persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în

natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de

conducere ale unității deținătoare.”

Înțelesul art. 20

alin. (1) din lege, înainte de modificarea adusă de Legea nr. 247/2005, este

explicat în normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 489/2003, în sensul că

dacă unitatea deținătoare era, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

regie autonomă, societate sau companie națională, societate comercială la care

statul sau o autoritate a administrației publice centrale ori locale este

acționar (S.A.) sau asociat (S.R.L.) majoritar ori de către o organizație

cooperatistă sau de orice altă persoană juridică (orice altă persoană juridică

vizează și acele entități de drept public - ministere, prefecturi, Agenția

Domeniilor Statului și altele asemenea), restituirea în natură este

obligatorie. Ca urmare, sintagma „orice altă persoană juridică” se referea la

persoanele de drept public, deținătoare a imobilelor ce cad sub incidența Legii

nr. 10/2001.

Prin Legea nr. 247/2005,

legiuitorul a venit și a arătat, în mod expres, că restituirea în natură este

obligatorie dacă bunul era deținut la data intrării în vigoare a legii de o

persoană juridică de drept public.

Ca urmare, prin acest

text legal, s-au stabilit în mod imperativ măsurile reparatorii în cazul în

care imobilul este deținut de una din persoanele juridice enumerate expres și

limitativ în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Per a contrario, dacă la

data intrării în vigoare imobilul era deținut de o persoană fizică sau de o

persoană juridică de drept privat, cum este cazul în speță, restituirea în

natură era posibilă numai în cazul în care actul de înstrăinare prin care au

fost dobândite aceste imobile a fost anulat în condițiile art. 45 din Legea nr.

10/2001. Altfel, restituirea în natură nu este posibilă, iar conform art. 1 alin.

(2) din legea specială, persoanele îndreptățite beneficiază de măsuri

reparatorii prin echivalent.

Ca urmare, modalitatea

de soluționare a notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 este

reglementată și pentru ipoteza în care imobilul este deținut de o persoană

juridică de drept privat, chiar dacă nu este una din persoanele la care se

referă art. 29 din lege, iar procedura instituită de legea specială este una

efectivă, asigurând, prin parcurgerea sa, obținerea de măsuri reparatorii fie

prin compensare cu alte bunuri sau servicii, fie prin acordarea de despăgubiri.

Față de cele ce

preced, Curtea a constatat că este corectă și judicioasă distincția făcută în

cauză de prima instanță între entitatea investită cu soluționarea notificării

și unitatea deținătoare.

De asemenea, s-a mai

reținut că, în apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, s-a criticat și împrejurarea că prima instanță a admis

petitul vizând constatarea nevalabilității titlului statului, apelantul

apreciind acest capăt de cerere ca lipsit de interes și, pe cale de consecință,

inadmisibil, însă prin decizia instanței de recurs s-a statuat că aceste

susțineri sunt nefondate, apreciindu-se că este întrunită cerința interesului,

ca o condiție de exercițiu al dreptului material la acțiune, întrucât analiza

celorlalte cereri ale reclamanților depinde de constatările în legătură cu

acest petit, și că împotriva hotărârii primei instanțe a declarat apel și

intervenienta Fundația S., care a fost respins prin decizia civilă nr. 151/A/2009

a Curții de Apel Alba Iulia. Decizia din apel nu a fost criticată în recurs cu

privire la soluționarea apelului intervenientei, astfel că sub acest aspect

există autoritate de lucru judecat.

Împotriva acestei decizii,

au declarat recurs reclamanții B.F.M. și B.H.H., care, indicând art. 304 pct. 7

și art. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, au arătat

următoarele;

Instanța de apel a făcut

o apreciere eronată a probelor administrate, omițând să se pronunțe pe

înscrisurile pe care reclamanții le-au depus spre a fi supuse analizei

judecătorești, iar hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii,

și, totodată, este contradictorie și nemotivată, deoarece face abstracție de

prevederile art. 2 alin (2), art. 18 lit. c), art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

cât și de Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

S-a mai arătat, că instanța

de apel, deși se afla în rejudecarea cauzei, în mod eronat și în totală

contradicție cu faptele, a stabilit că dispozițiile art. 2 pct. 5 din H.G.

nr. 800/1992 și Decizia nr. 176/1992 a Curții Supreme de Justiție nu au relevanța

asupra situație juridice a Fundației pentru Tineret Sibiu, și că această

decizie a instanței supreme nu vizează fundațiile județene pentru tineret și

nici obligația acestora de a se înscrie în Registrul asociațiilor și

fundațiilor pentru a dobândi personalitate juridică.

Acest aspect este

important, deoarece doar entitatea cu personalitate juridică poate dobândi

drepturi și obligații patrimoniale iar instanța supremă a stabilit prin decizia

nr. 176/1992 că fundațiile județene pentru tineret, deși au activitatea

reglementată de prevederile Decretului-lege nr. 150/1990, trebuie să se supună

prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 21/1924, să-și prezinte patrimoniul

și să se înscrie în Registrul asociațiilor și fundațiilor, în vederea

dobândirii de personalitate juridică.

Instanța de apel a recunoscut

faptul că soluționarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară se face

în procedură necontencioasă și că această recunoaștere ar fi trebuit să aibă

drept rezultat concluzia că decizia de carte funciară nr. 1717/1999 a

Tribunalului Sibiu este una necontencioasă, însa în mod surprinzător instanța

de apel încălcă prevederile art. 331 C. proc. civ., susținând că aceasta

decizie de carte funciara, deși este dată în materie necontencioasă, transmite

proprietatea statului asupra imobilului către „Fundația pentru Tineret

Sibiu", având astfel putere de lucru judecat.

Potrivit art. 331 C.

proc. civ., cererile în materie necontencioasă nu urmăresc să stabilească un

drept potrivnic fața de o altă persoană.

În fapt, această

decizie de carte funciară a Tribunalului Sibiu, pronunțată într-o procedură

grațioasă, fără putere de lucru judecat, nu este aptă de a conferi titlu de

proprietate Fundației pentru Tineret Sibiu, astfel că instanța de apel ar fi

trebuit să rețină faptul că, spre deosebire de procedura contencioasă,

procedura necontencioasă, prin care s-a dispus intabularea intimatei Fundația

pentru Tineret Sibiu ca fiind proprietara imobilului, se caracterizează prin

lipsa unui titlu și prin inexistența unui conflict de interese.

Instanța de apel a

arătat că soluționarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară se face

în procedură necontencioasă, potrivit dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 7/1996,

însă dispozițiile au un caracter special și derogator de la prevederile art. 331-339

C. proc. civ. deoarece plângerea este supusă controlului instanțelor de

contencios administrative, instanțe ce asigură contradictorialitatea între

titularul cererii și celelalte persoane interesate.

Or, această opinie a

instanței de apel se află în totală în contradicție cu faptele, fiind una pur

teoretică, cu trimitere la modalitatea de dezlegare în prezent a plângerii

împotriva încheierii de carte funciară.

Prin urmare, cercetarea

titlului Fundației pentru Tineret Sibiu este perfect admisibilă prin prezenta

cerere, prin care s-a cerut, între altele, și rectificarea cărții funciare, potrivit

art. 34 pct. 2 și următoarele din Legea nr. 7/1996.

Deoarece decizia de

carte funciara nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu este pronunțată în procedura necontencioasă,

prin ea nestabilindu-se un drept potrivnic față de o altă persoană, Tribunalul

Sibiu neasigurând contradictorialitatea între titularul plângerii împotriva

încheierii de carte funciară, „Fundația pentru Tineret Sibiu", și alte

persoane interesate (Municipiul Mediaș spre exemplu), soluția instanței de apel

este una netemeinică și contradictorie, atât în prezentarea faptelor cât și în

motivare.

Potrivit H.G. nr. 978/2002,

publicată în M. Of. nr. 689 bis la 19 septembrie 2002, imobilul cauzei pendinte

face parte din domeniul public.

S-a mai arătat, că

instanța de apel a stabilit în mod nelegal că prevederile art. 45 din Legea nr.

10/2001 sunt incidente oricărui act de înstrăinare, chiar și actelor de donație

dintre particulari, iar pentru a se opri la o astfel de opinie, a reținut că

legiuitorul nu a impus nicio condiție în privința calității persoanelor care au

încheiat actul de înstrăinare, nefăcând distincție după cum acesta a fost

încheiat de persoane juridice de drept public, persoane de drept privat ori

persoane fizice, deoarece din întreaga economie a Legii nr. 10/2001 se înțelege

că, pentru a fi supus sancțiunii nulității, actul de înstrăinare trebuie să fie

încheiat între stat, prin reprezentanții săi, și particulari, și că

jurisprudența constantă a Înaltei Curți contrazice flagrant soluția instanței

de apel, care opiniază că prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 sunt

incidente oricărui act de înstrăinare, chiar și actelor de donație dintre

particulari.

În concluzie, s-a

arătat că se impunea constatarea nulității contractului de donație atât pentru

faptul că Fundația pentru Tineret Sibiu nu a dobândit personalitate juridică

prin înscrierea în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor, decizia 176/1992 a

Curții Supreme de Justiție referindu-se în mod evident la fundațiile județene

pentru tineret ce fac obiectul Decretului-lege nr. 150/1990, cât și pentru

motivul instituit de principiul nemo dat quod non habet, potrivit căruia UTC nu

a putut transmite un drept de proprietate asupra imobilului, deoarece nu a avut

niciodată un astfel de drept, astfel că, Fundația Pentru Tineret Sibiu nu putea

înstrăina către „Fundația G."- Filiala Mediaș ceea ce nu avea, iar înscrierea

în evidențele tabulare a dreptului de proprietate al Fundației pentru Tineret

Sibiu s-a făcut prin calificarea greșită a dreptului de folosință și

administrare în drept de proprietate, motiv pentru care prin acțiunea

introductivă s-a solicitat rectificare cărții funciare, potrivit prevederilor art.

34 pct. 2 din Legea nr. 7/1996.

În raport cu

prevederile art. 948 și 966 C. civ., art. 34 și 35 din Decretul nr. 31/1954, s-a

arătat că acest contract de donație încheiat între pârâte este nul absolut, deoarece

delegarea numitului F.C., din partea Fundației pentru Tineret Sibiu, pentru a

primit donația, pentru donatară, adică „Fundația G." - Filiala Mediaș,

contravine normelor de drept.

Mai mult, fundațiile

pentru tineret înființate în baza Decretului-lege nr. 150/1990 nu au dreptul de

a-și înstrăina patrimoniul, acesta fiind afectat în mod permanent în vederea

realizării scopului stabilit.

Chiar și legiuitorul,

pentru a veni în ajutorul instanțelor de judecată, a stabilit cât se poate clar,

prin intermediul art. 20 din Legea nr. 146/2002, că orice înstrăinare a

patrimoniului acestor fundații este lovită de nulitate.

S-a conchis, că, în

speță, se impune să se pronunțe o hotărâre care să prevadă nevalabilitatea

titlului avut de stat, de „Fundația pentru Tineret Sibiu" și de „Fundația G."

- filiala Mediaș, și să fie obligată,,Fundația G." - filiala Mediaș, să le

lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat

în Mediaș, jud. Sibiu, înscris în CF Mediaș nr. 11670, A+1, sub nr. topo

3059/514.

Pârâtele nu pot opune

principiul eror comunis facit jus, deoarece acesta produce efecte dacă, între

alte condiții de strictă interpretare, este întrunită și cerința caracterului

oneros a actului juridic subsecvent. Nici măcar titlul subdobânditorului de

bună-credință, ceea ce nu este cazul în speță, nu poate fi pus la adăpost

de efectele nulității titlului statului, dacă este cu titlu gratuit.

În continuare, s-a

arătat că instanța de apel a refuzat să se pronunțe asupra adreselor nr. 10844

din 01 septembrie 2010 a Comisiei interne de aplicare a Legii nr. 10/2001 a

Primăriei municipiului Mediaș și nr. 10036 din 27 august 2010 a Guvernului

României - Instituția Prefectului - Județul Sibiu, ambele depuse la dosarul

cauzei la termenul din 17 septembrie 2010 în recurs, potrivit cărora nu se pot

acorda măsuri reparatorii, deoarece imobilul nu a fost înstrăinat de nicio

instituție a statului român, iar la baza unei decizii pentru acordarea de

masuri reparatorii ar trebui să existe actul prin care s-a realizat transferul

de proprietate, informații cu privire la entitatea care în numele statului a

înstrăinat imobilul, cât și temeiul de drept în baza căruia s-a fi realizat un

eventual transfer de proprietate.

De asemenea, s-a mai

arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii formulate de

reclamanți de a analiza dacă procedura Legii nr. 10/2001 este una efectivă,

care să asigure prin parcurgerea sa obținerea de măsuri reparatorii sau

despăgubiri de natura celor preconizate de legiuitor și dacă se constată că

procedura nu este efectivă, să se analizeze daca au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios în termenii antepenultimului

paragraf din considerentele expuse în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei

Curți - Secțiile Unite.

La considerentele

Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a ÎCCJ - Secțiile Unite, a făcut trimitere și

Înalta Curte în decizia de casare cu trimitere, dispunând să se analizeze

admisibilitatea cererii în revendicare și din această perspectivă.

Potrivit Deciziei nr.

33 din 09 iunie 2008 a I.C.C.J., în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta

din urmă are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu

s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Decizia nr. 33 din 09

iunie 2008 a I.C.C.J. prevede expresis verbis că atunci când există neconcordanțe

între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și

pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul

Convenției și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor poate

fi admisă fără despăgubire acestuia.

Or, intimata – pârâtă

„Fundația G."- Filiala Mediaș nu are la rândul ei un bun în sensul

Convenției, așa cum au reclamanții, aceasta neputând pretinde

despăgubiri, deoarece imobilul a fost „expropriat” din domeniul public al Municipiului

Mediaș în lipsa oricărui act legislativ de proprietate care să transmită

imobilul din patrimonial statului către vreun terț.

În concluzie,

reclamanții au arătat că, potrivit art. 2 alin (2) din Legea nr. 10/2001 și

Capitolului I pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a acesteia, și-au

păstrat calitatea de proprietar avută la data preluării imobilului de către

stat și că sunt îndreptățiți la restituirea în natură sau la acordarea de

masuri reparatorii/despăgubiri, aflându-ne sub protecția art. 1 din Primul

protocol adițional la Convenția pentru apărare drepturilor omului, deci deține

atât un bun, cât și o speranță legitimă, deoarece Legea nr. 10/2001 a fost

adoptată după ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de către Statul

Român.

S-a mai arătat, că

soluția instanței de apel, potrivit căreia dreptul de a primi despăgubiri de la

Statul Român s-ar fi prescris, este nelegală, astfel că s-a solicitat să fie desființată.

În continuare,

reclamanții au redat istoricul imobilului începând cu momentul preluării

acestuia de către stat la zi.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., instanța constată următoarele;

Potrivit art. 304 pct.

7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricini”, iar din dezvoltarea criticilor formulate de

către reclamanți se constată că, invocând acest motiv de recurs, aceștia

formulează critici în ceea ce privește netemeinicia deciziei recurate în sensul

că instanța de apel a făcut o apreciere eronată a probelor administrate,

omițând să se pronunțe asupra înscrisurilor pe care le-au depus spre a fi

supuse analizării judecătorești, astfel că soluția instanței de apel este una nemotivată.

Aceste critici nu se

circumscriu niciunuia din motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art.

304 pct. 1-9 C. proc. civ., potrivit căruia pe calea recursului împotriva unei

hotărâri pronunțate în apel se pot formula numai critici de nelegalitate,

astfel că sancțiunea este aceea a neprimirii și analizării lor.

Critica formulată de

reclamanți potrivit căreia instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii

formulate de aceștia, de a analiza dacă procedura Legii nr. 10/2001 este una

efectivă, care să asigure prin parcurgerea sa obținerea de măsuri reparatorii

sau despăgubiri de natura celor prevăzute de legiuitor și, dacă se constată că

procedura nu este efectivă, să se analizeze dacă au deschisă calea acțiunii în

revendicare în raport de cele statuate prin decizia nr. 33 pronunțată