ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4810/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 173 din 25 februarie 2009, Tribunalul Sibiu, secția civilă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubiri, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții B.F.M. și B.H.H., împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că a constatat nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului situat în Mediaș, jud. Sibiu. A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune în anularea actelor de înstrăinare întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele Fundația P.T.

Sibiu și Fundația G. – Filiala Mediaș. Au fost respinse celelalte cereri din acțiunea principală. A fost respinsă, în fond, cererea de intervenție în interes propriu, formulată de intervenienta Fundația S. În motivarea sentinței, Tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost înscris în C.F. Mediaș, fiind proprietatea lui B.W. Statul Român a devenit proprietar, prin încheierea din 05 octombrie 1964, indicându-se Decretul nr. 92/1950, ca titlu de preluare, apoi la 22 ianuarie 1992 și în baza Decretului-Lege nr. 150/1990, s-a înscris în cartea funciară dreptul de administrare operativă în favoarea Fundației P.T. Sibiu. S-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Fundației P.T. Sibiu, în baza sentinței civile nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu.

La data de 23 martie 2000 s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea pârâtei Fundația G. – Filiala Mediaș, cu titlu donație, contractul fiind autentificat în 22 martie 2000 de BNP C.D. La 07 februarie 2002, reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, expediată prin intermediul executorului judecătoresc la Primăria Mediaș. Aceasta a răspuns, la 21 februarie 2002, printr-o adresă nemotivată, că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se comunică faptul că unitatea deținătoare a imobilului este Fundația G. – Filiala Mediaș și i se solicită a se adresa acestei fundații. În ceea ce privește personalitatea juridică a Fundației G. – Filiala Mediaș, prin încheierea pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosar nr. 133/PJ/1995, s-a admis cererea Fundației G. București care a solicitat înscrierea filialei sale din Mediaș.

Încheierea a avut la bază actul adițional la statutul fundației, avizul Ministerului Culturii și certificatul de înregistrare fiscală. Fundația G. București a dobândit personalitate juridică prin sentința civilă nr. 177/1995 a Judecătoriei Sectorului 2 București. Pe baza acestor înscrisuri și la cererea fondatorului, prin sentința civilă nr. 234/1999, Tribunalul Sibiu a dispus înregistrarea Filialei Mediaș a Fundației G. din București în Registrul persoanelor juridice de la grefa Tribunalului Sibiu. În consecință, adresele din care rezultă că această fundație sau cealaltă pârâtă nu sunt înscrise în Registrul persoanelor juridice nu reflectă realitatea. În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, referitor la cererea de a se constata nulitatea absolută a contractului de donație, excepție invocată de pârâta Fundația G., în temeiul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța a admis-o, prin coroborare cu alin. (1) al aceluiași articol.

Instanța a interpretat că art. 45 se referă la actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile care cad sub incidența Legii nr. 10/2001. S-a mai reținut că reclamanții atacă trecerea imobilului în proprietatea Fundației P.T. Sibiu și apoi a Fundației G. – Filiala Mediaș, transferuri de proprietate care au avut loc în anul 1999 și 2000, astfel că acțiunea introdusă la 11 ianuarie 2008 este prescrisă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, prin jurisprudența sa, că impunerea unor termene sau condiții prealabile accesului la justiție nu înseamnă o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenție, fiind dreptul statelor să fixeze, prin cadrul legislativ intern, anumite limite necesare asigurării stabilității și securității raporturilor juridice.

Instanța a respins excepția prescripției dreptului de a cere despăgubiri pe temeiul dreptului comun, reținând că termenul de prescripție începe să curgă numai după epuizarea procedurii prevăzute de legea specială și numai dacă persoana îndreptățită nu și-a putut realiza dreptul pe această cale. Ori, câtă vreme procedura specială care acordă în ultimă instanță și dreptul la despăgubiri, nu a fost epuizată, prescripția nu curge. De aceea, și cererea reclamanților de obligare a Statului Român la despăgubiri a fost considerată prematură, depusă anterior epuizării căilor prevăzute de legile speciale.

Tribunalul a stabilit că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât a fost preluat abuziv, în baza actelor normative de naționalizare și pe baza unor ordine de achiziție, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. A fost înlăturată susținerea reclamanților că nu este aplicabilă această lege imobilului în litigiu, întrucât nu există în lege o restricție aplicabilă imobilelor care au trecut în proprietatea unei persoane juridice private și dimpotrivă în forma în care a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, Legea nr. 10/2001 prevede că persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 după intrarea ei în vigoare.

În art. 27 alin. (2) și (5) se prevede că persoana juridică notificată care nu deține imobilul solicitat nici măcar în parte, trebuie să comunice persoanei îndreptățite toate datele privind persoana fizică sau juridică deținătoare a imobilului, anexând copii de pe actele de transfer a dreptului de proprietate sau după caz, de administrare. Potrivit art. 21.1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a legii, societățile comerciale privatizate integral sau cele constituite din inițiativă privată care ar dobândi bunuri după privatizare sau după caz, după înființarea lor nu sunt entități învestite cu soluționarea notificărilor, prevedere care poate fi aplicată, prin analogie, și persoanelor juridice fără scop patrimonial, din categoria cărora face parte și pârâta Fundația G. – Filiala Mediaș.

Aceste persoane juridice pot fi unități deținătoare, iar bunurile ajunse în proprietatea lor nu sunt excluse de la dispozițiile Legii nr. 10/2001. Aceasta nu ar însemna că persoana îndreptățită nu mai poate beneficia de măsuri reparatorii în baza legii speciale, ci doar că propunerea de acordare a bunurilor în compensare sau a despăgubirii trebuie făcută de organele administrației publice locale sau centrale care au deținut imobilul anterior, respectiv după preluarea abuzivă de la fostul proprietar. În acest sens, sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Textul nemodificat al Legii nr. 10/2001 permitea persoanelor îndreptățite la restituire să aleagă între calea dreptului comun și calea legii speciale, iar reclamanții au ales legea specială, formulând notificare adresată Primăriei Mediaș și ulterior Fundației G. – Filiala Mediaș, astfel că abia după epuizarea procedurilor administrative și jurisdicționale prevăzute de lege, pot apela la calea dreptului comun și numai dacă nu au primit satisfacție sau aceasta a fost insuficientă. În acest context, Tribunalul a considerat că răspunsul Primăriei Mediaș la notificare și dispoziția de respingere a cererii de restituire a imobilului, emisă de pârâta Fundația G. – Filiala Mediaș nu constituie decizie sau dispoziție motivată de răspuns, în baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, Primăria Mediaș a emis doar o adresă prin care se indică unitatea deținătoare (o persoană juridică privată) dar care nu poate fi considerată entitate învestită cu soluționarea notificării, sens în care trebuia să emită dispoziție motivată de răspuns la notificare. Fundația G. a emis o decizie de respingere a cererii reclamanților, însă aceasta a fost comunicată doar lui D.D., care era doar mandatara lui B.H.H. or, notificarea era semnată de ambii reclamanți. Ca urmare, procedura întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu s-a încheiat, reclamanții având posibilitatea să ceară prin justiție obligarea Primarului Municipiului Mediaș să emită o dispoziție prin care să-i ofere măsuri reparatorii constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau să propună acordarea de despăgubiri, dacă restituirea în natură nu e posibilă.

Asupra fondului cauzei, s-a constatat că singura cerere întemeiată este aceea de a se constata nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului în litigiu. În acest context, s-a reținut că imobilul a aparținut tatălui reclamanților și a fost preluat de Statul Român în anul 1964, în baza Decretului nr. 92/1950, după ce anterior a fost rechiziționat în anul 1948. Tatăl reclamanților, de profesie avocat, nu se încadra în categoria socială a căror bunuri au fost naționalizate, astfel încât Tribunalul a admis capătul de cerere menționat, considerând preluarea abuzivă. Au fost respinse celelalte capete de cerere, motivat de prematuritatea formulării și întemeiat pe dispozitivul și considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care soluționând un recurs în interesul legii, a arătat că persoanele îndreptățite nu au drept de opțiune între calea legii speciale și calea dreptului comun, având prioritate normele speciale.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil. În ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, practica instanței europene este unitară în sensul că simpla solicitare a obține un bun preluat chiar abuziv de stat nu reprezintă un bun actual și nicio speranță legitimă în sensul Convenției, pentru a da dreptul de protecție. Cererea de rectificare a cărții funciare a fost respinsă, întrucât nu a fost îndeplinită o condiție de admisibilitate prevăzută de Decretul-Lege nr. 115/1938, respectiv anularea titlului dobânditorilor, cerere care s-a reținut a fi prescrisă.

S-a reținut că nu este imputabilă pârâtei Fundația G. – Filiala Mediaș, lipsirea reclamanților de folosința bunului lor, astfel că a fost respinsă și cererea de obligare a acestei pârâte la plata fructelor. Cererea de intervenție în interes propriu a fost respinsă, pe considerentul că dreptul de acțiune la constatarea nulităților actelor de înstrăinare este prescris, deci nu se mai poate reveni la situația anterioară de carte funciară. Apelurile declarate de către reclamanți, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București, și intervenienta în nume propriu Fundația S. împotriva sentinței menționate au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 151/A din 15 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța a constatat, cu privire la apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, că este lipsită de interes critica referitoare la admiterea de către instanța de fond a capătului de cerere care vizează constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, deoarece nu afectează în niciun fel interesele acestui pârât. Pe de altă parte, instanța de fond, în mod corect a constatat nevalabilitatea titlului statului întemeiat pe Decretul nr. 92/1950, deoarece tatăl reclamanților a fost intelectual profesionist și nu se încadra în categoriile sociale considerate „exploatatoare”, iar decretul a fost un act normativ contrar Constituției României din 1948, care garanta proprietatea privată, consfințind faptul că orice expropriere se face după o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Constituția României din acea vreme era în acord cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, pe care România o semnase. În ceea ce privește calitatea procesuală activă, cu certificatul de moștenitor din 18 februarie 2008 eliberat de BNP F.L. din Mediaș, în dosar succesoral nr. 1/2008, reclamanții au dovedit că sunt succesorii defunctului P.B.W.F., decedat la 05 august 1976. Acesta, născut la 09 martie 1912, la rândul său, este fiul avocatului B.F., după cum reiese fără dubiu din copiile certificatelor de naștere depuse la dosarul instanței de fond. S-a dovedit că B.W. este aceeași persoană cu B.F. În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune în despăgubiri, este adevărat că, fiind o acțiune personală, în despăgubiri, îi sunt aplicabile prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul de prescripție este de 3 ani.

Acești trei ani au început să curgă de la 22 decembrie 1989, de când a încetat să fie exercitată violența morală asupra celor îndreptățiți la restabilirea unui drept încălcat, așa cum s-a menționat în decizia civilă nr. 626 din 19 martie 2003 a Înalta Curte de Casație și Justiție. Chiar dacă acest motiv de apel este admis, a fost schimbată doar motivarea pentru care este respinsă acțiunea reclamanților în ceea ce privește capătul de cerere vizând acordarea despăgubirilor de către Statul Român, întrucât și în fața instanței de fond acest capăt de cerere a fost respins, iar apelul declarat de Statul Român a fost respins ca nefondat. În ceea ce privește apelul declarat de intervenienta în interes propriu Fundația S. Sibiu, în mod corect instanța de fond a constatat că, și în cazul constatării nulității absolute a contractului de donație încheiat între pârâte, intervenienta nu ar dobândi niciun drept în mod direct.

Or, nulitatea absolută a unui act poate fi invocată de orice persoană, cu condiția să aibă un interes. Simpla afirmație că în obiectul de activitate a acestei fundații figurează activități culturale pentru tineret nu este de natură a conferi interes în cauză acestei interveniente, mai ales că instanța de apel a citat această fundație apelantă, în repetate rânduri, cu mențiunea expresă de a depune la dosar statutul fundației. Cu toate acestea, apelanta nu s-a conformat, astfel că afirmațiile sale nu sunt dovedite potrivit art. 1169 C. civ. Cu privire la apelul declarat de reclamanți, s-a reținut că aceștia au declanșat procedura specială de reparație deschisă de Legea nr. 10/2001, formulând notificare la Primăria Mediaș și la Fundația G. – Filiala Mediaș, iar Primăria Mediaș, cu adresa din 21 februarie 2002 a indicat un alt deținător al imobilului, fără însă a da o dispoziție prin care să soluționeze notificarea formulată de reclamanți.

Fundația G. Mediaș, prin înscrisul intitulat „Dispoziție”, a respins cererea de restituire în natură a imobilului, arătând că imobilul în discuție a fost preluat în proprietate de stat, în baza Decretului nr. 92/1950, intabulat în cartea funciară cu încheierea din 05 octombrie 1964, apoi a trecut în proprietatea U.T.C. Sibiu și în proprietatea Fundației P.T.

Sibiu, potrivit deciziei nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu, intabulat prin încheierea din 20 noiembrie 1999. În baza contractului de donație, acest imobil a fost transmis în proprietate Fundației G. Mediaș și intabulat în cartea funciară în 23 martie 2000. Potrivit procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, ce are prioritate față de dreptul comun, reclamanții trebuiau să continue demersurile începute în temeiul acestei legi, respectiv să solicite obligarea Primarului Municipiului Mediaș de a emite decizie sau dispoziție de răspuns la notificare, în condițiile în care aceștia susțin că statul nu a înstrăinat imobilul în litigiu. Totodată, ar fi trebuit să conteste dispoziția de respingere emisă de Fundația G. Chiar prin formularea notificării în condițiile legii speciale nr. 10/2001, reclamanții recunosc că imobilul revendicat face obiectul acestei legi.

De altfel, în art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 se menționează expres că, prin imobile preluate abuziv se înțeleg, printre alte categorii, și imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950. Prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, soluționând cauza prin reținerea împrejurării că litigiul de față se încadrează în Legea nr. 10/2001 și în această situație nu se impune analiza celorlalte capete de cerere, mai ales că art. 45 alin. (5) din lege, prin derogare de la dreptul comun, stabilește un termen special de prescripție a dreptului la acțiune în constatarea nulității actelor de înstrăinare ale imobilelor care fac obiectul acestei legi, de 1 an de la data intrării în vigoare a legii.

Cum reclamanții au formulat acțiunea în anul 2008, acest termen de prescripție fusese împlinit de mai mult timp. Pe de altă parte, în condițiile în care reclamanții susțin că imobilul nu a fost înstrăinat de stat și că a intrat în proprietatea acestuia fără titlu valabil, capetele de cerere care vizează nulitatea absolută a acestor înscrisuri apar ca lipsite de interes. Față de afirmațiile reclamanților, revendicarea trebuia să se îndrepte împotriva Statului Român dacă ar fi fost admisibilă procedura pe drept comun. Potrivit art. 1 C. civ., legea civilă nu retroactivează, astfel că motivarea în drept a Tribunalului Sibiu care face trimitere și la Legea nr. 1/2009 este nelegală, acțiunea reclamanților fiind introdusă sub imperiul Legii nr. 10/2001, în forma pe care această lege o avea la 11 ianuarie 2008, a conchis instanța de apel.

Împotriva deciziei menționate mai sus au declarat recurs, în termen legal pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și reclamanții B.F.M., B.H.H., criticând-o pentru nelegalitate. I. Prin motivele de recurs, reclamanții au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele: - Instanța de apel a refuzat să analizeze modul în care imobilul a ieșit din proprietatea statului - cu toate că împrejurarea dacă imobilul a fost sau nu înstrăinat de către statul român este de esența litigiului - rezumându-se la a declara că imobilul a fost înstrăinat și că această înstrăinare ar face obiectul art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001. - Imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, însă în lipsa unui act de înstrăinare al statului, nu sunt incidente art. 18 lit. c), art. 26, 29 și 45 din acest act normativ.

Sunt supuse prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, doar actele de înstrăinare ale autorităților statului, nicidecum actele de înstrăinare făcute în cadrul operațiunilor de reorganizare sau transformare a persoanei juridice (reorganizarea U.T.C. în fundații județene pentru tineret), înscrierile de drepturi reale în evidențele tabulare urmare a procedurilor necontencioase de carte funciară, contractele de donație dintre persoanele de drept privat, aceste situații fiind supuse regulilor de drept comun ale nulității și art. 34-36 din Legea nr. 7/1996.

- Instanța de apel a omis să se pronunțe și să învestească cu eficiență probatorie adresa din 26 august 2009 a Primăriei Mediaș, înscris depus la dosarul cauzei la termenul din 24 septembrie 2009 și care atestă faptul că imobilul nu a fost transmis niciodată în proprietate, ci doar în folosință de către statul român, prin Primăria Mediaș, la momentul anului 1972, în temeiul Decretului nr. 149/1970, iar potrivit acestui decret, transmiterea în proprietate nu era posibilă. În schimb instanța de apel s-a pronunțat în mod greșit asupra unui înscris depus de Fundația G. - Filiala Mediaș, intitulat „Dispoziție”, înscris pe care, în mod temeinic și legal, instanța fondului l-a decăzut din valoarea de probă, dispunând totodată amendarea lui I.O.O.

în temeiul art. 108 1 alin. (1) pct. 2 lit. e)., pentru nedepunerea registrelor de casă privitoare la înregistrarea unui astfel de act cum este cel intitulat „Dispoziție”. Recurenții-reclamanți au prezentat pe larg situația juridică a imobilului preluat de către stat în mod abuziv, susținând, în esență, că, după preluare, imobilul a fost transmis în folosință către U.T.C., astfel încât a rămas în continuare proprietatea statului român chiar și după înființarea fundațiilor județene pentru tineret în temeiul Decretului-Lege nr. 150/1990, deoarece acestea au devenit proprietare doar ale bunurilor din patrimoniul U.T.C. asupra cărora era deținut un drept de proprietate. Astfel, la 22 ianuarie 1992 imobilul este transcris într-o nouă carte funciară, ca proprietate a statului dobândită în baza Decretului nr. 92/1950, înscriindu-se un drept de administrare în favoarea Fundației P.T.

Sibiu, fapt ce arată că imobilul nu a fost niciodată înstrăinat de către stat, nici în baza unui act juridic și nici în baza legii. Cu toate acestea și, mai ales, în condițiile în care Fundația P.T. Sibiu a rămas lipsită de personalitate juridică, deoarece nu s-a înregistrat nici la grefa instanței și nici în evidențele Ministerului Tineretului și Sportului, obligații ce-i reveneau potrivit art. 2 pct. 5 din H.G. nr. 800 din 17 decembrie 1992 și deciziei nr. 176/1992 a Curții Supreme de Justiție, a solicitat și obținut înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, prin decizia nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu, care, pronunțată fiind în procedură necontencioasă, nu are putere de lucru judecat și nu este aptă de a conferi titlu de proprietate Fundației P.T.

Sibiu. În aceste condiții, donația încheiată la 13 decembrie 1999, în favoarea Fundației G. - Filiala Mediaș, recent înființată chiar de președintele Fundației P.T. Sibiu, este nulă absolut. II.

Prin motivele de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat următoarele: - acțiunea în pretenții a reclamanților este prescrisă, deoarece este formulată peste termenul legal prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care începe să curgă de la data când păgubitul putea și trebuia să cunoască paguba cauzată acestuia și pe cel care răspunde de ea, respectiv de la data de 22 decembrie 1989; - din actele depuse la dosarul cauzei de către reclamanți, respectiv notificarea trimisă Primăriei Municipiului Sibiu și către Fundația G. Mediaș, în anul 2002, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, rezultă că aceștia solicită și doresc soluționarea acestor notificări, or, conform dispozițiilor legale în materie, competența în soluționarea cauzei revine instanței de contencios a Tribunalului Sibiu; - acțiunea reclamanților este inadmisibilă, deoarece sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, derogatorie de la prevederile dreptului comun în materie de revendicare imobiliară; reclamanții trebuiau să continue demersurile începute potrivit procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001.

În acest sens, este invocată decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru aplicarea unitară a legii; - în mod greșit, a fost admisă în parte acțiunea reclamanților, în ceea ce privește constatarea nevalabilității titlului Statului Român asupra imobilului în litigiu, atât timp cât dreptul material la acțiune al reclamanților este prescris, iar acțiunea este inadmisibilă.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: I. În ceea ce privește recursul reclamanților, se reține că aceștia nu mai contestă aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, dată fiind preluarea de către stat a imobilului în litigiu, situat în Mediaș, în baza Decretului nr. 92/1950, însă critică, în primul rând, menținerea, de către instanța de apel, a dispoziției primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiunea în anularea actelor de înstrăinare, în raport de prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 45 alin. (1) „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință”. Condiția-premisă de aplicare a normei este aceea a existenței unui act juridic de înstrăinare a proprietății, care să poată fi cenzurat de către instanța de judecată sub aspectul întrunirii cerințelor de validitate a actului juridic, evident, dacă este respectat termenul special de prescripție a cererii în constatarea nulității actului, prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Doar în măsura în care se constată existența unui act juridic de natura celui expres indicat de legiuitor, este incidentă norma în discuție. Reclamanții au susținut constant pe parcursul acestui proces, inclusiv prin motivele de apel și de recurs, că art. 45 nu este aplicabil, în condițiile în care nu a avut loc o „înstrăinare”, în absența unui transfer al dreptului de proprietate din patrimoniul statului. Menținând dispoziția primei instanțe de respingere ca prescrisă a cererii în constatarea nulității, instanța de apel nu a analizat susținerile reclamanților în sensul inexistenței unui act juridic de înstrăinare din patrimoniul statului, care a preluat imobilul în litigiu de la autorul reclamanților și nu a arătat motivele pentru care a considerat că sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în privința modalității juridice prin care imobilul a intrat în patrimoniul Fundației P.T.

Sibiu (care, la rându-i, l-a donat ulterior Fundației G. Mediaș). Atare analiză ar fi presupus verificarea susținerilor vizând existența bunului în patrimoniul U.T.C. începând cu anul 1972 și, ulterior, în patrimoniul Fundației P.T. Sibiu, înființate în baza Decretului-Lege nr. 150/1990 ca persoană juridică de utilitate publică și evaluarea modalității juridice în care imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul acestei fundații, din perspectiva condiției din art. 45 din Legea nr. 10/2001, aceea a existenței unui act juridic de înstrăinare. De asemenea, ar fi trebuit cercetată și împrejurarea – susținută, în egală măsură, de către reclamanți – dacă actele de preluare făcute în cadrul operațiunilor de reorganizare sau transformare a U.T.C.

în fundații județene pentru tineret constituie acte de înstrăinare vizate de prevederile art. 45 din lege. Niciunul dintre aceste elemente de analiză nu se regăsește în cuprinsul deciziei recurate, cu toate că acestea erau esențiale în raționamentul juridic presupus de determinarea incidenței art. 45 cu referire la cauza juridică a dreptului pretins în patrimoniul Fundației P.T. Sibiu, însă și în patrimoniul Fundației G. Mediaș, după cum, în mod corect, s-a susținut prin motivele de recurs. Astfel, în ceea ce privește actul de donație din 22 martie 2000 încheiat între Fundația P.T. Sibiu, în calitate de donator, și Fundația G. Mediaș, în calitate de donatar, acesta ar putea reprezenta un act juridic de înstrăinare a cărui nulitate ar putea fi solicitată a fi constatată cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a constatat că acest act juridic este supus termenului special de prescripție, fără a evalua, în prealabil, existența unui act de înstrăinare în ceea ce privește dobândirea imobilului de către donator și fără a se preocupa de clarificarea împrejurării dacă termenul este aplicabil doar în privința primului act de înstrăinare, ori și a eventualelor acte subsecvente de înstrăinare, cu atât mai puțin a celei privind aplicabilitatea termenului de prescripție în cazul contractului de donație, în absența unui act anterior de înstrăinare. În condițiile în care aspectele de fapt vizând dobândirea dreptului de către Fundația P.T. Sibiu nu au fost lămurite, controlul judiciar de legalitate a deciziei în privința chestiunilor de drept vizând modul de aplicare a dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi exercitat, motiv pentru care se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 314 C. proc.

civ., cadru în care urmează a fi analizate aspectele indicate prin prezenta decizie, respectiv: dacă titlul prin care Fundația P.T. Sibiu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu este supus termenului special de prescripție, în ce măsură sunt îndeplinite cerințele de aplicare ale art. 45 din Legea nr. 10/2001 și, în raport de aceste evaluări, dacă actul de donație dintre cele două fundații este supus acelui termen de prescripție ori termenului general de prescripție, calculat de la data constatării nevalabilității actului juridic anterior.

De asemenea, vor fi evaluate și susținerile din motivarea recursului privind inaplicabilitatea art. 45 în privința actelor de înstrăinare încheiate între persoane de drept privat, respectiv a contractului de donație încheiat între cele două fundații, evident, în măsura în care inaplicabilitatea normei nu va rezulta din considerentele legate de analiza modalității juridice de dobândire a dreptului de proprietate de către Fundația P.T. Sibiu, urmând ca, în cazul constatării inaplicabilității normei speciale, să se cerceteze fondul cererii în constatare a nulității absolute a contractului de donație. În consecință, Înalta Curte va admite recursul reclamanților și, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

II. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte constată următoarele: Prin motivele de recurs, pârâtul a reiterat, în primul rând, excepția prescripției dreptului material la acțiunea în pretenții a reclamanților, vizând plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în litigiu. Se constată că excepția cu acest obiect a fost admisă în apel, după cum rezultă din considerentele deciziei recurate, urmare a motivului de apel al Statului Român pe acest aspect, fără ca atare dispoziție să se reflecte și în soluția efectiv adoptată, apelul pârâtului fiind respins, cu motivarea că hotărârea primei instanțe se impune a fi menținută, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate.

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs este fondat, deoarece argumentul reținut în decizia recurată nu împiedică admiterea apelului pârâtului și modificarea în parte a sentinței, dat fiind că respingerea cererii în pretenții de către tribunal nu a fost motivată în considerarea împlinirii termenului de prescripție, ci a lipsei culpei statului în lipsirea reclamanților de folosința bunului lor, cât și a argumentelor pentru care cererea în revendicare a fost respinsă. Așadar, în mod greșit, Curtea de Apel nu a procedat la modificarea sentinței, sens în care urmează să dispună cu ocazia rejudecării cauzei, date fiind soluția de casare totală a deciziei adoptată prin prezenta hotărâre și împrejurarea că reclamanții nu au formulat, prin motivele de recurs, critici relative la prescripția dreptului la cererea în pretenții de către instanța de apel.

Criticile relative la obiectul cererii de chemare în judecată nu au temei, în condițiile în care, contrar susținerilor recurentului-pârât, reclamanții nu au învestit instanța de judecată în prezenta cauză cu o solicitare de soluționare în fond a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, urmare a unui refuz nejustificat al entității învestite cu soluționarea notificării, în aplicarea deciziei nr. 20/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii. După cum, în mod corect, s-a reținut în ambele hotărâri ale instanțelor de fond, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie: constatarea nevalabilității titlului statului, a Fundației P.T.

Sibiu și a Fundației G. – Filiala Mediaș asupra imobilului situat în Mediaș; constatarea nulității absolute a contractului de donație din 22 martie 2000 încheiat între cele două fundații, precum și obligarea pârâtei Fundației G. – Filiala Mediaș de a lăsa reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul menționat, în baza art. 480 C. civ. și a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Drept urmare, susținerile recurentului în legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată, implicit natura litigiului ca fiind unul de contencios administrativ, sunt nefondate și vor fi înlăturate ca atare.

În ceea ce privește motivul de recurs vizând inadmisibilitatea acțiunii, în aplicarea deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, se constată următoarele: Ambele instanțe de fond au reținut că reclamanții au inițiat procedura Legii nr. 10/2001, adresând notificări atât Primăriei Mediaș, care nu a emis dispoziția motivată prevăzută de art. 25 din lege, cât și Fundației P.T. Sibiu, care a emis o dispoziție de respingere a notificării, în legătură cu care prima instanță din prezenta cauză a apreciat că nu produce efectele juridice preconizate prin art. 25 din Legea nr. 10/2001, deoarece a fost comunicată doar unuia dintre reclamanți, prin mandatar.

Așadar, ambele instanțe au constatat că procedura Legii nr. 10/2001 nu a fost finalizată, cât timp notificările nu au fost soluționate cu respectarea exigențelor legale. Prin motivele de recurs, pârâtul nu a combătut această constatare (de altfel, nici prin motivele de apel), formulând critici exclusiv din perspectiva faptului că reclamanții au inițiat (nu și epuizat) procedura Legii nr. 10/2001, situație în care acțiunea este inadmisibilă. Deși recurentul-pârât nu menționează expres, susținerile pe acest aspect vizează cererea în revendicare, nu și cererea în constatarea nevalabilității actelor juridice succesive prin care imobilul a intrat în patrimoniul celor două fundații pârâte.

Pentru această cerere, s-ar prefigura chestiunea interesului în formularea sa, în măsura în care cererea în revendicare este inadmisibilă (pârâtul a invocat excepția lipsei interesului doar cu privire la cererea în constatarea nevalabilității titlului prin care statul a preluat bunul după anul 1950, ce constituie obiectul ultimului motiv de recurs), însă este de observat că, atât timp cât procedura Legii nr. 10/2001 nu este finalizată, subzistă interesul reclamanților în anularea actelor succesive prin care cele două fundații au dobândit imobilul în litigiu, întrucât de modul de soluționare a acestei cereri depinde stabilirea entității învestite cu soluționarea notificării și a naturii măsurilor reparatorii.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii în revendicare, susținerile recurentului-pârât sunt fondate, în condițiile în care prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat că este pe deplin aplicabil principiul specialia generalibus derogant, în virtutea căruia dreptul comun nu se poate aplica în concurs cu legea specială, a cărei procedură trebuie urmată prioritar. Ca atare, cererea în revendicarea imobilelor ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, întemeiată pe dreptul comun, este inadmisibilă, soluție care, deși conturată prin considerentele deciziei de apel, nu se reflectă și în dispozitivul hotărârii, urmare a admiterii motivului de apel al pârâtului pe acest aspect.

Din cele expuse, rezultă că, în cazul în care, cu ocazia rejudecării, se va admite cererea în constatarea nevalabilității actelor juridice succesive prin care imobilul a intrat în patrimoniul celor două fundații pârâte, cererea în revendicare fiind inadmisibilă, reclamanții ar urma să valorifice dispoziția favorabilă a instanței în procedura Legii nr. 10/2001, fie în fața Primăriei Mediaș, fie în cadrul contestației împotriva dispoziției emise de Fundația G. Mediaș (dat fiind că s-a constatat de către prima instanță în prezenta cauză, după cum s-a arătat deja, că dispoziția acestei fundații nu a fost legal comunicată, apreciere ce nu ar împiedica, însă, instanța învestită cu soluționarea eventualei contestații de a evalua ea însăși legalitatea comunicării).

Se observă, în același timp, că prima instanță a făcut aprecieri în legătură cu persoana Fundației G. Mediaș, în raport de situația de la momentul formulării notificării, ajungând la concluzia că aceasta, deși are calitatea de unitate deținătoare, nu este, totuși, entitate învestită cu soluționarea notificării, caz în care ar fi aplicabile prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Acest raționament juridic interesează admisibilitatea cererii în revendicare, în măsura în care, cu ocazia rejudecării, s-ar admite în fond cererea în constatarea nevalabilității actelor juridice succesive prin care imobilul a intrat în patrimoniul celor două fundații pârâte, impunându-se observarea modificării aduse, prin Legea nr. 247/2005, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, cu referire la unitatea deținătoare a imobilului, în textul menționat, sintagma „(deținute) de orice altă persoană juridică” din forma inițială a Legii nr. 10/2001 a fost înlocuită cu sintagma „ sau de orice altă persoană juridică de drept public”, de natură a limita sfera persoanelor juridice cărora li se recunoaște calitatea de unitate deținătoare la cele „de drept public”.

În aceste condiții, rămâne în afara unei reglementări legale procedura de soluționare a notificării în ipoteza deținerii bunului de către persoane juridice de drept privat, altele decât cele prevăzute limitativ în art. 29 alin. (1) și dacă imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către stat ori, chiar dacă a fost preluat cu titlu, deținătorii de drept privat nu au dobândit bunul de la unități ale administrației publice centrale sau locale, pentru a face viabilă ipoteza din art. 29 alin. (4). Este de discutat, în consecință, dacă într-o asemenea ipoteză procedura Legii nr. 10/2001 este una efectivă, asigurând, prin parcurgerea sa, obținerea unei măsuri reparatorii de natura celor preconizate de legiuitor și dacă se poate considera că persoanele îndreptățite sunt, în acest caz, „exceptate de la procedura acestui act normativ”, cu consecința că acele persoane „au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios” (în termenii ante-penultimului parag.

din considerentele expuse la pct. 1 din decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți, secțiile unite). În acest context, se impune ca, în cadrul rejudecării, instanța de apel să analizeze admisibilitatea cererii în revendicare și din această perspectivă, evaluând, în prealabil, incidența în cauză a modificării aduse, prin Legea nr. 247/2005, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum și calitatea Fundației G. Mediaș de persoană juridică de drept public sau de drept privat. Eventuala constatare a inaplicabilității procedurii Legii nr. 10/2001 nu ar afecta incidența normelor de drept substanțial din cuprinsul acestei legi, precum este cea din art. 45, care se impune a fi evaluată în prezenta cauză, prin prisma considerentelor expuse în analiza motivelor de recurs ale reclamanților.

În legătură cu cel din urmă motiv de recurs, se reține că pârâtul formulează critici pe aspectul interesului reclamanților în formularea cererii în constatarea nevalabilității titlului statului, susțineri ce sunt, însă, nefondate. După cum reiese din considerentele prezentei decizii, analiza celorlalte cereri formulate de reclamanți depinde de constatările în legătură cu această cerere, potrivit distincțiilor cu care legiuitorul operează atât în art. 45, cât și în art. 29, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că, în mod corect, s-a apreciat în cauză că este întrunită această condiție de exercițiu a dreptului material la acțiune, cererea în discuție fiind soluționată în fond. Față de cele expuse, Înalta Curte constată că și recursul pârâtului este fondat, urmând a-l admite, în aplicarea prevederilor art. 314 C. proc.

civ., cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții B.F.M., B.H.H., precum și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 151/A din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 iunie 2011.