ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3836/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 28 din 22 iunie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins cererea de sesizare introdusă de Judecătoria Arad, vizând soluționarea conflictului negativ de competență, privind cauza având ca obiect acțiunea formulată de reclamanta SC V.I. SRL Arad în contradictoriu cu pârâtul V.E.C. S-a reținut neîndeplinirea cerințelor art. 20 pct. 2 C. proc. civ. potrivit căruia există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe, prin hotărâri irevocabile, s-au declarat necompetente a soluționa aceeași pricină, declinându-și reciproc competența.

Or, se arată, Judecătoria Arad, nu a procedat prin hotărârea pronunțată în cauză în sensul acestor dispoziții legale și nu a stabilit competența în favoarea Tribunalului Timiș, reținând că aceasta ar putea aparține unei judecătorii în circumscripția căreia se află imobilul în litigiu, fără a se preocupa de indicarea corectă a instanței competente. Ca atare, s-a respins cererea de pronunțare a regulatorului de competență. Recursul declarat de pârâtul V.E. împotriva acestei hotărâri, a fost respins ca tardiv prin decizia nr. 1139 din 11 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut că nu s-a respectat termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) C. proc.

civ., potrivit căruia hotărârea pronunțată în soluționarea conflictului de competență este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare. Împotriva sus-menționatei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, V.E., pârât în cauză, a formulat contestație la executare. În motivarea căii extraordinare de atac, fundamentată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., se susține în esență că termenul de recurs, care a început să curgă de la comunicarea deciziei Curții de Apel Timișoara, a fost respectat, situație în care cererea de recurs trebuia analizată pe fond. Contestația în anulare urmează a fi respinsă, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., hotărârile instanțelor de recurs, mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată pricinii este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Ca atare, contestația în anulare specială, astfel cum a fost reglementată prin textul invocat ca temei al căii extraordinare de atac, poate fi exercitată numai în condițiile limitativ prevăzute de acest text, motivele acesteia neputând fi extinse prin analogie, la alte situații decât cele vizate în mod expres de legiuitor. În speță, contestatorul confundă semnificația sintagmei „greșeală materială” cu pretinse greșeli de iudecată, respectiv de apreciere asupra respectării cerințelor art. 301 raportat la art. 22 alin. (5) C. proc.

civ. Or, contestația în anulare se înfățișează, în ipoteza analizată, ca o cale extraordinară de atac, de retractare, creată de legiuitor doar pentru remedierea unor greșeli materiale, iar nu și pentru reformarea unor pretinse greșeli de fond. De altfel, actele cauzei atestă că, în adevăr, recursul a fost declarat peste termenul defapt prin lege, în condițiile în care hotărârea recurată a fost comunicată la 29 iunie 2010, iar calea extraordinară de atac s-a exercitat la 08 iulie 2010. Așa fiind, contestația în anulare, urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca neîntemeiată contestația în anulare formulată de contestatorul V.E. împotriva deciziei nr. 1139 din 11 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 10 mai 2011.