ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3836/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 28 din 22 iunie 2010, Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă, a respins cererea de sesizare introdusă de Judecătoria

Arad, vizând soluționarea conflictului negativ de competență, privind cauza având

ca obiect acțiunea formulată de reclamanta SC V.I. SRL Arad în contradictoriu cu

pârâtul V.E.C.

S-a reținut neîndeplinirea

cerințelor art. 20 pct. 2 C. proc. civ. potrivit căruia există conflict negativ

de competență când două sau mai multe instanțe, prin hotărâri irevocabile, s-au

declarat necompetente a soluționa aceeași pricină, declinându-și reciproc competența.

Or, se arată, Judecătoria

Arad, nu a procedat prin hotărârea pronunțată în cauză în sensul acestor dispoziții

legale și nu a stabilit competența în favoarea Tribunalului Timiș, reținând că aceasta

ar putea aparține unei judecătorii în circumscripția căreia se află imobilul în

litigiu, fără a se preocupa de indicarea corectă a instanței competente.

Ca atare, s-a respins

cererea de pronunțare a regulatorului de competență.

Recursul declarat de pârâtul

V.E. împotriva acestei hotărâri, a fost respins ca tardiv prin decizia nr. 1139

din 11 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța supremă a reținut că nu s-a respectat termenul prevăzut de art. 22

alin. (5) C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea pronunțată în soluționarea conflictului

de competență este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare.

Împotriva sus-menționatei

decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, V.E., pârât în cauză, a formulat

contestație la executare.

În motivarea căii extraordinare

de atac, fundamentată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., se susține în esență

că termenul de recurs, care a început să curgă de la comunicarea deciziei Curții

de Apel Timișoara, a fost respectat, situație în care cererea de recurs trebuia

analizată pe fond.

Contestația în anulare

urmează a fi respinsă, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor

art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs, mai pot fi atacate

cu contestație, când dezlegarea dată pricinii este rezultatul unei greșeli materiale

sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Ca atare, contestația

în anulare specială, astfel cum a fost reglementată prin textul invocat ca temei

al căii extraordinare de atac, poate fi exercitată numai în condițiile limitativ

prevăzute de acest text, motivele acesteia neputând fi extinse prin analogie, la

alte situații decât cele vizate în mod expres de legiuitor.

În speță, contestatorul

confundă semnificația sintagmei „greșeală materială” cu pretinse greșeli de iudecată,

respectiv de apreciere asupra respectării cerințelor art. 301 raportat la art. 22

alin. (5) C. proc. civ.

Or, contestația în anulare

se înfățișează, în ipoteza analizată, ca o cale extraordinară de atac, de retractare,

creată de legiuitor doar pentru remedierea unor greșeli materiale, iar nu și pentru

reformarea unor pretinse greșeli de fond.

De altfel, actele cauzei

atestă că, în adevăr, recursul a fost declarat peste termenul defapt prin lege,

în condițiile în care hotărârea recurată a fost comunicată la 29 iunie 2010, iar

calea extraordinară de atac s-a exercitat la 08 iulie 2010.

Așa fiind, contestația

în anulare, urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca neîntemeiată

contestația în anulare formulată de contestatorul V.E. împotriva deciziei nr. 1139

din 11 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 10 mai 2011.