ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 559/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 01 iunie 2007 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții B.A.R., M.A.A., I.E., P.V., B.P.I., Z.R., Z.C., T.C., I.L.S., M.V.L. și V.L. au chemat în judecată pe pârâții Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței să dispună obligarea primului pârât la plata primei de concediu pe anii 2001-2006, sume actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective, și obligarea celui de-al doilea pârât la alocarea fondurilor necesare plății sumelor respective.

Prin sentința civilă nr. 1829 din 26 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal: - a respins excepția prescripției dreptului la acțiune; - a admis acțiunea reclamanților și a obligat pe pârâta Autoritatea Națională a Vămilor la plata sumelor solicitate de reclamanți, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, iar pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor necesare plății drepturilor către reclamanți.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a reținut, în esență, următoarele: În raport cu prevederile art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, este neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, având în vedere că reclamanții au fost împiedicați să formuleze acțiunea de împrejurarea că, prin lege, a fost suspendată succesiv aplicarea dispozițiilor referitoare la plata primei de concediu cuvenite funcționarilor publici pe perioada avută în vedere. Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reținut că reclamanții sunt angajați, în calitate de funcționari publici, la Autoritatea Națională a Vămilor, având dreptul la prima de concediu conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

În temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea de apel a reținut că dispozițiile prin care în perioada 2001-2006 a fost suspendată aplicarea prevederilor referitoare la plata primei de concediu, cuprinse în Legea nr. 188/1999, contravin prevederilor art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 41 și art. 53 din Constituție, întrucât drepturile în litigiu nu pot fi restrânse în mod discriminatoriu, contrar echității și principiului neretroactivității legii civile. A mai reținut instanța de fond că suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu pe perioada 2001-2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, iar suspendarea nu se poate transforma într-o măsură permanentă, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării dreptului pe perioada de suspendare.

În ceea ce privește obligarea pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare, instanța de fond a reținut că, în raport cu prevederile art. 1 din O.G. nr. 22/2002 și art. 3 din H.G. nr. 208/2005, ministerului îi revine această obligație. Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs, în termenul legal, pârâții Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul Economiei și Finanțelor, criticând soluția pronunțată pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin motivele de recurs, recurentul-pârât Ministerul Economiei și Finanțelor susține, în esență, că dispozițiile referitoare la plata primei de concediu cuvenite funcționarilor publici, fiind suspendate pe perioada 2001-2006 prin legile anuale ale bugetului de stat, nu își produc efectele în perioada respectivă.

Mai susține recurentul că dreptul la plata primei de concediu sunt drepturi suplimentare și nu constituie drepturi fundamentale consacrate de Constituție, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 53 din Constituție. Totodată, recurentul-pârât susține că în raport cu dispozițiile Legii nr. 500/2002, plata primelor de concediu pe perioada 2001-2006 apare ca fiind nelegală și imposibil de efectuat întrucât nu au fost și nu sunt prevăzute sumele necesare plății acestor drepturi. Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă Autoritatea Națională a Vămilor reiterează excepția prescripției dreptului la acțiune pentru primele de concediu aferente anilor 2001-2003, susținând incidența dispozițiilor art. 166 alin. (1) C. muncii, aplicabile conform art. 93 din Legea nr. 188/1999.

Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională a Vămilor critică sentința pronunțată de Curtea de apel pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că suspendarea pe perioada 2004-2006 a dispozițiilor referitoare la plata primei de concediu cuprinse în Legea nr. 188/1999 nu contravine dispozițiilor constituționale și că, pentru perioada respectivă, suspendarea echivalează chiar cu inexistența dreptului conform voinței legiuitorului, iar la încetarea suspendării norma reintră în vigoare, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, dar nu produce efecte retroactiv. Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională a Vămilor mai susține că instanța de fond în mod greșit face referire la art. 41 din Constituție, care reglementează concediul de odihnă plătit, de care reclamanții au beneficiat în perioada 2004-2006, iar dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.U.G.

nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 și art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 de suspendare a primei de concediu sunt constituționale, fapt constatat de Curtea Constituțională. În esență, recurenta-pârâtă Autoritatea Națională a Vămilor susține că nu există temei legal pentru a se acorda reclamanților prima de concediu pe perioada 2004-2006. Analizând cauza, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ.

și cu normele de drept aplicabile, Curtea constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele arătate în continuare: În esență, problema de drept vizează, pe de o parte, prescripția dreptului la acțiune pentru perioada 2001-2003, iar pe de altă parte, legalitatea acordării primei de concediu cuvenite funcționarilor publici pentru perioada 2001-2006, în cursul căreia au fost suspendate dispozițiile care consacră acest drept din Legea nr. 188/1999 [art. 33 alin. (2) în forma inițială a legii; art. 34 alin. (2) în forma republicată a legii în 2004; în prezent art. 35 alin. (2) în forma republicată a legii în 2007]. 1. În privința prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2001-2003, în mod corect Curtea de apel a respins excepția invocată de Autoritatea Națională a Vămilor, reținând incidența situației reglementate de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 în considerarea faptului că aplicarea dispozițiilor referitoare la plata primei de concediu cuvenite funcționarilor publici a fost suspendată succesiv în perioada 2001-2006, astfel că termenul de prescripție a început să curgă de la încetarea suspendării.

2. Prin Legea nr. 188/1999 a fost instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Acest drept a fost prevăzut de art. 33 alin. (2) din forma inițială a legii, de art. 34 alin. (2) din forma republicată în 2004 a legii și, în prezent, este prevăzut de art. 35 alin. (2) din forma republicată în 2007 a Legii nr. 188/1999. Este de necontestat faptul că, prin dispozițiile succesive, prevederile respective din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în perioada 2001-2006.

Însă tot atât de adevărat este că aceste norme de suspendare care, în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit evident dispozițiilor constituționale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca și dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi fundamentale reglementate în art. 41 din Constituția României nu pot fi restrânse discriminatoriu și în alte condiții decât cele expres și limitativ prevăzute în art. 53 din Constituție, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, desfășurarea instrucției penale și prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că suspendarea dispozițiilor incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanța dreptului, ci doar exercițiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea dispozițiilor constituționale, a practicii instanței supreme și a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, sunt relevante considerentele deciziei nr. 12 din 05 februarie 2007, prin care, secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unei probleme de drept similare au reținut că: „ În atare situație, suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege.

” 3. Este neîntemeiată și critica din recurs referitoare la imposibilitatea de punere în executare a hotărârii judecătorești pronunțate de Curtea de apel, având în vedere prevederile O.G. nr. 22/2002 care reglementează executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, precum și faptul că Ministerului Economiei și Finanțelor, ca autoritate administrativă supraordonată, cuprinde în bugetul său centralizat bugetul de venituri și cheltuieli propriu Autorității Naționale a Vămilor, conform art. 4 alin. (1) pct. 28 din H.G. nr. 532/2007.

Soluția Curții de apel este legală și temeinică, având în vedere și următoarele: - jurisprudența constantă a Înaltei Curți în această materie, din care amintim cu titlu de exemplu deciziile nr. 2696 din 25 mai 2007 și nr. 3112 din 19 iunie 2007, publicate în Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007 – Semestrul I, Ed. Hamangiu, București, 2007; - decizia nr. 77 din 05 noiembrie 2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că dispozițiile art. 34 alin. (2) [devenit art. 35 alin. (2)] din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal; - O.U.G.

nr. 146/2007 care reglementează chiar „modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006” . Față de cele reținute, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., vor fi respinse ca nefondate recursurile declarate de recurenții-pârâți Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul Economiei și Finanțelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței civile nr. 1829 din 26 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva aceleiași sentințe civile, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2008.