ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4997/2012

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

instanței de apel

Prin Decizia nr. 955 din 16 iunie 2011,

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de către

reclamantul S.M.J. împotriva Sentinței civile nr. 2630 din 12 octombrie 2010

pronunțată de Tribunalul Timiș.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că s-a stabilit în mod cert că imobilul

revendicat a fost preluat abuziv de stat, sens în care a fost emisă dispoziția

din 11 februarie 2008 de către Primăria municipiului Timișoara prin care s-a

propus acordarea de despăgubiri, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Reclamantul a

contestat această decizie însă s-a stabilit că, întrucât dreptul de proprietate

al chiriașului cumpărător a fost consimțit prin hotărâri judecătorești

irevocabile, restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă.

Reparația

prejudiciului cauzat reclamantului nu se poate realiza prin restituirea în

natură a imobilului, ci prin asigurarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr.

10/2001.

În acest sens este și

Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secțiile Unite și art. 177 din Hotărârea pilot.

2.1. Motive

Reclamantul a

declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:

Instanța de apel a

procedat eronat atunci când a considerat că restituirea în natură a imobilului

nu este posibilă pentru că buna-credință a pârâtului nu poate fi reținută,

atâta timp cât demersul reclamantului și al antecesorilor săi era cunoscut atât

reprezentanților statului român, cât și chiriașilor care ocupau apartamentul.

Buna-credință nu

poate fi de natură să înlăture consecințele nulității absolute a contractului

încheiat cu privire la imobil, având în vedere că acest contract a fost

încheiat în frauda Legii nr. 112/1995.

Faptul că legislația

actuală prevede și posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul în care

restituirea în natură nu este posibilă nu este relevant în speță, pentru că

există o cauză evidentă de nulitate a actului de dobândire, iar instanța

judecătorească are obligația să o constate.

Instanța nu poate

altera situația decisă prin hotărârile definitive din 2002 și, respectiv 2010

prin care s-a dispus respingerea cererilor recurentului de constatare a

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți cu privire

la imobilul în litigiu.

Instanțele au ignorat

jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în mod

constant a tranșat în sensul că o preluare ilegală a imobilelor de către stat

duce la invalidarea tuturor actelor de dispoziție subsecvente.

2.2. Analiza

recursului

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Obiectul cererii

introductive de instanță l-a constituit contestarea dispoziției din 11

februarie 2008 emisă de Primarul municipiului Timișoara prin care s-a propus

acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Timișoara, I.D. și obligarea

la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului.

Instanțele de fond au

reținut în mod corect faptul că, atâta timp cât nu a fost anulat contractul de

vânzare-cumpărare încheiat de pârâți potrivit Legii nr. 112/1995 sunt incidente

dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 conform cu care, măsurile

reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Or, prin Sentința

civilă nr. 3630 din 27 februarie 2002 a Judecătoriei Timișoara, rămasă

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1979 din 4 septembrie 2002 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de autoarea

reclamantului din prezentul litigiu prin care a cerut să se constate că

imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu legal și să se constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Statul Român

și pârâții persoane fizice, aceștia din urmă fiind de bună-credință.

Ca atare,

stabilindu-se cu autoritate de lucru judecat faptul că au fost respectate

cerințele Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al

chiriașilor cumpărători, în prezentul litigiu nu mai poate fi repusă în

discuție legalitatea actului de înstrăinare.

Având în vedere cele

mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., instanțele de fond făcând aplicarea corectă a prevederilor art. 18

lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Pe cale de

consecință, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul va fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul S.M.J. împotriva Deciziei nr. 955 din 16 iunie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Obligă recurentul la

plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON către intimatul pârât

M.V.G.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat

de GGC - CT