ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 542/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 9 octombrie 2008, reclamanta G.N. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primar General, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la soluționarea notificării din 29 mai 2001, în sensul acordării de despăgubiri pentru imobilul situat în București, str. A., sectorul 3 și obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii în cuantum de 100 lei, pentru fiecare zi de întârziere, în executarea obligației menționată anterior.

Prin sentința civilă nr. 325/08 martie 2010, Tribunalul București Secția a V-a Civilă a admis cererea formulată de către reclamantă, a obligat pârâta să emită o dispoziție motivată, prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, str. A. (fostă str. Intrarea Trinității B și Intrarea W.F.), sectorul 3, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, după regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001; că este nelegală și abuzivă modalitatea preluării imobilului, din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea 10/2001.

Având în vedere că unitatea deținătoare, respectiv Primăria Municipiului București nu a respectat obligațiile instituite prin art. 25 si 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța în termen de 60 de zile asupra notificării reclamantului care cuprinde cererea de restituire în natură a imobilului, tribunalul a dat eficiență juridică Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 privind recursul in interesul legii. Tribunalul a reținut că restituirea în natură a terenului nu este posibilă, imobilul situat în București, str. A., sectorul 3 fiind vândut, în temeiul Legii nr. 112/1995, către P.A.

și P.F., potrivit contractului de vânzare - cumpărare din 1974. În privința măsurilor compensatorii prin echivalent, tribunalul a învederat că acestea se vor calcula în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (9) din Legea 10/2001, potrivit cărora valoarea terenurilor, precum și a construcțiilor nedemolate, preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Tribunalul a apreciat ca fiind neîntemeiat capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la daune cominatorii, ca mijloc de constrângere, în vederea executării obligației reținute în sarcina sa prin prezenta hotărâre, având în vedere prevederile exprese ale art. 580 ind.

3 alin. (5) C. proc. civ., conform cărora, pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în prezentul articol, nu se pot acorda daune cominatorii. Împotriva sentinței, a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Prin decizia civilă nr. 6A din 12 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situația în care se constată că restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită, potrivit prezentei legi, cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată să acorde persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În speță, restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, acesta fiind vândut în temeiul Legii nr. 4/1973, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1974, numiților P.A.

și P.F. În consecință, în cauză, nu pot fi acordate decât măsuri reparatorii prin echivalent, ce urmează a fi individualizate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, situație ce a fost corect reținută de instanța de fond. Contrar susținerilor apelantului, în cauză, nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor și nici nu a fost obligat apelantul să calculeze aceste despăgubiri, astfel încât nu se poate reține vreo încălcare a dispozițiilor legale enunțate, de natură a atrage admiterea apelului. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin Primar general, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare in judecată, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea criticilor, recurentul a arătat următoarele: Având în vedere dispozițiile Legii nr. 247/2005, art. 16, capitolul 5 din Titlul VII, deciziile/dispozițiile emise de entitățile Învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale, învestite cu soluționarea notificărilor si in care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridica actuala a imobilului obiect al restituirii se predau, pe baza de proces-verbal de predare-primire, Secretariatului Comisiei Centrale, care va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) si (2) din art. 16, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, in vederea întocmirii raportului de evaluare.

In baza acestui raport, Comisia Centrala va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. Așadar, în mod greșit, instanța de apel a acordat reclamanților dreptul la masuri reparatorii prin echivalent, în condițiile în care recurentul are competență, în temeiul Legii nr. 10/2001, doar în emiterea dispoziției si stabilirea calității de proprietar. Recurentul a învederat că nu s-au făcut nici dovezi, în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată. La termenul din 23 noiembrie 2011, instanța de recurs l-a citat pe recurent cu mențiunea de a semna cererea de recurs sau de a transmite un exemplar semnat al cererii de recurs.

În ședința publică din 1 februarie 2012, Înalta Curte a pus în discuție incidența în cauză a dispozițiilor art. 133 alin. (1) și art. 302 1 lit. d) C. proc. civ., față de împrejurarea că recurentul pârât, deși citat cu mențiunea de a complini lipsa semnăturii, nu s-a conformat acestei obligații. Examinând actele si lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele: În conformitate cu art. 302 1 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, semnătura recurentului. Potrivit art. 112 pct. 6 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă semnătura reclamantului. În considerarea art. 133 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă; lipsa semnăturii se poate, totuși, împlini în tot cursul judecății.

Dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare, iar, când este prezent în instanță, în chiar ședința în care a fost invocată nulitatea (alin. (2)). Dispozițiile art. 112 pct. 6 si 133 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la judecata în primă instanță, sunt aplicabile si judecății în apel si recurs, conform art. 298 si art. 316 C. proc. civ., nefiind potrivnice prevederilor referitoare la faza recursului. Din perspectivă procesuală, excepția lipsei de semnătură are natura unei excepții procesuale de procedură, absolută, care începe prin a avea efect dilatoriu si tinde spre un efect peremptoriu.

În cauză, se constată că recurentul pârâtul Municipiul București, prin Primar general, a depus o cerere de recurs nesemnată si, ulterior, deși a fost citat cu mențiunea expresă de a semna cererea de recurs sau de a expedia o copie semnată a acesteia, în conformitate cu prevederile art. 112 pct. 6, respectiv art. 133 C. proc. civ., acesta nu s-a conformat dispozițiilor procesuale puse în vedere de instanță. În consecință, reținând că cererea de recurs nu îndeplinește o condiție formală reglementată expres de lege, în absența căreia, instanța nu se poate considera regular învestită, instanța de recurs consideră că se impune aplicarea sancțiunii nulității prevăzută de art. 302 1 alin. (1) lit. d) C. proc.

civ. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va anula cererea de recurs formulată de pârâtul Municipiul București, prin Primar general, împotriva deciziei nr. 6/ A din 12 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) coroborate cu art. 298 și art. 316 C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurent la plata sumei de 2.480 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata reclamantă G.N., reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează cererea de recurs formulată de pârâtul Municipiul București, prin Primar general, împotriva deciziei nr. 6/ A din 12 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă recurentul la plata sumei de 2.480 lei cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă G.N. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 februarie 2012.