ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 542/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 9 octombrie 2008,

reclamanta G.N. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin

Primar General, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să

se dispună obligarea pârâtei la soluționarea notificării din 29 mai 2001, în

sensul acordării de despăgubiri pentru imobilul situat în București, str. A.,

sectorul 3 și obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii în cuantum de 100

lei, pentru fiecare zi de întârziere, în executarea obligației menționată

anterior.

Prin sentința civilă nr.

325/08 martie 2010, Tribunalul București Secția a V-a Civilă a admis cererea

formulată de către reclamantă, a obligat pârâta să emită o dispoziție motivată,

prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul situat în București, str. A. (fostă str. Intrarea Trinității B și Intrarea

W.F.), sectorul 3, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere referitor la

obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, că reclamanta a făcut dovada calității

de persoană îndreptățită, după regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001; că este

nelegală și abuzivă modalitatea preluării imobilului, din perspectiva art. 2

alin. (1) lit. a) din Legea 10/2001.

Având în vedere că

unitatea deținătoare, respectiv Primăria Municipiului București nu a respectat

obligațiile instituite prin art. 25 si 26 din Legea nr. 10/2001, de a se

pronunța în termen de 60 de zile asupra notificării reclamantului care cuprinde

cererea de restituire în natură a imobilului, tribunalul a dat eficiență

juridică Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 privind recursul in interesul

legii.

Tribunalul a reținut

că restituirea în natură a terenului nu este posibilă, imobilul situat în

București, str. A., sectorul 3 fiind vândut, în temeiul Legii nr. 112/1995,

către P.A. și P.F., potrivit contractului de vânzare - cumpărare din 1974.

În privința măsurilor

compensatorii prin echivalent, tribunalul a învederat că acestea se vor calcula

în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (9) din Legea 10/2001, potrivit

cărora valoarea terenurilor, precum și a construcțiilor nedemolate, preluate în

mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabilește potrivit valorii

de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor

internaționale de evaluare.

Tribunalul a apreciat

ca fiind neîntemeiat capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la daune

cominatorii, ca mijloc de constrângere, în vederea executării obligației

reținute în sarcina sa prin prezenta hotărâre, având în vedere prevederile

exprese ale art. 580 ind. 3 alin. (5) C. proc. civ., conform cărora, pentru

neexecutarea obligațiilor prevăzute în prezentul articol, nu se pot acorda

daune cominatorii.

Împotriva sentinței,

a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Prin decizia civilă nr.

6A din 12 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București,

prin Primarul General.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Potrivit art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, în situația în care se constată că restituirea în

natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită,

potrivit prezentei legi, cu soluționarea notificării este obligată ca, prin

decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată să acorde persoanei

îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea

de despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și

plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În speță, restituirea

în natură a imobilului nu este posibilă, acesta fiind vândut în temeiul Legii nr.

4/1973, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1974, numiților P.A. și P.F.

În consecință, în

cauză, nu pot fi acordate decât măsuri reparatorii prin echivalent, ce urmează

a fi individualizate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, situație

ce a fost corect reținută de instanța de fond.

Contrar susținerilor

apelantului, în cauză, nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor și nici nu a

fost obligat apelantul să calculeze aceste despăgubiri, astfel încât nu se

poate reține vreo încălcare a dispozițiilor legale enunțate, de natură a atrage

admiterea apelului.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin

Primar general, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate,

în sensul respingerii cererii de chemare in judecată, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea

criticilor, recurentul a arătat următoarele:

Având în vedere

dispozițiile Legii nr. 247/2005, art. 16, capitolul 5 din Titlul VII,

deciziile/dispozițiile emise de entitățile Învestite cu soluționarea

notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele

conducătorilor administrației publice centrale, învestite cu soluționarea

notificărilor si in care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca

despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridica actuala a imobilului

obiect al restituirii se predau, pe baza de proces-verbal de predare-primire,

Secretariatului Comisiei Centrale, care va proceda la centralizarea dosarelor

prevăzute la alin. (1) si (2) din art. 16, după care acestea vor fi transmise

evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, in vederea întocmirii

raportului de evaluare.

In baza acestui

raport, Comisia Centrala va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

Așadar, în mod

greșit, instanța de apel a acordat reclamanților dreptul la masuri reparatorii

prin echivalent, în condițiile în care recurentul are competență, în temeiul

Legii nr. 10/2001, doar în emiterea dispoziției si stabilirea calității de

proprietar.

Recurentul a

învederat că nu s-au făcut nici dovezi, în sensul că reclamanta a primit

despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaționale

încheiate de România, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001,

modificată.

La termenul din 23

noiembrie 2011, instanța de recurs l-a citat pe recurent cu mențiunea de a

semna cererea de recurs sau de a transmite un exemplar semnat al cererii de

recurs.

În ședința publică

din 1 februarie 2012, Înalta Curte a pus în discuție incidența în cauză a

dispozițiilor art. 133 alin. (1) și art. 302

1

lit. d) C. proc. civ.,

față de împrejurarea că recurentul pârât, deși citat cu mențiunea de a complini

lipsa semnăturii, nu s-a conformat acestei obligații.

Examinând actele si

lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu art.

302

1

alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde,

sub sancțiunea nulității, semnătura recurentului.

Potrivit art. 112 pct.

6 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă semnătura

reclamantului.

În considerarea art. 133

alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele

reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată

nulă; lipsa semnăturii se poate, totuși, împlini în tot cursul judecății. Dacă

pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să semneze cel mai

târziu la prima zi de înfățișare următoare, iar, când este prezent în instanță,

în chiar ședința în care a fost invocată nulitatea (alin. (2)).

Dispozițiile art. 112

pct. 6 si 133 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la judecata în primă instanță,

sunt aplicabile si judecății în apel si recurs, conform art. 298 si art. 316 C.

proc. civ., nefiind potrivnice prevederilor referitoare la faza recursului.

Din perspectivă

procesuală, excepția lipsei de semnătură are natura unei excepții procesuale de

procedură, absolută, care începe prin a avea efect dilatoriu si tinde spre un

efect peremptoriu.

În cauză, se constată

că recurentul pârâtul Municipiul București, prin Primar general, a depus o

cerere de recurs nesemnată si, ulterior, deși a fost citat cu mențiunea expresă

de a semna cererea de recurs sau de a expedia o copie semnată a acesteia, în

conformitate cu prevederile art. 112 pct. 6, respectiv art. 133 C. proc. civ., acesta

nu s-a conformat dispozițiilor procesuale puse în vedere de instanță.

În consecință, reținând

că cererea de recurs nu îndeplinește o condiție formală reglementată expres de

lege, în absența căreia, instanța nu se poate considera regular învestită,

instanța de recurs consideră că se impune aplicarea sancțiunii nulității

prevăzută de art. 302

1

alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va anula

cererea de recurs formulată de pârâtul Municipiul București, prin Primar

general, împotriva deciziei nr. 6/ A din 12 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 alin. (1) coroborate cu art. 298 și art. 316 C. proc.

civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurent la plata sumei de 2.480 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată, către intimata reclamantă G.N., reprezentând

onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează cererea de

recurs formulată de pârâtul Municipiul București, prin Primar general,

împotriva deciziei nr. 6/ A din 12 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurentul la

plata sumei de 2.480 lei cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă

G.N.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 februarie 2012.