ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 398/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 3 decembrie 2008 sub nr. 46078/3/2009, reclamanta K.M.R. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General solicitând obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din terenul în suprafață de 600 mp și construcția aferentă situată pe teren care a fost demolată, compusă din prăvălie, restaurant și dependințe situate la parter, iar la etaj un apartament cu trei camere și dependințe. La data de 2 martie 2009, reclamanta a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de ½ din imobilul situat în București, în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Prin sentința civilă nr. 795 din 7 iunie 2010, Tribunalul București secția a V-a civilă a admis acțiunea reclamantei, a obligat pârâtul să emită o dispoziție prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru cota-parte de 50% din construcția situată în București, construcție ce a fost demolată, compusă din prăvălie, restaurant și dependințe situate la parter, iar la etaj un apartament cu trei camere și dependințe și pentru terenul în suprafață de 579,12 mp situat în București, descris potrivit raportului de expertiză topografică efectuat în cauză de către expertul B.C. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că, reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, după regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În privința actului normativ de preluare, tribunalul a reținut că acesta intra în vădită contradicție cu legislația României în vigoare la data respectivă. Examinând modalitatea preluării imobilului, tribunalul a apreciat-o ca fiind nelegală și abuzivă, din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, tribunalul a reținut faptul că restituirea în natură a terenului situat în București, nu este posibilă având în vedere faptul că acesta este afectat în totalitate de elemente de sistematizare. În privința măsurilor compensatorii prin echivalent ce se vor acorda, tribunalul a învederat faptul că acestea se vor calcula în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere faptul ca unitatea deținătoare, respectiv Primăria Municipiului București, nu a respectat obligațiile instituite prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunța în termen de 60 de zile asupra notificării reclamantului, care cuprinde cererea de restituire în natură a imobilului, tribunalul a dat eficiență Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 de admitere a recursului in interesul legii. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, solicitând să se schimbe în tot hotărârea apelată, iar pe fond să se respingă acțiunea ca neîntemeiată. În motivarea apelului, apelantul a arătat că, în raport de dispozițiile din Legea nr. 247/2005, dispozițiile O.U.G.

nr. 81/2007, unitatea deținătoare sesizată cu soluționarea notificării nu are obligația de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, dar nici de a propune o anumită sumă, ci aceste obligații, conform Legii nr. 10/2001, republicată, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 și în condițiile speciale ale Legii nr. 247/2005, privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Apelantul a mai susținut că, Municipiul București nu are obligația legală de a stabili o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, prin decizia nr. 178 din 21 februarie 2011 a respins apelul ca nefondat. În considerentele deciziei s-a reținut că, emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv este o obligație legală care rezultă din art. 26 din Legea nr. 10/2001, procedura de urmat fiind reglementată prin dispozițiile speciale din Legea nr. 247/2005. Prima instanță a obligat pârâtul la îndeplinirea unei obligații care rezultă din lege, aceea de a emite o dispoziție prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, respectând astfel dispozițiile legale invocate.

În conformitate cu decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în secții unite, asupra recursului în interesul legii, dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamanta cât și pârâtul invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Reclamanta critică hotărârea sub următoarele aspecte. - Hotărârea prin care s-a dispus reducerea cheltuielilor de judecată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Onorariu de avocat este în cuantum de 15.839,76 lei conform înscrisurilor depuse la dosar iar motivarea instanței care sprijină reducerea cheltuielilor de judecată la suma de 1500 lei, nu respectă prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. Reducerea onorariului de avocat este nejustificată. Motivarea hotărârii recurate este superficială echivalând cu lipsa unei motivări care atrage modificarea hotărârii judecătorești în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. - Soluția de reducere a cheltuielilor de judecată a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Reținerea introducerii art. 273 alin. (3) C. proc. civ. este aceea de a permite instanței de judecată ca în baza rolului activ să sancționeze abuzurile de drept săvârșite prin pretinderea unor cheltuieli de judecată care nu au caracter real. Cauza dedusă judecății nu este de o complexitate extrem de ridicată, însă în aprecierea onorariului ea fiind excesiv, trebuie să se țină cont de valoarea de 450.000 euro pe care o are cota de 50% dintr-un teren în suprafață de 579,12 mp situat în Piața Amzei și construcția aflată pe el. Reducerea onorariului s-a făcut fără să se țină cont de criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) și anume valoarea pricinii.

- Au fost încălcate o serie de principii fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilității în sensul că, reclamantul este cel care determină limitele cererii de chemare în judecată și conform acestui principiu instanța era obligată asupra cheltuielilor de judecată numai în măsura și în cuantumul în care au fost solicitate. Tot potrivit acestui principiu se impunea ca judecătorii să micșoreze cuantumul cheltuielilor de judecată numai în situația în care partea care a căzut în pretenții a solicitat acest lucru. S-a încălcat principiul contradictorialității în sensul că reclamantul nu a avut posibilitatea de a susține valoarea cheltuielilor pretinse și dovedite prin factura depusă la dosar.

- Reducerea cheltuielilor de judecată nu se putea face decât după punerea în discuție a acestei cereri astfel că s-a încălcat și principiul oralității. Pârâtul Municipiul București prin Primar critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal. Obligația de a depune actele doveditoare de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor cele care atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele de Aplicare a Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Odată dovedită calitatea de persoană îndreptățită, se va avea în vedere întinderea dreptului, astfel că soluția pronunțată de instanțele fondului cu privire la obligarea întinderii la plata cheltuielilor de judecată este nejustificată.

Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs se constată nefondate recursurile în considerentele celor ce succed: 1. Recursul reclamantei. Reclamanta critică hotărârea numai sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată, respectiv a onorariului de avocat, care a fost redus de instanță de la suma de 15.839,76 lei la suma 1.500 lei. Sub acest aspect reclamanta susține că hotărârea ce face obiectul recursului nu respectă prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea instanței fiind superficial motivată, echivalând cu lipsa unei motivări, fiind astfel incidente în cauză motivele de nulitate dispuse de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate invocat, respectiv prevederile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., trebuie să lipsească motivarea, soluției sau aceasta să fie superficială ori să cuprindă considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă. În cauză, referitor la măsura reducerii onorariului de avocat, s-a constatat că apelul a fost soluționat la al doilea termen de judecată și nu s-au administrat probe și că, în această situație onorariul avocatului va fi stabilit în raport de dificultatea, amploarea sau durata cauzei. Art. 274 alin. (3) C. proc. civ. permite instanței de judecată să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită.

Or, pentru a justifica măsura de micșorare sau de mărire a onorariului de avocat, instanțele de judecată au obligația să analizeze și să respecte criteriile de apreciere a cuantumului cheltuielilor de judecată. În aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. În speța supusă analizei, instanța de judecată a analizat aceste criterii și a constatat în mod legal că onorariul în cuantum de 15.839,76 lei este exagerat, raportat la dificultatea și complexitatea litigiului, care de altfel nu reprezintă o noutate în materia litigiilor aflate pe rolul instanțelor de judecată.

Jurisprudența în materia litigiilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este cristalizată, speța supusă analizei nu aducea elemente de noutate în această materie aspect recunoscut și de reclamanta-recurentă. În atare condiții, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii, sub aspectul reducerii onorariului de apărător, întrucât așa cum s-a reținut mai sus, instanța a analizat pe larg criteriile de apreciere a cuantumului cheltuielilor de judecată așa cum cer dispozițiile art. 274 (3) C. proc. civ. Criticile sub aspectul valorii pricinii, care sunt apreciate de recurentă, ca fiind de 450.000 euro, nu sunt sustenabile în raport de soluția pronunțată în cauză, de obligare a pârâtului să emită o dispoziție prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, fără a se indica în ce constau aceste măsuri sau valoarea acestora.

Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se regăsește în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, procedură ce urmează a fi parcursă în toate spețele similare. Reclamanta critică hotărârea, tot sub aspectul reducerii onorariului de avocat și prin prisma faptului că au fost încălcate principiile ce guvernează procesul civil și anume: principiul contradictorialității, principiul oralității și principiul disponibilității părții. Înainte de a analiza respectarea principiile ce guvernează procesul civil, trebuie precizat faptul că reducerea onorariului avocatului are loc în ipoteza aplicării art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. și că în această ipoteză instanța judecătorească nici nu stânjenește executarea contractului de asistență juridică și nici nu îl controlează direct sau indirect, iar cu atât mai puțin nu îl modifică și nu îl anulează în total sau în parte. Cu alte cuvinte raportul juridic generat de încheierea contractului de asistență juridică se menține în integralitatea lui. În atare condiții, nu se impune discutarea reducerii onorariului de avocat în contradictoriu cu participanții la procesul civil, fiind de altfel un atribut ce aparține în virtutea legii doar judecătorului și nu o cerere incidentală, ce trebuia pusă în discuția părților, așa cum susține reclamanta prin motivele de recurs. Principiile fundamentale reprezintă reguli esențiale ce determină structura procesului civil și guvernează întreaga activitate juridică.

Principiul disponibilității – este consacrat în dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și prevede că în toate cauzele judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii. În speță, judecătorii au respectat întocmai dispozițiile art. 129 C. proc. civ. și s-au pronunțat numai în ceea ce privește pretențiile reclamantei cu aplicarea art. 274 C. proc. civ. respectiv cheltuielile de judecată. Principiul oralității presupune obligația președintelui completului de judecată de a da părților cuvântul pentru a-și susține oral pretențiile, a discuta regularizarea actelor de procedură, a propune probe și a,formula concluzii pe fondul cauzei. Or, cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să le suporte părțile în legătură cu activitatea lor procesuală.

Rolul cheltuielilor de judecată este de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale care vor fi suportate în final de partea care cade în pretenții. Așadar în raport de cele reținute, susținerile reclamantei în sensul că, în ceea ce privește măsura reducerii onorariului de apărător s-au încălcat principiile ce guvernează procesul civil nu sunt sustenabile. 2. Recursul pârâtei. Recurentul pârât invocă ca motiv de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunțată fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 din Normele de Aplicare a Legii nr. 10/2001, în sensul că notificatorul nu a depus în termen legal actele doveditoare ale dreptului reclamantei și în raport de această poziție procesuală a reclamantei în mod nelegal a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.

În baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat, de partea câștigătoare. În lumina acestor principii, dispozițiile alin. II din art. 274 C. proc. civ. trebuie puse în concordanță cu prevederile art. 276 din același cod. Astfel, sub aspectul cheltuielilor de judecată, poziția juridică de partea câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărâre de soluționare a litigiului. În speță, pârâtul Municipiul București prin Primarul General are calitatea de „parte căzută în pretenții”, instanța de judecată soluționând procesul, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul ( partea căzută în pretenții) să emită o dispoziție prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent.

A „cădea în pretenții” înseamnă a pierde procesul. La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală dedusă din expresia „partea care cade în pretenții”. Cum, pârâtul Municipiul București, a pierdut procesul, deci se află în culpă procesuală, în mod legal a fost obligat la restituirea cheltuielilor de judecată. Apărările în recurs, prin care se susține culpa procesuală a reclamantului nu sunt sustenabile, în ipoteza în care, pârâtul a primit notificarea reclamantului pentru imobilului în litigiu la 9 noiembrie 2001 pe care nu a soluționat-o nici pârâtă în prezent.

Or, unitatea deținătoare sau, după caz, entitatea investită cu soluționarea notificării este obligată, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, să se pronunțe asupra notificării în termen de 60 de zile Cum pârâta, se află în culpă procesuală prin neîndeplinirea obligației de soluționare a notificării formulată de reclamantă la 9 noiembrie 2001, în mod legal instanțele de judecată au dispus restituirea cheltuielilor de judecată în sarcina pârâtei Municipiul București. Așadar, în raport de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta K.M.R. și pârâtul Municipiul București prin primar general împotriva deciziei civile nr. 178/A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.