ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 398/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 398/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 3 decembrie 2008

sub nr. 46078/3/2009, reclamanta K.M.R. a chemat în judecată pe pârâtul

Municipiul București prin Primarul General solicitând obligarea pârâtului la

restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din terenul în suprafață

de 600 mp și construcția aferentă situată pe teren care a fost demolată,

compusă din prăvălie, restaurant și dependințe situate la parter, iar la etaj

un apartament cu trei camere și dependințe.

La

data de 2 martie 2009, reclamanta a solicitat acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent pentru cota de ½ din imobilul situat în București, în

situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Prin

sentința civilă nr. 795 din 7 iunie 2010, Tribunalul București secția a V-a civilă

a admis acțiunea reclamantei, a obligat pârâtul să emită o dispoziție prin care

să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Legii nr.

10/2001 pentru cota-parte de 50% din construcția situată în București,

construcție ce a fost demolată, compusă din prăvălie, restaurant și dependințe

situate la parter, iar la etaj un apartament cu trei camere și dependințe și

pentru terenul în suprafață de 579,12 mp situat în București, descris potrivit

raportului de expertiză topografică efectuat în cauză de către expertul B.C.

Pentru

a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că, reclamanta a făcut dovada

calității de persoană îndreptățită, după regulile prevăzute de Legea nr.

10/2001.

În

privința actului normativ de preluare, tribunalul a reținut că acesta

intra în vădită contradicție cu legislația României în vigoare la data

respectivă. Examinând modalitatea preluării imobilului, tribunalul a apreciat-o

ca fiind nelegală și abuzivă, din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001.

Din

înscrisurile depuse la dosarul cauzei, tribunalul a reținut faptul că

restituirea în natură a terenului situat în București, nu este posibilă având

în vedere faptul că acesta este afectat în totalitate de elemente de

sistematizare. În privința măsurilor compensatorii prin echivalent ce se vor

acorda, tribunalul a învederat faptul că acestea se vor calcula în conformitate

cu prevederile art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001.

Având

în vedere faptul ca unitatea deținătoare, respectiv Primăria Municipiului București,

nu a respectat obligațiile instituite prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001

de a se pronunța în termen de 60 de zile asupra notificării reclamantului, care

cuprinde cererea de restituire în natură a imobilului, tribunalul a dat

eficiență Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 de admitere a recursului in

interesul legii.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâtul, solicitând să se schimbe în tot

hotărârea apelată, iar pe fond să se respingă acțiunea ca neîntemeiată.

În

motivarea apelului, apelantul a arătat că, în raport de dispozițiile din Legea nr.

247/2005, dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, unitatea deținătoare sesizată cu

soluționarea notificării nu are obligația de a acorda măsuri reparatorii sub

formă de despăgubiri bănești, dar nici de a propune o anumită sumă, ci aceste

obligații, conform Legii nr. 10/2001, republicată, se limitează numai la

emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform

art. 29 din Legea nr. 10/2001 și în condițiile speciale ale Legii nr. 247/2005,

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate abuziv.

Apelantul

a mai susținut că, Municipiul București nu are obligația legală de a stabili o

anumită sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale.

Curtea

de Apel București – secția a VI-a civilă, prin decizia nr. 178 din 21 februarie

2011 a respins apelul ca nefondat.

În

considerentele deciziei s-a reținut că, emiterea unei decizii motivate cu

propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv este o obligație legală care rezultă din art. 26 din Legea nr. 10/2001,

procedura de urmat fiind reglementată prin dispozițiile speciale din Legea nr. 247/2005.

Prima instanță a obligat pârâtul la îndeplinirea unei obligații care rezultă

din lege, aceea de a emite o dispoziție prin care să acorde reclamantei măsuri

reparatorii prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, respectând astfel

dispozițiile legale invocate.

În

conformitate cu decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, în secții unite, asupra recursului în interesul legii,

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este

competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității

învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.

Împotriva

acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamanta cât și pârâtul invocând

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Reclamanta

critică hotărârea sub următoarele aspecte.

-

Hotărârea prin care s-a dispus reducerea cheltuielilor de judecată nu cuprinde

motivele pe care se sprijină. Onorariu de avocat este în cuantum de 15.839,76

lei conform înscrisurilor depuse la dosar iar motivarea instanței care sprijină

reducerea cheltuielilor de judecată la suma de 1500 lei, nu respectă

prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. Reducerea onorariului de avocat

este nejustificată. Motivarea hotărârii recurate este superficială echivalând

cu lipsa unei motivări care atrage modificarea hotărârii judecătorești în

temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

-

Soluția de reducere a cheltuielilor de judecată a fost dată cu aplicarea

greșită a legii. Reținerea introducerii art. 273 alin. (3) C. proc. civ. este

aceea de a permite instanței de judecată ca în baza rolului activ să

sancționeze abuzurile de drept săvârșite prin pretinderea unor cheltuieli de

judecată care nu au caracter real. Cauza dedusă judecății nu este de o

complexitate extrem de ridicată, însă în aprecierea onorariului ea fiind

excesiv, trebuie să se țină cont de valoarea de 450.000 euro pe care o are cota

de 50% dintr-un teren în suprafață de 579,12 mp situat în Piața Amzei și

construcția aflată pe el. Reducerea onorariului s-a făcut fără să se țină cont

de criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) și anume valoarea pricinii.

-

Au fost încălcate o serie de principii fundamentale ale procesului civil,

respectiv principiul disponibilității în sensul că, reclamantul este cel care

determină limitele cererii de chemare în judecată și conform acestui principiu

instanța era obligată asupra cheltuielilor de judecată numai în măsura și în

cuantumul în care au fost solicitate. Tot potrivit acestui principiu se impunea

ca judecătorii să micșoreze cuantumul cheltuielilor de judecată numai în

situația în care partea care a căzut în pretenții a solicitat acest lucru. S-a

încălcat principiul contradictorialității în sensul că reclamantul nu a avut

posibilitatea de a susține valoarea cheltuielilor pretinse și dovedite prin

factura depusă la dosar.

-

Reducerea cheltuielilor de judecată nu se putea face decât după punerea în

discuție a acestei cereri astfel că s-a încălcat și principiul oralității.

Pârâtul

Municipiul București prin Primar critică hotărârea sub următoarele aspecte:

-

Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal. Obligația de a depune actele

doveditoare de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor cele care atestă

această calitate revine potrivit art. 22 din Normele de Aplicare a Legii nr. 10/2001

notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu

aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001. Odată dovedită calitatea de persoană îndreptățită, se va

avea în vedere întinderea dreptului, astfel că soluția pronunțată de instanțele

fondului cu privire la obligarea întinderii la plata cheltuielilor de judecată

este nejustificată.

Examinând

criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs se constată nefondate

recursurile în considerentele celor ce succed:

1.

Recursul reclamantei.

Reclamanta

critică hotărârea numai sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată,

respectiv a onorariului de avocat, care a fost redus de instanță de la suma de

15.839,76 lei la suma 1.500 lei.

Sub

acest aspect reclamanta susține că hotărârea ce face obiectul recursului nu

respectă prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea instanței

fiind superficial motivată, echivalând cu lipsa unei motivări, fiind astfel

incidente în cauză motivele de nulitate dispuse de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Pentru

a fi incident motivul de nelegalitate invocat, respectiv prevederile art. 304 pct.

7 C. proc. civ., trebuie să lipsească motivarea, soluției sau aceasta să fie

superficială ori să cuprindă considerente care nu au legătură cu pricina în

care a fost pronunțată soluția respectivă.

În

cauză, referitor la măsura reducerii onorariului de avocat, s-a constatat că

apelul a fost soluționat la al doilea termen de judecată și nu s-au administrat

probe și că, în această situație onorariul avocatului va fi stabilit în raport

de dificultatea, amploarea sau durata cauzei.

Art.

274 alin. (3) C. proc. civ. permite instanței de judecată să mărească sau să

micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de

mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită.

Or,

pentru a justifica măsura de micșorare sau de mărire a onorariului de avocat,

instanțele de judecată au obligația să analizeze și să respecte criteriile de

apreciere a cuantumului cheltuielilor de judecată.

În

aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuie să aibă în vedere atât

valoarea pricinii cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă

presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum

complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

În

speța supusă analizei, instanța de judecată a analizat aceste criterii și a

constatat în mod legal că onorariul în cuantum de 15.839,76 lei este exagerat,

raportat la dificultatea și complexitatea litigiului, care de altfel nu

reprezintă o noutate în materia litigiilor aflate pe rolul instanțelor de

judecată.

Jurisprudența

în materia litigiilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este

cristalizată, speța supusă analizei nu aducea elemente de noutate în această

materie aspect recunoscut și de reclamanta-recurentă.

În

atare condiții, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., nemotivarea hotărârii, sub aspectul reducerii onorariului de

apărător, întrucât așa cum s-a reținut mai sus, instanța a analizat pe larg

criteriile de apreciere a cuantumului cheltuielilor de judecată așa cum cer

dispozițiile art. 274 (3) C. proc. civ.

Criticile

sub aspectul valorii pricinii, care sunt apreciate de recurentă, ca fiind de

450.000 euro, nu sunt sustenabile în raport de soluția pronunțată în cauză, de

obligare a pârâtului să emită o dispoziție prin care să acorde măsuri

reparatorii prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, fără a se indica

în ce constau aceste măsuri sau valoarea acestora.

Regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv

se regăsește în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, procedură ce

urmează a fi parcursă în toate spețele similare.

Reclamanta

critică hotărârea, tot sub aspectul reducerii onorariului de avocat și prin

prisma faptului că au fost încălcate principiile ce guvernează procesul civil

și anume: principiul contradictorialității, principiul oralității și principiul

disponibilității părții.

Înainte

de a analiza respectarea principiile ce guvernează procesul civil, trebuie

precizat faptul că reducerea onorariului avocatului are loc în ipoteza

aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și că în această ipoteză instanța

judecătorească nici nu stânjenește executarea contractului de asistență

juridică și nici nu îl controlează direct sau indirect, iar cu atât mai puțin

nu îl modifică și nu îl anulează în total sau în parte.

Cu

alte cuvinte raportul juridic generat de încheierea contractului de asistență

juridică se menține în integralitatea lui.

În

atare condiții, nu se impune discutarea reducerii onorariului de avocat în

contradictoriu cu participanții la procesul civil, fiind de altfel un atribut

ce aparține în virtutea legii doar judecătorului și nu o cerere incidentală, ce

trebuia pusă în discuția părților, așa cum susține reclamanta prin motivele de

recurs.

Principiile

fundamentale reprezintă reguli esențiale ce determină structura procesului

civil și guvernează întreaga activitate juridică.

Principiul

disponibilității – este consacrat în dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. și prevede că în toate cauzele judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii.

În

speță, judecătorii au respectat întocmai dispozițiile art. 129 C. proc. civ. și

s-au pronunțat numai în ceea ce privește pretențiile reclamantei cu aplicarea art.

274 C. proc. civ. respectiv cheltuielile de judecată.

Principiul

oralității presupune obligația președintelui completului de judecată de a da

părților cuvântul pentru a-și susține oral pretențiile, a discuta regularizarea

actelor de procedură, a propune probe și a,formula concluzii pe fondul cauzei.

Or,

cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie

să le suporte părțile în legătură cu activitatea lor procesuală.

Rolul

cheltuielilor de judecată este de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale

care vor fi suportate în final de partea care cade în pretenții.

Așadar

în raport de cele reținute, susținerile reclamantei în sensul că, în ceea ce

privește măsura reducerii onorariului de apărător s-au încălcat principiile ce

guvernează procesul civil nu sunt sustenabile.

2.

Recursul pârâtei.

Recurentul

pârât invocă ca motiv de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

hotărârea pronunțată fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 din Normele

de Aplicare a Legii nr. 10/2001, în sensul că notificatorul nu a depus în

termen legal actele doveditoare ale dreptului reclamantei și în raport de

această poziție procesuală a reclamantei în mod nelegal a fost obligat la plata

cheltuielilor de judecată.

În

baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală.

Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile

făcute justificat, de partea câștigătoare.

În

lumina acestor principii, dispozițiile alin. II din art. 274 C. proc. civ.

trebuie puse în concordanță cu prevederile art. 276 din același cod.

Astfel,

sub aspectul cheltuielilor de judecată, poziția juridică de partea câștigătoare

este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și

rezultatul obținut prin hotărâre de soluționare a litigiului.

În

speță, pârâtul Municipiul București prin Primarul General are calitatea de

„parte căzută în pretenții”, instanța de judecată soluționând procesul, a admis

acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul ( partea căzută în pretenții) să

emită o dispoziție prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin

echivalent.

A

„cădea în pretenții” înseamnă a pierde procesul.

La

baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic

al restituirii, se află culpa procesuală dedusă din expresia „partea care cade

în pretenții”.

Cum,

pârâtul Municipiul București, a pierdut procesul, deci se află în culpă

procesuală, în mod legal a fost obligat la restituirea cheltuielilor de

judecată.

Apărările

în recurs, prin care se susține culpa procesuală a reclamantului nu sunt

sustenabile, în ipoteza în care, pârâtul a primit notificarea reclamantului

pentru imobilului în litigiu la 9 noiembrie 2001 pe care nu a soluționat-o nici

pârâtă în prezent.

Or,

unitatea deținătoare sau, după caz, entitatea investită cu soluționarea

notificării este obligată, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată,

să se pronunțe asupra notificării în termen de 60 de zile

Cum

pârâta, se află în culpă procesuală prin neîndeplinirea obligației de

soluționare a notificării formulată de reclamantă la 9 noiembrie 2001, în mod

legal instanțele de judecată au dispus restituirea cheltuielilor de judecată în

sarcina pârâtei Municipiul București.

Așadar,

în raport de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge

recursurile declarate de reclamanta K.M.R. și pârâtul Municipiul București prin

primar general împotriva deciziei civile nr. 178/A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.