ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8072/2011

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Prin acțiunea înregistrată la 5 decembrie 2007 pe rolul Judecătoriei Constanța reclamanții G.P.H.L. și S.A. au chemat în judecată pe pârâții D.S., D.A., D.R., R.M., I.L., I.M., Consiliul Local al Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin primar pentru constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 483 din 12 decembrie 1981 a fostului Consiliu Popular al Județului Constanța și constatarea valabilității neîntrerupte a dreptului lor de proprietate asupra imobilului situat în Constanța, Bd. D. S-a mai solicitat constatarea nulității absolute a Titlului de proprietate din 22 octombrie 1974 și ca urmare, obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren 330 m 2 și construcția formată din subsol, parter, pod (mansardă) și dependințe, prin comparare de titluri.

Pârâta C.M. a formulat o cerere reconvențională la 20 februarie 2008 prin care a solicitat ca în baza art. 1895 C. civ. să se constate că a dobândit prin uzucapiunea de 10 ani proprietatea asupra apartamentului situat la parterul imobilului din Bd. D. Constanța (în suprafață utilă de 20,52 m 2 ). În motivarea cererii pârâta-reclamantă a arătat că a cumpărat apartamentul mai sus individualizat prin Contractul încheiat la 11 decembrie 1996 cu R.A.E.D.P.P. Constanța și nu a avut niciodată sentimentul că nu a contractat cu adevăratul proprietar, nefiind atenționată niciodată anterior lunii decembrie 2007 cu privire la intenția fostului proprietar de a revendica imobilul. Judecătoria Constanța prin Sentința civilă nr. 18830 din 27 octombrie 2008 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, constatând că valoarea imobilului revendicat, potrivit expertizei efectuate în cauză, este de 9.176.451.600 lei (vechi).

Tribunalul Constanța, primind cauza prin declinare, a soluționat-o prin Sentința nr. 766 din 21 aprilie 2010. A fost admisă în parte acțiunea și a fost constatată nulitatea absolută a Deciziei nr. 483/1981 emisă de Consiliul Local al Județului Constanța. Au fost obligați pârâții Consiliul Local și Primarul să lase reclamanților în deplină proprietate imobilul situat în Bd. D. Constanța (identificat conform expertizei G.M.) și anume: teren în suprafață de 165 m 2 și construcțiile: corp A demisol (camerele 11, 12, 13, 15) și mansarda (încăperile 18,19,20,21), corp C parter (încăperile 16,17). Au fost respinse ca nefondate celelalte pretenții din acțiunea principală și cererea reconvențională formulată de pârâta C.M.

Pârâții au fost obligați la 500 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamanților. În motivarea acestei soluții Tribunalul a reținut că reclamanții - potrivit certificatelor de moștenitor și Sentinței civile nr. 2496/2006 a Judecătoriei Constanța - sunt moștenitori legali ai proprietarilor inițiali ai imobilului și anume L.I. și A.I. care au cumpărat imobilul - conform Contractului autentic din 15 mai 1948 - situat în Constanța, Bd. D. (teren 330 m 2 și construcții) de la M.N. și L.A.S. (născută N.). L.I. a fost condamnat la închisoare și confiscarea averii - Sentința penală nr. 3491/1960 definitivă prin Decizia penală nr. 760/1960 - și, ca urmare, imobilul a fost preluat de fostul Sfat Popular al Orașului Constanța.

Prin Decizia nr. 385/1961 - urmare unei cereri de ieșire din indiviziune formulată de A.I. - cota de Vi din imobil i-a fost atribuită acestei coproprietare, restul de Vi rămânând în proprietatea statului. Prin Decizia nr. 483 din 12 decembrie 1981 emisă de Consiliul Popular al Județului Constanța cota de Vt din imobil aflată în proprietatea numitei A.I. a fost confiscată pe considerentul că reprezenta a doua locuință pe care nu a înstrăinat-o în termen legal. În fapt imobilul a fost preluat de la numita C.N., sora numitei A.I. Prin Sentința civilă nr. 2496/2006 a Judecătoriei Constanța s-a stabilit că reclamanta G.P.H.L. este unica moștenitoare a mamei sale A.I. Din imobilul în discuție, apartamentul de 61,60 m 2 format din 3 camere și dependințe, ocupat de chiriași a fost vândut acestora, I.L.

și M., prin Contractul din 28 august 1974, de către O.J.C.V.L. Constanța ocazie cu care noii proprietari au primit în folosință și un teren de 165 m 2 . Cumpărătorilor li s-a eliberat un Titlu de proprietate din 1974 asupra apartamentului cumpărat. Acest apartament a fost ulterior dobândit de soții D.A. și S. prin Contractul de schimb din 25 ianuarie 1996 încheiat cu I.L. și M. În urma decesului numitei M.I. au rămas ca moștenitori I.L., soț, și D.A., fiică. Apartamentul situat la parter (o cameră de 20,52 m 2 ) din același imobil a fost vândut chiriașei C.M., prin Contractul de vânzare din 11 decembrie 1996 încheiat cu R.A.E.D.P.P. Constanța în temeiul Legii nr. 112/1995.

Excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâți a fost respinsă având în vedere împrejurarea că acțiunea în revendicare inițiată de reclamanți a fost întemeiată pe dispozițiile de drept comun, art. 480 C. civ., astfel că reclamanților nu li se poate îngrădi dreptul de a se adresa instanței pe calea acțiunii petitorii, dreptul acestora fiind asigurat de Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Cât privește fondul acțiunii s-a constatat că preluarea imobilului, prin Decizia nr. 483/1981 a avut un caracter abuziv deoarece legile în temeiul cărora s-a făcut preluarea s-au aflat în conflict cu Constituția din 1974. S-a reținut că în jurisprudență s-a statuat că există posibilitatea ca instanțele de drept comun, în soluționarea unui litigiu având ca obiect valabilitatea titlului statului, pot să cerceteze măsura în care legile regimului socialist respectau legea fundamentală, atunci când soluționarea litigiului impune o atare cercetare. Tribunalul a reținut că în fapt prin Decizia nr. 483/1981 s-a confiscat imobilul, avându-se în vedere situația numitei C.N., sora lui A.I., (despre care s-a reținut că avea o a doua locuință neînstrăinată în termenul legal), deși imobilul confiscat - imobilul în litigiu - nu intrase în proprietatea acesteia.

Această situație a condus la concluzia instanței de fond că Decizia nr. 483/1981 este lovită de nulitate absolută. S-a constatat că preluarea nefiind legală, bunul are natura juridică a unui bun fără titlu, ceea ce justifică acțiunea în revendicare formulată de proprietarii neposesori împotriva deținătorilor actuali ai bunului. S-a reținut că reclamanții și-au justificat dreptul de proprietate asupra cotei indivize a imobilului spre deosebire de pârâții Consiliul Local al municipiului Constanța și respectiv Primarul municipiului Constanța, pârâții fiind în consecință obligați la atribuirea imobilului individualizat prin expertiza întocmită de expert G.M.

S-a constatat că partea din imobil care a fost dobândită de pârâții I., D. și C. prin Titlul de proprietate din 1974, Contractul de schimb din 1996 și Contractul de vânzare-cumpărare din 1996 nu poate fi restituită în natură, pârâții fiind dobânditori de bună-credință potrivit art. 1898 C. civ., bună-credință prezumată, prezumție nerăsturnată prin probele administrate de reclamanți, pârâții aflându-se într-o eroare invincibilă care a produs efecte juridice, iar protejarea actelor juridice încheiate cu bună-credință este o constantă a jurisprudenței instanțelor naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului. În raport de apărarea formulată de pârâta C.M. în cererea reconvențională - în sensul că dreptul de proprietate asupra apartamentului de 20,52 m 2 l-a dobândit prin Contractul de cumpărare din 1996 s-a constatat că pretențiile din cererea reconvențională pe art. 1895 C. civ.

sunt nefondate. Soluția respingerii cererii reconvenționale s-a bazat și pe considerentele reținute cât privește respingerea cererii reclamanților de constatare a nulității titlurilor de proprietate ale pârâților. 2. Instanța de apel Curtea de Apel Constanța prin Decizia civilă nr. 315 C din 30 decembrie 2010 a respins apelurile formulate de pârâții C.M., D.S., I.L., D.A., D.M.A., Consiliul Local al Municipiului Constanța și Municipiul Constanța precum și cererea de aderare la apel formulată de Regia Autonomă de Exploatare a Domeniului Public și Privat Constanța. A fost admis apelul reclamanților G.P.H.L. și S.E.. Ca urmare, a fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că a fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanța să propună despăgubiri în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru reclamanți pentru partea din imobil înstrăinată chiriașilor cumpărători și pentru suprafața de teren de 165 m 2 ce nu pot fi restituite în natură.

Instanța de apel a examinat împreună apelurile declarate de pârâții Municipiul Constanța, Consiliul Local al Municipiului Constanța, D.S., D.A., D.M. și I.L., având critici comune și a constatat următoarele: Criticile vizând reconstituirea cadrului procesual în raport de capetele de cerere formulate și incidența în cauză a art. 297 C. proc. civ. au fost apreciate ca nefondate. Sub acest aspect s-a reținut că potrivit art. 57 - 64 C. proc. civ. numai părțile pot chema în judecată alte persoane, instanța neputând impune reclamantului persoanele cu care trebuie acesta să se judece, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilității. S-a constatat așadar că apelanții-pârâți nu au fost lezați în drepturile lor procesuale ca urmare a soluționării acțiunii în cadrul procesual stabilit de reclamanți prin acțiune.

Cât privește excepția admisibilității acțiunii în restituire, promovată de reclamanți în anul 2007, în raport de existența Legii nr. 10/2001, s-a constatat că soluția primei instanțe, de respingere a acesteia, a fost corectă. Rațiunile acestei soluții au fost însă suplinite de instanța de apel sub următoarele aspecte: Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii s-a stabilit că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, atâta timp cât nu se aduce atingere securității circuitului civil și drepturilor dobândite de terții de bună-credință, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un „bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la instanță.

S-a reținut, potrivit jurisprudenței Curții Europene (cauza Viașu), că în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, „bun" poate desemna atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale inclusiv, în anumite situații bine definite, creanțe pentru care titularul demonstrează că acestea au un temei suficient în legislația națională și în baza cărora se poate pretinde că petentul are cel puțin „o speranță legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate. În acest sens s-au reținut considerentele Curții Europene în cauzele Broniowski împotriva Slovaciei și Viașu împotriva României în sensul că o legislație proprie adoptată de un stat după ratificarea Convenției, inclusiv a Primului Protocol și care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în regimul anterior, poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Primul Protocol al Convenției.

În mod egal s-a reținut că în cauza pilot Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a apreciat că transformarea „interesului patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării într-o „valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi. În cazul dedus judecății s-a constatat că reclamanții s-au conformat dispozițiilor legii speciale de reparație (Legea nr. 10/2001) și au formulat o notificare cu privire la imobilul din Constanța, Bd. D., notificare nesoluționată până în prezent, adică după 9 ani de la declanșarea procedurii administrative.

S-a constatat așadar că în mod justificat reclamanții s-au adresat instanței judecătorești pentru realizarea dreptului lor și pentru sancționarea lentorii autorităților administrative în soluționarea notificării. S-a reținut că în acest sens este și Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în soluționarea unui recurs în interesul legii prin care s-a statuat că instanțelor li se conferă o jurisdicție deplină de a supune controlului, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării și de a soluționa în mod direct pretențiile reclamantului a cărui notificare nu a fost soluționată în termenul legal de 60 de zile.

S-a mai reținut că în cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană a considerat că reglementarea unei proceduri speciale de reparare a prejudiciilor cauzate foștilor proprietari și aplicarea acestei proceduri cu prioritate în raport de acțiunea de drept comun pentru restituirea imobilelor, nu reprezintă, prin ea însăși, o problemă din perspectiva Convenției dacă, potrivit circumstanțelor concrete ale speței, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, apare ca o cale de drept efectivă, acest aspect urmând a fi certificat de către instanța de judecată. În cazul dedus judecății s-a constatat că organele administrative, prin comportamentul lor de neîndeplinire a obligației de a pronunța o decizie în 60 de zile și de a nu cere reclamanților informații utile, într-un termen rezonabil, au pus sub semnul îndoielii eficiența mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001.

În această situație s-a apreciat că nu li se poate interzice reclamanților accesul la instanță pentru a analiza și cenzura comportamentul unității administrativ-teritoriale. Cât privește criticile formulate de pârâții D. cu privire la restituirea în natură a mansardei imobilului s-a apreciat că acestea sunt neîntemeiate întrucât acești pârâți nu justifică un drept de proprietate asupra acestei părți din imobil, iar împrejurarea că accesul în mansardă se realizează din locuința lor nu poate fi un impediment la restituirea mansardei. S-a mai susținut că reclamanții nu au solicitat și nici prima instanță nu a stabilit o servitute de trecere asupra locuinței acestor pârâți, problema accesului reclamanților în mansardă nefăcând obiectul acțiunii.

Câtă vreme față de pârâții D. nu s-a stabilit nici o obligație legată de acest aspect, ei nu sunt lezați în dreptul lor de proprietate. S-a mai reținut că pârâții nu au dovedit că nu există o altă variantă de acces în mansardă, eventual printr-o scară exterioară, construită pe cheltuiala reclamanților care vor folosi acel spațiu. Critica pârâților D. cu privire la refuzul instanței de a valorifica toate apărările invocate de aceștia, inclusiv pe cale de excepție, nu a fost primită, în raport de împrejurarea că instanța de fond cu ocazia verificării valabilității titlului pârâților-cumpărători, a analizat buna-credință a acestora la momentul achiziționării imobilului și a respins ca nefondată acțiunea în revendicarea formulată de reclamanți în contradictoriu cu acești pârâți.

Criticile formulate de apelanta R.A.E.D.P.P. Constanța prin cererea de aderare la apelul reclamanților au fost considerate nefondate. S-a reținut că reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului din Bd. D. care parțial a fost înstrăinat conform Legii nr. 112/1995 chiriașei C.M., restul aflându-se în proprietatea privată a Municipiului Constanța și în administrarea R.A.E.D.P.P. Constanța. Calitatea procesuală pasivă a acestei pârâte a fost pe deplin dovedită față de capătul de cerere din acțiunea principală prin care s-a solicitat constatarea nulității și a Contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996 în care R.A.E.D.P.P. figurează ca parte. În raport de împrejurarea că R.A.E.D.P.P.

administrează o parte din construcție, s-a constatat că prezența în proces a acestei părți este justificată de interesul reclamanților ca hotărârea de restituire a imobilului revendicat să-i fie opozabilă și acestei pârâte. Criticile formulate prin apelul pârâtei C.M. au fost respinse ca nefondate. Instanța de apel a plecat de la premiza că apelul este o cale de atac îndreptată împotriva unei hotărâri judecătorești nedefinitive și deci este un mijloc de procedură de continuare a procesului (în cadrul stabilit în fața primei instanțe sub aspectul părților și obiectului) și nu un mijloc de dezvoltare a cadrului procesual prin care să se formuleze noi pretenții între părți sau să se atragă în judecată și alte persoane.

Or, prin cererea reconvențională această pârâtă a solicitat să se constate că a dobândit în temeiul art. 1895 C. civ. dreptul de proprietate asupra apartamentului său de 20,25 m 2 prin uzucapiune. În raport de situația de drept și de fapt reținută - constatarea valabilității Contractului din 11 decembrie 1996 prin care această pârâtă a dobândit spațiul ce îl ocupă în imobil, titlu care nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească - s-a constatat că în mod întemeiat s-a reținut că această pârâtă a dobândit bunul în temeiul unei convenții și titlul exhibat de pârâtă este preferabil celui exhibat de reclamanți, fiind încheiat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor legale.

În raport de susținerea apelantei că rațiunea formulării cererii reconvenționale a fost aceea de a i se constata dreptul de servitute asupra terenului aferent imobilului în litigiu, instanța de apel a observat că pârâta nu a învestit instanța cu o acțiune în constatarea dreptului său de proprietate asupra terenului aferent locuinței cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a observat, în primul rând că o asemenea cerere este nouă în apel și nu poate fi primită iar pe de altă parte, că situația juridică a terenului aferent locuinței înstrăinate și care nu se restituie foștilor proprietari se poate reglementa în condițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991 (procedură care nu a făcut obiectul cauzei).

Criticile reclamanților din apelul acestora au fost considerate în parte întemeiate. S-a observat că instanța nu avea să se pronunțe și asupra pârâtei I.M. în raport de decesul acesteia, adus la cunoștința instanței la 24 februarie 2010 de pârâții D. și I. care au și indicat că sunt moștenitorii acestei decedate. Ca urmare, în mod legal, conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 hotărârea instanței de fond s-a pronunțat în raport de moștenitorii acestei defuncte (D.A. și I.L.). S-a constatat că în mod corect s-a procedat la o comparare de titluri, operațiune ce se impunea a fi realizată cu respectarea principiilor ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros și al asigurării securității circuitului civil.

S-a reținut că soluția instanței de fond coincide și cu jurisprudența Curții Europene care a statuat că un drept de proprietate al dobânditorului de bună-credință, constituit în baza legii și validat în dreptul intern printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, este protejat de art. 1 din Primul Protocolul Adițional la Convenție, acești proprietari neputând fi puși în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut bunurile în discuție. S-a reținut că pârâții persoane fizice s-au legitimat ca proprietari cu titlurile prezentate (amintite mai sus), prezumția că aceștia au fost de bună-credință la momentul obținerii titlului lor nu a fost răsturnată, iar eroarea în care s-au aflat cu privire la calitatea vânzătorului (Statul Român) de proprietar al bunului, a fost o eroare comună, unanimă și invincibilă.

Sub acest din urmă aspect s-a observat că în perioada 1990 - 2002 reclamanții nu au inițiat față de posesorii imobilului nici o acțiune de recuperare a bunului, lipsa oricăror tulburări din partea adevăraților proprietari, coroborată cu inexistența unei notificări în cartea funciară a chiriașilor pe care le-au făcut în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru revendicarea imobilului, au creat convingerea generală, fără echivoc, și contradicție, că proprietarul real al bunului a fost Statul Român. Ca urmare, instanța de apel a constatat că instanța de fond a făcut o judicioasă aplicare a principiului ocrotirii bunei-credințe a dobânditorului cu titlu oneros al imobilului cât și a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție reținând că în conflictul de interese între adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință, este preferat acesta din urmă.

Apelul reclamanților a fost apreciat ca întemeiat numai sub aspectul criticii referitoare la împrejurarea că dreptul reclamanților nu a fost realizat în procedura Legii nr. 10/2001, notificarea formulată de aceștia nefiind soluționată nici la momentul judecării prezentului proces. S-a constatat că instanța de judecată, învestită cu o acțiune având ca obiect restituirea imobilului din Bd. D. din Constanța, nu se poate rezuma doar la soluționarea pretențiilor reclamanților numai cu privire la partea din imobil (construcție și teren) neînstrăinată și să trimită reclamanții spre o altă procedură pentru partea, din imobil, înstrăinată. S-a reținut, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că acțiunea în revendicare este o acțiune reală iar acest caracter se conservă atâta timp cât există și posibilitatea de a readuce bunul revendicat în patrimoniul solicitantului.

În situația în care bunul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț, care a dobândit irevocabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție la despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală. În mod legal s-a observat că potrivit Deciziei XX din 19 iunie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că instanțele de judecată sunt competente să soluționeze pe fond nu numai contestația împotriva deciziei de respingere a cererilor de restituire în natură ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la aceasta.

Ca urmare, Curtea de Apel, observând că o parte din imobil nu mai poate fi restituită în natură, integral, a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de măsuri reparatorii în echivalent pentru acea parte, prin mecanismul reglementat de Legea nr. 247/2005 în art. 1 și în condițiile art. 16 din Titlul VII al acesteia. Sub acest din urmă aspect s-a admis apelul reclamanților și s-a dispus ca sentința Tribunalului să fie schimbată în sensul obligării primarului să facă o propunere de despăgubire reclamanților, conform Titlului VII al legii pentru partea de imobil ce nu se poate restitui în natură (construcție și teren). 3. Recurs Reclamanții au formulat recurs împotriva deciziei Curții de Apel invocând ca motiv art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În fapt criticile s-au axat pe greșita constatare că pârâții persoane fizice sunt dobânditori de bună-credință. Recurenții au susținut că s-au făcut dovezi în cauză cu privire la împrejurarea că la momentul cumpărării apartamentului (în temeiul Legii nr. 4/1973 lege abrogată prin Legea nr. 50/1991) de către familia I. de la stat, chiriașii de la acea dată știau că imobilul nu aparține statului, nefiind construit din fondurile acestuia, ei locuind permanent în aceleași imobile cu mama și, respectiv, bunica lor. S-a mai susținut că titlul pârâților I. este lovit de nulitate și din perspectiva nerespectării Legii nr. 4/1973 care se referea la vânzarea de locuințe construite din fondurile statului, situație neîntrunită de imobilul în discuție.

S-a criticat faptul că instanțele au omis să se pronunțe și asupra capătului de cerere privind revendicarea în natură a părții din imobil înstrăinată cu rea-credință de statul neproprietar, întemeiat pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. Sub acest din urmă aspect s-a criticat faptul că instanțele nu au procedat la o comparare de titlu și în această operație să dea prioritate titlului reclamanților ca fiind mai bine caracterizat. S-a reținut că statul nefiind proprietar nu putea încheia valabil contracte de vânzare, asemenea acte fiind lovite de nulitate absolută prin cauza ilicită (art. 966 C. civ.) a acestora. Intimata-pârâtă R.A.E.D.P.P.

Constanța prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat în raport de faptul că recurenții-reclamanți au făcut simple susțineri cât privește informarea autorităților despre intenția de revendicare, și nu au putut să producă probe în acest sens, această pârâtă neputând presupune intenția reclamanților de recuperare a imobilului, vânzarea fiind făcută cu respectarea normelor metodologice date în aplicarea Legii nr. 112/1995 cât privește faptul că apartamentele vândute nu erau ocupate de foștii proprietari, obligație inserată expres în art. 9 alin. (2), iar foștii proprietari nu au notificat această instituție despre intenția de cumpărare decât ulterior întocmirii actelor de înstrăinare.

Intimații-pârâți D.S., D.A., D.M. și I.L. au solicitat și aceștia prin concluziile scrise, depuse la dosar, respingerea recursului ca nefondat. 4. Analiza instanței de recurs Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este legală și temeinică, în cauză nefiind întrunite condițiile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat ca motiv de recurs. Atât în apel cât și în recurs reclamanții au criticat faptul că instanțele nu s-au pronunțat asupra revendicării întemeiate pe art. 480 - 481 C. civ. și nu au operat compararea care trebuia soluționată prin acordarea priorității titlului reclamantului ca fiind mai bine conturat, statul nefiind proprietar și deci neputând înstrăina.

Critica este nefondată. Reclamanții au învestit tribunalul cu o acțiune în care s-au identificat trei capete de cerere - constatare a nulității Deciziei nr. 483/1981 de trecere a imobilului în proprietatea statului, constatarea nulității absolute a Titlului de proprietate din 22 octombrie 1974 și obligarea pârâților să lase în posesie și proprietate imobilul, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate. Acțiunea a fost completată de reclamanți ulterior, la 24 martie 2008, în raport de apărările pârâților, în sensul că s-a solicitat constatarea nulității absolute a următoarelor acte: - Contractul de vânzare-cumpărare din 23 august 1974 ce a stat la baza emiterii Titlului de proprietate din 22 octombrie 1974 pe numele I.M.

și I.L.,; - Contractul de schimb de locuință autentificat la 25 ianuarie 2006 și - Contractul de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996 încheiat de pârâta-reclamantă C.M. Motivul nulității invocate a fost în mod exclusiv cauza ilicită - art. 966 C. civ. - statul nefiind proprietar, nu putea înstrăina. Instanța de fond s-a pronunțat asupra cererilor de constatare a nulității actelor indicate (titlurile pârâților) și a constatat că motivul de nulitate invocat - lipsa calității de proprietar al statului asupra imobilului dobândit fraudulos - nu operează în raport de buna-credință a pârâților, prezumție nerăsturnată de reclamanți. Curtea de Apel a reținut că în mod corect s-a constatat de către instanța de fond buna-credință a pârâților, în înțelesul art. 1898 C. civ., în cauză făcându-se aplicarea art. 1899 alin. (2) C. civ.

Instanța de apel a făcut o amplă analiză a aplicării la speța dedusă judecății a înțelesului noțiunii de bună-credință și a constatat că reclamanții, în sarcina cărora stătea dovedirea relei-credințe a pârâților, nu au făcut aceste dovezi, aceștia rezumându-se - ca și în recurs - la susținerea faptului că pârâții (I. și C.) au fost de rea-credință pentru că au cunoscut originea imobilului în care locuiau și, respectiv, în care urmau să locuiască (D.) la momentul obținerii titlului. O primă observație este aceea că reclamanții-recurenți nu au indicat sub ce aspect este eronată interpretarea sau greșită aplicarea textului incident în cauză legat de constatarea bunei-credințe, pentru a putea reține, în contextul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., acest motiv de recurs. Pe de altă parte este de observat că analiza valabilității titlurilor prezentate de pârâți a fost făcută de instanță din perspectiva motivului de nulitate invocat - art. 966 C. civ. - lipsa cauzei dedusă din împrejurarea că statul nu era proprietar la minutul înstrăinării. Instanțele au constatat nelegală preluarea bunului constatând nulitatea Deciziei nr. 483/1987, împrejurare care a și determinat mecanismul de restituire parțială în natură a imobilului, partea care nu fusese înstrăinată. Consecința firească a constatării valabilității titlurilor prezentate de pârâți a fost concretizată - în soluția admiterii în parte a cererii de revendicare (în termenii în care aceasta a fost formulată, adică în temeiul art. 480 - 481 C. civ.) și obligarea la restituirea în natură, în favoarea reclamanților, a imobilului cu excepția apartamentelor înstrăinate.

Examinarea în cauză a excepției admisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., în condițiile în care reclamanții nu au uzat de dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, excepție respinsă, a relevat împrejurarea că reclamanții au formulat în termen o notificare pentru imobil, nerezolvată nici în momentul judecății în apel a acestei acțiuni. S-a observat că reclamanții au formulat o Notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 din 17 octombrie 2001 - cum rezultă din documentele din dosarul Tribunalului, în care S.E. (procurist) completează dosarul de revendicare a imobilului din Bd. D. cu acte. Cum acestei notificări nu i s-a dat o rezolvare, reclamanții, în mod justificat s-au adresat instanței, la 5 decembrie 2007, cu o acțiune pentru ca instanța să se pronunțe cu privire la temeinicia pretențiilor lor, restituirea în natură a imobilului din Bd.

D. Constanța ca urmare a constatării caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat (în temeiul Decretului nr. 223/1974) cât și ca urmare a stabilirii caracterului preferabil al titlului exhibat de reclamanți, în raport de stat și de chiriașii cumpărători. Instanța de fond a făcut compararea titlurilor prezentate de părți și a explicat motivele pentru care a dat preferință titlurilor pârâților persoane fizice. S-a apreciat că o atare acțiune - pentru realizarea drepturilor lor și pentru sancționarea lentorii autorizațiilor administrative în procedura specială a Legii nr. 10/2001 - deci cu un dublu caracter - este admisibilă reținându-se că soluția este în acord și cu cele stabilite prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii, din perspectiva competențelor instanțelor de judecată.

Ca urmare critica potrivit căreia instanțele nu s-au pronunțat pe revendicarea formulată în temeiul art. 480 - 481 C. civ. este nefondată. Nici critica referitoare la neaplicarea în cauză a mecanismului comparării de titluri-solicitare care, în lipsa unui subsidiar al acțiunii, anihilează solicitarea constatării nulității titlului pârâtului (întrucât comparația nu se poate face decât între titluri valabile), nu este fondată. Caracterul complex al acțiunii a presupus că, urmare a constatării valabilității titlurilor prezentate de pârâți asupra spațiilor înstrăinate de stat acestora a presupus în mod necesar constatarea că ceea ce se restituie din imobil este porțiunea neînstrăinată în mod valabil către pârâții persoane fizice.

Soluția este corectă și a fost explicată prin argumentele de drept și de fapt inserate în considerentele Deciziei Curții de Apel care a sesizat natura mixtă a acțiunii pronunțată în contextul special al nesoluționării notificării la Legea nr. 10/2001 - de peste 9 ani. Instanța de apel a primit critica reclamanților în sensul că instanța de fond, prin admiterea acțiunii nu a soluționat în întregime pretențiile în revendicarea imobilului, în întregul său, câtă vreme măsura înstrăinării unei părți din acesta chiar dacă se impune reclamanților ca realitate juridică ale cărei efecte trebuie respectate, ea nu se poate constitui în sancțiune față de reclamanții care se văd deposedați de o parte a proprietății ca efect al intervenției unor acte de înstrăinare care își produc efectele juridice erga omnes.

Acesta a fost argumentul pentru care instanța de apel a considerat necesar să completeze soluția primei instanțe cu obligația instituită în sarcina pârâților persoane fizice de a face propuneri de despăgubiri prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru partea din imobil imposibil de restituit. Cât privește criticile referitoare la împrejurarea că titlurile pârâților persoane fizice sunt nule și sub alte aspecte nu numai în ce privește reaua-credință a dobânditorilor, se constată că acestea sunt neîntemeiate. Instanțele au făcut în principal și exclusiv analiza titlurilor în raport de motivul de nulitate invocat și, ca urmare, au respectat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. obligația aceasta fiind îndeplinită în raport de obiectul sesizării. De aceea invocarea greșitei aplicări a dispozițiilor Legii nr. 4/1973 - sub imperiul căreia s-a încheiat contractul de cumpărare al imobilului de către pârâții I.L. și M. - se situează în afara petitului acțiunii. Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. care se aplică în virtutea art. 316 C. proc. civ. și judecății recursului, se prohibă, în această cale de atac, schimbarea calității părților, cauzei, sau obiectului cererii de chemare în judecată precum și formularea de alte cereri noi. De altfel criticile nu s-au referit la nici unul din argumentele evocate de instanțe sub aspectul situației de fapt și de drept reținute în cauză.

Pentru considerentele sus-arătate s-a constatat că în cauză nu au fost dovedite motive de modificare a deciziei în raport de motivul invocat astfel că recursul reclamanților a fost respins. Intimata-pârâtă R.A.E.D.P.P. Constanța prin întâmpinarea depusă a solicitat obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesului. La soluționarea cererii de cheltuieli de judecată se va reține împrejurarea că în fazele judecătorești precedente (fond și apel) reclamanții au avut câștig de cauză - chiar și prin admiterea în parte a acțiunii, astfel că au beneficiat de cheltuieli de judecată, dispuse de instanță în favoarea acestora. Petenta R.A.E.D.P.P. Constanța a depus la dosar în dovedirea pretențiilor sale de cheltuieli de judecată în faza recurs dovada plății onorariului de avocat în sumă de 200 RON (Ordin de plată din 4 mai 2011) plătit cabinetului de avocatură A.M.

iar cu delegația din dosar a făcut dovada că a angajat serviciile acestui avocat în cauză (care a formulat și depus la dosar, în apărare, o întâmpinare). Ca urmare, constatând dovedite în parte pretențiile formulate, cererea de cheltuieli de judecată formulate de această parte a fost admisă în parte, fiind obligați recurenții, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la 200 RON cu acest titlu către intimata-pârâtă R.A.E.D.P.P. Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.P.H.L. și S.E. împotriva Deciziei nr. 315/C din 30 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Admite în parte cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimata-pârâtă R.A.E.D.P.P. Constanța și obligă pe recurenți la 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către această parte. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2011.