ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8072/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8072/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 5 decembrie

2007 pe rolul Judecătoriei Constanța reclamanții G.P.H.L. și S.A. au chemat în

judecată pe pârâții D.S., D.A., D.R., R.M., I.L., I.M., Consiliul Local al

Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin primar pentru constatarea

nulității absolute a Deciziei nr. 483 din 12 decembrie 1981 a fostului Consiliu

Popular al Județului Constanța și constatarea valabilității neîntrerupte a

dreptului lor de proprietate asupra imobilului situat în Constanța, Bd. D.

S-a mai solicitat

constatarea nulității absolute a Titlului de proprietate din 22 octombrie 1974

și ca urmare, obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul compus din teren 330 m

2

și construcția

formată din subsol, parter, pod (mansardă) și dependințe, prin comparare de

titluri.

Pârâta C.M. a

formulat o cerere reconvențională la 20 februarie 2008 prin care a solicitat ca

în baza art. 1895 C. civ. să se constate că a dobândit prin uzucapiunea de 10

ani proprietatea asupra apartamentului situat la parterul imobilului din Bd. D.

Constanța (în suprafață utilă de 20,52 m

2

).

În motivarea cererii

pârâta-reclamantă a arătat că a cumpărat apartamentul mai sus individualizat

prin Contractul încheiat la 11 decembrie 1996 cu R.A.E.D.P.P. Constanța și nu a

avut niciodată sentimentul că nu a contractat cu adevăratul proprietar, nefiind

atenționată niciodată anterior lunii decembrie 2007 cu privire la intenția

fostului proprietar de a revendica imobilul.

Judecătoria Constanța

prin Sentința civilă nr. 18830 din 27 octombrie 2008 a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, constatând că valoarea

imobilului revendicat, potrivit expertizei efectuate în cauză, este de

9.176.451.600 lei (vechi).

Tribunalul Constanța,

primind cauza prin declinare, a soluționat-o prin Sentința  nr. 766 din 21

aprilie 2010.

A fost admisă în

parte acțiunea și a fost constatată nulitatea absolută a Deciziei nr. 483/1981

emisă de Consiliul Local al Județului Constanța. Au fost obligați pârâții

Consiliul Local și Primarul să lase reclamanților în deplină proprietate

imobilul situat în Bd. D. Constanța (identificat conform expertizei G.M.) și

anume: teren în suprafață de 165 m

2

și construcțiile: corp A demisol

(camerele 11, 12, 13, 15) și mansarda (încăperile 18,19,20,21), corp C parter

(încăperile 16,17).

Au fost respinse ca

nefondate celelalte pretenții din acțiunea principală și cererea

reconvențională formulată de pârâta C.M.

Pârâții au fost

obligați la 500 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamanților.

În motivarea acestei

soluții Tribunalul a reținut că reclamanții - potrivit certificatelor de

moștenitor și Sentinței civile nr. 2496/2006 a Judecătoriei Constanța - sunt

moștenitori legali ai proprietarilor inițiali ai imobilului și anume L.I. și

A.I. care au cumpărat imobilul - conform Contractului autentic din 15 mai 1948

- situat în Constanța, Bd. D. (teren 330 m

2

și construcții) de la

M.N. și L.A.S. (născută N.).

L.I. a fost condamnat

la închisoare și confiscarea averii - Sentința penală nr. 3491/1960 definitivă

prin Decizia penală nr. 760/1960 - și, ca urmare, imobilul a fost preluat de

fostul Sfat Popular al Orașului Constanța.

Prin Decizia nr.

385/1961 - urmare unei cereri de ieșire din indiviziune formulată de A.I. -

cota de Vi din imobil i-a fost atribuită acestei coproprietare, restul de Vi

rămânând în proprietatea statului.

Prin Decizia nr. 483

din 12 decembrie 1981 emisă de Consiliul Popular al Județului Constanța cota de

Vt din imobil aflată în proprietatea numitei A.I. a fost confiscată pe

considerentul că reprezenta a doua locuință pe care nu a înstrăinat-o în termen

legal. În fapt imobilul a fost preluat de la numita C.N., sora numitei A.I.

Prin Sentința civilă

nr. 2496/2006 a Judecătoriei Constanța s-a stabilit că reclamanta G.P.H.L. este

unica moștenitoare a mamei sale A.I.

Din imobilul în

discuție, apartamentul de 61,60 m

2

format din 3 camere și

dependințe, ocupat de chiriași a fost vândut acestora, I.L. și M., prin

Contractul din 28 august 1974, de către O.J.C.V.L. Constanța ocazie cu care

noii proprietari au primit în folosință și un teren de 165 m

2

.

Cumpărătorilor li s-a eliberat un Titlu de proprietate din 1974 asupra

apartamentului cumpărat.

Acest apartament a

fost ulterior dobândit de soții D.A. și S. prin Contractul de schimb din 25

ianuarie 1996 încheiat cu I.L. și M.

În urma decesului

numitei M.I. au rămas ca moștenitori I.L., soț, și D.A., fiică.

Apartamentul situat

la parter (o cameră de 20,52 m

2

) din același imobil a fost vândut

chiriașei C.M., prin Contractul de vânzare din 11 decembrie 1996 încheiat cu

R.A.E.D.P.P. Constanța în temeiul Legii nr. 112/1995.

Excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de pârâți a fost respinsă având în vedere

împrejurarea că acțiunea în revendicare inițiată de reclamanți a fost

întemeiată pe dispozițiile de drept comun, art. 480 C. civ., astfel că

reclamanților nu li se poate îngrădi dreptul de a se adresa instanței pe calea

acțiunii petitorii, dreptul acestora fiind asigurat de Constituție și de art. 6

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Cât privește fondul

acțiunii s-a constatat că preluarea imobilului, prin Decizia nr. 483/1981 a

avut un caracter abuziv deoarece legile în temeiul cărora s-a făcut preluarea

s-au aflat în conflict cu Constituția din 1974.

S-a reținut că în

jurisprudență s-a statuat că există posibilitatea ca instanțele de drept comun,

în soluționarea unui litigiu având ca obiect valabilitatea titlului statului,

pot să cerceteze măsura în care legile regimului socialist respectau legea

fundamentală, atunci când soluționarea litigiului impune o atare cercetare.

Tribunalul a reținut

că în fapt prin Decizia nr. 483/1981 s-a confiscat imobilul, avându-se în

vedere situația numitei C.N., sora lui A.I., (despre care s-a reținut că avea o

a doua locuință neînstrăinată în termenul legal), deși imobilul confiscat -

imobilul în litigiu - nu intrase în proprietatea acesteia.

Această situație a

condus la concluzia instanței de fond că Decizia nr. 483/1981 este lovită de

nulitate absolută.

S-a constatat că

preluarea nefiind legală, bunul are natura juridică a unui bun fără titlu, ceea

ce justifică acțiunea în revendicare formulată de proprietarii neposesori

împotriva deținătorilor actuali ai bunului.

S-a reținut că

reclamanții și-au justificat dreptul de proprietate asupra cotei indivize a

imobilului spre deosebire de pârâții Consiliul Local al municipiului Constanța

și respectiv Primarul municipiului Constanța, pârâții fiind în consecință

obligați la atribuirea imobilului individualizat prin expertiza întocmită de

expert G.M.

S-a constatat că

partea din imobil care a fost dobândită de pârâții I., D. și C. prin Titlul de

proprietate din 1974, Contractul de schimb din 1996 și Contractul de

vânzare-cumpărare din 1996 nu poate fi restituită în natură, pârâții fiind

dobânditori de bună-credință potrivit art. 1898 C. civ., bună-credință

prezumată, prezumție nerăsturnată prin probele administrate de reclamanți,

pârâții aflându-se într-o eroare invincibilă care a produs efecte juridice, iar

protejarea actelor juridice încheiate cu bună-credință este o constantă a

jurisprudenței instanțelor naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În raport de apărarea

formulată de pârâta C.M. în cererea reconvențională - în sensul că dreptul de

proprietate asupra apartamentului de 20,52 m

2

l-a dobândit prin

Contractul de cumpărare din 1996 s-a constatat că pretențiile din cererea

reconvențională pe art. 1895 C. civ. sunt nefondate.

Soluția respingerii

cererii reconvenționale s-a bazat și pe considerentele reținute cât privește

respingerea cererii reclamanților de constatare a nulității titlurilor de

proprietate ale pârâților.

Curtea de Apel

Constanța prin Decizia civilă nr. 315 C din 30 decembrie 2010 a respins

apelurile formulate de pârâții C.M., D.S., I.L., D.A., D.M.A., Consiliul Local

al Municipiului Constanța și Municipiul Constanța precum și cererea de aderare

la apel formulată de Regia Autonomă de Exploatare a Domeniului Public și Privat

Constanța.

A fost admis apelul

reclamanților G.P.H.L. și S.E.. Ca urmare, a fost schimbată în parte sentința

atacată în sensul că a fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanța să

propună despăgubiri în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru

reclamanți pentru partea din imobil înstrăinată chiriașilor cumpărători și

pentru suprafața de teren de 165 m

2

ce nu pot fi restituite în

natură.

Instanța de apel a

examinat împreună apelurile declarate de pârâții Municipiul Constanța,

Consiliul Local al Municipiului Constanța, D.S., D.A., D.M. și I.L., având

critici comune și a constatat următoarele:

Criticile vizând

reconstituirea cadrului procesual în raport de capetele de cerere formulate și

incidența în cauză a art. 297 C. proc. civ. au fost apreciate ca nefondate.

Sub acest aspect s-a

reținut că potrivit art. 57 - 64 C. proc. civ. numai părțile pot chema în

judecată alte persoane, instanța neputând impune reclamantului persoanele cu

care trebuie acesta să se judece, procesul civil fiind guvernat de principiul

disponibilității.

S-a constatat așadar

că apelanții-pârâți nu au fost lezați în drepturile lor procesuale ca urmare a

soluționării acțiunii în cadrul procesual stabilit de reclamanți prin acțiune.

Cât privește excepția

admisibilității acțiunii în restituire, promovată de reclamanți în anul 2007,

în raport de existența Legii nr. 10/2001, s-a constatat că soluția primei

instanțe, de respingere a acesteia, a fost corectă. Rațiunile acestei soluții

au fost însă suplinite de instanța de apel sub următoarele aspecte:

Prin Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea unui

recurs în interesul legii s-a stabilit că existența Legii nr. 10/2001 nu

exclude posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, atâta timp

cât nu se aduce atingere securității circuitului civil și drepturilor dobândite

de terții de bună-credință, căci este posibil ca reclamantul într-o atare

acțiune să se poată prevala de un „bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la instanță.

S-a reținut, potrivit

jurisprudenței Curții Europene (cauza Viașu), că în sensul art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, „bun"

poate desemna atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale inclusiv, în

anumite situații bine definite, creanțe pentru care titularul demonstrează că

acestea au un temei suficient în legislația națională și în baza cărora se

poate pretinde că petentul are cel puțin „o speranță legitimă" de a

redobândi efectiv dreptul de proprietate. În acest sens s-au reținut

considerentele Curții Europene în cauzele Broniowski împotriva Slovaciei și

Viașu împotriva României în sensul că o legislație proprie adoptată de un stat

după ratificarea Convenției, inclusiv a Primului Protocol și care prevede restituirea

totală sau parțială a bunurilor confiscate în regimul anterior, poate fi

considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din

Primul Protocol al Convenției.

În mod egal s-a

reținut că în cauza pilot Atanasiu și alții împotriva României, Curtea

Europeană a apreciat că transformarea „interesului patrimonial" ce rezultă

din simpla constatare a nelegalității naționalizării într-o „valoare

patrimonială" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție, se

subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de

recurs prevăzute de aceste legi.

În cazul dedus

judecății s-a constatat că reclamanții s-au conformat dispozițiilor legii

speciale de reparație (Legea nr. 10/2001) și au formulat o notificare cu

privire la imobilul din Constanța, Bd. D., notificare nesoluționată până în

prezent, adică după 9 ani de la declanșarea procedurii administrative.

S-a constatat așadar

că în mod justificat reclamanții s-au adresat instanței judecătorești pentru

realizarea dreptului lor și pentru sancționarea lentorii autorităților

administrative în soluționarea notificării.

S-a reținut că în

acest sens este și Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție dată în soluționarea unui recurs în interesul legii prin care s-a

statuat că instanțelor li se conferă o jurisdicție deplină de a supune

controlului, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de

soluționare a notificării și de a soluționa în mod direct pretențiile

reclamantului a cărui notificare nu a fost soluționată în termenul legal de 60

de zile.

S-a mai reținut că în

cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană a considerat că

reglementarea unei proceduri speciale de reparare a prejudiciilor cauzate

foștilor proprietari și aplicarea acestei proceduri cu prioritate în raport de

acțiunea de drept comun pentru restituirea imobilelor, nu reprezintă, prin ea

însăși, o problemă din perspectiva Convenției dacă, potrivit circumstanțelor

concrete ale speței, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, apare ca o cale

de drept efectivă, acest aspect urmând a fi certificat de către instanța de

judecată.

În cazul dedus

judecății s-a constatat că organele administrative, prin comportamentul lor de

neîndeplinire a obligației de a pronunța o decizie în 60 de zile și de a nu

cere reclamanților informații utile, într-un termen rezonabil, au pus sub

semnul îndoielii eficiența mecanismului administrativ reglementat de Legea nr.

10/2001.

În această situație

s-a apreciat că nu li se poate interzice reclamanților accesul la instanță

pentru a analiza și cenzura comportamentul unității administrativ-teritoriale.

Cât privește

criticile formulate de pârâții D. cu privire la restituirea în natură a

mansardei imobilului s-a apreciat că acestea sunt neîntemeiate întrucât acești

pârâți nu justifică un drept de proprietate asupra acestei părți din imobil,

iar împrejurarea că accesul în mansardă se realizează din locuința lor nu poate

fi un impediment la restituirea mansardei.

S-a mai susținut că

reclamanții nu au solicitat și nici prima instanță nu a stabilit o servitute de

trecere asupra locuinței acestor pârâți, problema accesului reclamanților în

mansardă nefăcând obiectul acțiunii. Câtă vreme față de pârâții D. nu s-a

stabilit nici o obligație legată de acest aspect, ei nu sunt lezați în dreptul

lor de proprietate. S-a mai reținut că pârâții nu au dovedit că nu există o

altă variantă de acces în mansardă, eventual printr-o scară exterioară, construită

pe cheltuiala reclamanților care vor folosi acel spațiu.

Critica pârâților D.

cu privire la refuzul instanței de a valorifica toate apărările invocate de

aceștia, inclusiv pe cale de excepție, nu a fost primită, în raport de

împrejurarea că instanța de fond cu ocazia verificării valabilității titlului

pârâților-cumpărători, a analizat buna-credință a acestora la momentul

achiziționării imobilului și a respins ca nefondată acțiunea în revendicarea

formulată de reclamanți în contradictoriu cu acești pârâți.

Criticile formulate

de apelanta R.A.E.D.P.P. Constanța prin cererea de aderare la apelul

reclamanților au fost considerate nefondate.

S-a reținut că

reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului din Bd. D. care

parțial a fost înstrăinat conform Legii nr. 112/1995 chiriașei C.M., restul

aflându-se în proprietatea privată a Municipiului Constanța și în administrarea

R.A.E.D.P.P. Constanța.

Calitatea procesuală

pasivă a acestei pârâte a fost pe deplin dovedită față de capătul de cerere din

acțiunea principală prin care s-a solicitat constatarea nulității și a

Contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996 în care R.A.E.D.P.P.

figurează ca parte.

În raport de

împrejurarea că R.A.E.D.P.P. administrează o parte din construcție, s-a constatat

că prezența în proces a acestei părți este justificată de interesul

reclamanților ca hotărârea de restituire a imobilului revendicat să-i fie

opozabilă și acestei pârâte.

Criticile formulate

prin apelul pârâtei C.M. au fost respinse ca nefondate.

Instanța de apel a

plecat de la premiza că apelul este o cale de atac îndreptată împotriva unei

hotărâri judecătorești nedefinitive și deci este un mijloc de procedură de

continuare a procesului (în cadrul stabilit în fața primei instanțe sub

aspectul părților și obiectului) și nu un mijloc de dezvoltare a cadrului

procesual prin care să se formuleze noi pretenții între părți sau să se atragă

în judecată și alte persoane.

Or, prin cererea

reconvențională această pârâtă a solicitat să se constate că a dobândit în

temeiul art. 1895 C. civ. dreptul de proprietate asupra apartamentului său de

20,25 m

2

prin uzucapiune. În raport de situația de drept și de fapt

reținută - constatarea valabilității Contractului din 11 decembrie 1996 prin

care această pârâtă a dobândit spațiul ce îl ocupă în imobil, titlu care nu a

fost anulat printr-o hotărâre judecătorească - s-a constatat că în mod

întemeiat s-a reținut că această pârâtă a dobândit bunul în temeiul unei

convenții și titlul exhibat de pârâtă este preferabil celui exhibat de

reclamanți, fiind încheiat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor

legale.

În raport de

susținerea apelantei că rațiunea formulării cererii reconvenționale a fost

aceea de a i se constata dreptul de servitute asupra terenului aferent imobilului

în litigiu, instanța de apel a observat că pârâta nu a învestit instanța cu o

acțiune în constatarea dreptului său de proprietate asupra terenului aferent

locuinței cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a observat, în

primul rând că o asemenea cerere este nouă în apel și nu poate fi primită iar

pe de altă parte, că situația juridică a terenului aferent locuinței

înstrăinate și care nu se restituie foștilor proprietari se poate reglementa în

condițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991 (procedură care nu a făcut obiectul

cauzei).

Criticile

reclamanților din apelul acestora au fost considerate în parte întemeiate.

S-a observat că

instanța nu avea să se pronunțe și asupra pârâtei I.M. în raport de decesul

acesteia, adus la cunoștința instanței la 24 februarie 2010 de pârâții D. și I.

care au și indicat că sunt moștenitorii acestei decedate. Ca urmare, în mod

legal, conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 hotărârea instanței de

fond s-a pronunțat în raport de moștenitorii acestei defuncte (D.A. și I.L.).

S-a constatat că în

mod corect s-a procedat la o comparare de titluri, operațiune ce se impunea a

fi realizată cu respectarea principiilor ocrotirii bunei-credințe a

subdobânditorului cu titlu oneros și al asigurării securității circuitului civil.

S-a reținut că

soluția instanței de fond coincide și cu jurisprudența Curții Europene care a

statuat că un drept de proprietate al dobânditorului de bună-credință,

constituit în baza legii și validat în dreptul intern printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, este protejat de art. 1 din Primul Protocolul

Adițional la Convenție, acești proprietari neputând fi puși în situația de a

suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut bunurile

în discuție.

S-a reținut că

pârâții persoane fizice s-au legitimat ca proprietari cu titlurile prezentate

(amintite mai sus), prezumția că aceștia au fost de bună-credință la momentul

obținerii titlului lor nu a fost răsturnată, iar eroarea în care s-au aflat cu

privire la calitatea vânzătorului (Statul Român) de proprietar al bunului, a

fost o eroare comună, unanimă și invincibilă. Sub acest din urmă aspect s-a

observat că în perioada 1990 - 2002 reclamanții nu au inițiat față de posesorii

imobilului nici o acțiune de recuperare a bunului, lipsa oricăror tulburări din

partea adevăraților proprietari, coroborată cu inexistența unei notificări în

cartea funciară a chiriașilor pe care le-au făcut în temeiul Legii nr. 10/2001

pentru revendicarea imobilului, au creat convingerea generală, fără echivoc, și

contradicție, că proprietarul real al bunului a fost Statul Român.

Ca urmare, instanța

de apel a constatat că instanța de fond a făcut o judicioasă aplicare a

principiului ocrotirii bunei-credințe a dobânditorului cu titlu oneros al

imobilului cât și a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

reținând că în conflictul de interese între adevăratul proprietar și

subdobânditorul de bună-credință, este preferat acesta din urmă.

Apelul reclamanților

a fost apreciat ca întemeiat numai sub aspectul criticii referitoare la

împrejurarea că dreptul reclamanților nu a fost realizat în procedura Legii nr.

10/2001, notificarea formulată de aceștia nefiind soluționată nici la momentul

judecării prezentului proces.

S-a constatat că

instanța de judecată, învestită cu o acțiune având ca obiect restituirea

imobilului din Bd. D. din Constanța, nu se poate rezuma doar la soluționarea

pretențiilor reclamanților numai cu privire la partea din imobil (construcție

și teren) neînstrăinată și să trimită reclamanții spre o altă procedură pentru

partea, din imobil, înstrăinată.

S-a reținut, potrivit

Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că acțiunea în

revendicare este o acțiune reală iar acest caracter se conservă atâta timp cât

există și posibilitatea de a readuce bunul revendicat în patrimoniul

solicitantului. În situația în care bunul a dispărut dintr-o cauză imputabilă

uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț, care a dobândit

irevocabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit

într-o pretenție la despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

În mod legal s-a

observat că potrivit Deciziei XX din 19 iunie 2007 Înalta Curte de Casație și

Justiție a stabilit că instanțele de judecată sunt competente să soluționeze pe

fond nu numai contestația împotriva deciziei de respingere a cererilor de

restituire în natură ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul

refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la aceasta.

Ca urmare, Curtea de

Apel, observând că o parte din imobil nu mai poate fi restituită în natură,

integral, a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de măsuri

reparatorii în echivalent pentru acea parte, prin mecanismul reglementat de

Legea nr. 247/2005 în art. 1 și în condițiile art. 16 din Titlul VII al

acesteia.

Sub acest din urmă

aspect s-a admis apelul reclamanților și s-a dispus ca sentința Tribunalului să

fie schimbată în sensul obligării primarului să facă o propunere de despăgubire

reclamanților, conform Titlului VII al legii pentru partea de imobil ce nu se

poate restitui în natură (construcție și teren).

Reclamanții au

formulat recurs împotriva deciziei Curții de Apel invocând ca motiv art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În fapt criticile

s-au axat pe greșita constatare că pârâții persoane fizice sunt dobânditori de

bună-credință.

Recurenții au

susținut că s-au făcut dovezi în cauză cu privire la împrejurarea că la

momentul cumpărării apartamentului (în temeiul Legii nr. 4/1973 lege abrogată

prin Legea nr. 50/1991) de către familia I. de la stat, chiriașii de la acea

dată știau că imobilul nu aparține statului, nefiind construit din fondurile

acestuia, ei locuind permanent în aceleași imobile cu mama și, respectiv,

bunica lor.

S-a mai susținut că

titlul pârâților I. este lovit de nulitate și din perspectiva nerespectării

Legii nr. 4/1973 care se referea la vânzarea de locuințe construite din

fondurile statului, situație neîntrunită de imobilul în discuție.

S-a criticat faptul

că instanțele au omis să se pronunțe și asupra capătului de cerere privind

revendicarea în natură a părții din imobil înstrăinată cu rea-credință de

statul neproprietar, întemeiat pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

Sub acest din urmă

aspect s-a criticat faptul că instanțele nu au procedat la o comparare de titlu

și în această operație să dea prioritate titlului reclamanților ca fiind mai

bine caracterizat.

S-a reținut că statul

nefiind proprietar nu putea încheia valabil contracte de vânzare, asemenea acte

fiind lovite de nulitate absolută prin cauza ilicită (art. 966 C. civ.) a

acestora.

Intimata-pârâtă

R.A.E.D.P.P. Constanța prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat

respingerea recursului ca nefondat în raport de faptul că recurenții-reclamanți

au făcut simple susțineri cât privește informarea autorităților despre intenția

de revendicare, și nu au putut să producă probe în acest sens, această pârâtă

neputând presupune intenția reclamanților de recuperare a imobilului, vânzarea

fiind făcută cu respectarea normelor metodologice date în aplicarea Legii nr.

112/1995 cât privește faptul că apartamentele vândute nu erau ocupate de foștii

proprietari, obligație inserată expres în art. 9 alin. (2), iar foștii

proprietari nu au notificat această instituție despre intenția de cumpărare

decât ulterior întocmirii actelor de înstrăinare.

Intimații-pârâți

D.S., D.A., D.M. și I.L. au solicitat și aceștia prin concluziile scrise,

depuse la dosar, respingerea recursului ca nefondat.

de recurs

Examinând hotărârea

atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este legală și

temeinică, în cauză nefiind întrunite condițiile de modificare prevăzute de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat ca motiv de recurs.

Atât în apel cât și

în recurs reclamanții au criticat faptul că instanțele nu s-au pronunțat asupra

revendicării întemeiate pe art. 480 - 481 C. civ. și nu au operat compararea

care trebuia soluționată prin acordarea priorității titlului reclamantului ca

fiind mai bine conturat, statul nefiind proprietar și deci neputând înstrăina.

Critica este

nefondată.

Reclamanții au

învestit tribunalul cu o acțiune în care s-au identificat trei capete de cerere

- constatare a nulității Deciziei nr. 483/1981 de trecere a imobilului în

proprietatea statului, constatarea nulității absolute a Titlului de

proprietate  din 22 octombrie 1974 și obligarea pârâților să lase în posesie și

proprietate imobilul, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate.

Acțiunea a fost

completată de reclamanți ulterior, la 24 martie 2008, în raport de apărările

pârâților, în sensul că s-a solicitat constatarea nulității absolute a

următoarelor acte:

- Contractul de

vânzare-cumpărare din 23 august 1974 ce a stat la baza emiterii Titlului de

proprietate din 22 octombrie 1974 pe numele I.M. și I.L.,;

- Contractul de

schimb de locuință autentificat la 25 ianuarie 2006 și

- Contractul de

vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996 încheiat de pârâta-reclamantă C.M.

Motivul nulității

invocate a fost în mod exclusiv cauza ilicită - art. 966 C. civ. - statul

nefiind proprietar, nu putea înstrăina.

Instanța de fond s-a

pronunțat asupra cererilor de constatare a nulității actelor indicate

(titlurile pârâților) și a constatat că motivul de nulitate invocat - lipsa

calității de proprietar al statului asupra imobilului dobândit fraudulos - nu

operează în raport de buna-credință a pârâților, prezumție nerăsturnată de

reclamanți.

Curtea de Apel a

reținut că în mod corect s-a constatat de către instanța de fond buna-credință

a pârâților, în înțelesul art. 1898 C. civ., în cauză făcându-se aplicarea art.

1899 alin. (2) C. civ.

Instanța de apel a

făcut o amplă analiză a aplicării la speța dedusă judecății a înțelesului

noțiunii de bună-credință și a constatat că reclamanții, în sarcina cărora

stătea dovedirea relei-credințe a pârâților, nu au făcut aceste dovezi, aceștia

rezumându-se - ca și în recurs - la susținerea faptului că pârâții (I. și C.)

au fost de rea-credință pentru că au cunoscut originea imobilului în care

locuiau și, respectiv, în care urmau să locuiască (D.) la momentul obținerii

titlului.

O primă observație

este aceea că reclamanții-recurenți nu au indicat sub ce aspect este eronată

interpretarea sau greșită aplicarea textului incident în cauză legat de

constatarea bunei-credințe, pentru a putea reține, în contextul art. 304 pct. 9

C. proc. civ., acest motiv de recurs.

Pe de altă parte este

de observat că analiza valabilității titlurilor prezentate de pârâți a fost

făcută de instanță din perspectiva motivului de nulitate invocat - art. 966 C.

civ. - lipsa cauzei dedusă din împrejurarea că statul nu era proprietar la

minutul înstrăinării.

Instanțele au

constatat nelegală preluarea bunului constatând nulitatea Deciziei nr.

483/1987, împrejurare care a și determinat mecanismul de restituire parțială în

natură a imobilului, partea care nu fusese înstrăinată.

Consecința firească a

constatării valabilității titlurilor prezentate de pârâți a fost concretizată -

în soluția admiterii în parte a cererii de revendicare (în termenii în care

aceasta a fost formulată, adică în temeiul art. 480 - 481 C. civ.) și obligarea

la restituirea în natură, în favoarea reclamanților, a imobilului cu excepția

apartamentelor înstrăinate.

Examinarea în cauză a

excepției admisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481

C. civ., în condițiile în care reclamanții nu au uzat de dispozițiile legii

speciale, Legea nr. 10/2001, excepție respinsă, a relevat împrejurarea că

reclamanții au formulat în termen o notificare pentru imobil, nerezolvată nici

în momentul judecății în apel a acestei acțiuni.

S-a observat că

reclamanții au formulat o Notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 din 17

octombrie 2001 - cum rezultă din documentele din dosarul Tribunalului, în care

S.E. (procurist) completează dosarul de revendicare a imobilului din Bd. D. cu

acte. Cum acestei notificări nu i s-a dat o rezolvare, reclamanții, în mod

justificat s-au adresat instanței, la 5 decembrie 2007, cu o acțiune pentru ca

instanța să se pronunțe cu privire la temeinicia pretențiilor lor, restituirea

în natură a imobilului din Bd. D. Constanța ca urmare a constatării

caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat (în temeiul

Decretului nr. 223/1974) cât și ca urmare a stabilirii caracterului preferabil

al titlului exhibat de reclamanți, în raport de stat și de chiriașii

cumpărători.

Instanța de fond a

făcut compararea titlurilor prezentate de părți și a explicat motivele pentru

care a dat preferință titlurilor pârâților persoane fizice.

S-a apreciat că o

atare acțiune - pentru realizarea drepturilor lor și pentru sancționarea

lentorii autorizațiilor administrative în procedura specială a Legii nr.

10/2001 - deci cu un dublu caracter - este admisibilă reținându-se că soluția

este în acord și cu cele stabilite prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii, din perspectiva

competențelor instanțelor de judecată.

Ca urmare critica

potrivit căreia instanțele nu s-au pronunțat pe revendicarea formulată în

temeiul art. 480 - 481 C. civ. este nefondată.

Nici critica

referitoare la neaplicarea în cauză a mecanismului comparării de

titluri-solicitare care, în lipsa unui subsidiar al acțiunii, anihilează

solicitarea constatării nulității titlului pârâtului (întrucât comparația nu se

poate face decât între titluri valabile), nu este fondată.

Caracterul complex al

acțiunii a presupus că, urmare a constatării valabilității titlurilor

prezentate de pârâți asupra spațiilor înstrăinate de stat acestora a presupus

în mod necesar constatarea că ceea ce se restituie din imobil este porțiunea

neînstrăinată în mod valabil către pârâții persoane fizice.

Soluția este corectă

și a fost explicată prin argumentele de drept și de fapt inserate în

considerentele Deciziei Curții de Apel care a sesizat natura mixtă a acțiunii

pronunțată în contextul special al nesoluționării notificării la Legea nr.

10/2001 - de peste 9 ani.

Instanța de apel a

primit critica reclamanților în sensul că instanța de fond, prin admiterea

acțiunii nu a soluționat în întregime pretențiile în revendicarea imobilului,

în întregul său, câtă vreme măsura înstrăinării unei părți din acesta chiar

dacă se impune reclamanților ca realitate juridică ale cărei efecte trebuie

respectate, ea nu se poate constitui în sancțiune față de reclamanții care se

văd deposedați de o parte a proprietății ca efect al intervenției unor acte de

înstrăinare care își produc efectele juridice erga omnes.

Acesta a fost

argumentul pentru care instanța de apel a considerat necesar să completeze

soluția primei instanțe cu obligația instituită în sarcina pârâților persoane

fizice de a face propuneri de despăgubiri prin echivalent, în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru partea din imobil imposibil de

restituit.

Cât privește

criticile referitoare la împrejurarea că titlurile pârâților persoane fizice

sunt nule și sub alte aspecte nu numai în ce privește reaua-credință a

dobânditorilor, se constată că acestea sunt neîntemeiate.

Instanțele au făcut

în principal și exclusiv analiza titlurilor în raport de motivul de nulitate

invocat și, ca urmare, au respectat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. obligația aceasta fiind îndeplinită în raport de obiectul sesizării.

De aceea invocarea

greșitei aplicări a dispozițiilor Legii nr. 4/1973 - sub imperiul căreia s-a

încheiat contractul de cumpărare al imobilului de către pârâții I.L. și M. - se

situează în afara petitului acțiunii. Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

care se aplică în virtutea art. 316 C. proc. civ. și judecății recursului, se

prohibă, în această cale de atac, schimbarea calității părților, cauzei, sau

obiectului cererii de chemare în judecată precum și formularea de alte cereri

noi.

De altfel criticile

nu s-au referit la nici unul din argumentele evocate de instanțe sub aspectul

situației de fapt și de drept reținute în cauză.

Pentru considerentele

sus-arătate s-a constatat că în cauză nu au fost dovedite motive de modificare

a deciziei în raport de motivul invocat astfel că recursul reclamanților a fost

respins.

Intimata-pârâtă

R.A.E.D.P.P. Constanța prin întâmpinarea depusă a solicitat obligarea

recurenților la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesului.

La soluționarea

cererii de cheltuieli de judecată se va reține împrejurarea că în fazele

judecătorești precedente (fond și apel) reclamanții au avut câștig de cauză -

chiar și prin admiterea în parte a acțiunii, astfel că au beneficiat de

cheltuieli de judecată, dispuse de instanță în favoarea acestora.

Petenta R.A.E.D.P.P.

Constanța a depus la dosar în dovedirea pretențiilor sale de cheltuieli de

judecată în faza recurs dovada plății onorariului de avocat în sumă de 200 RON

(Ordin de plată din 4 mai 2011) plătit cabinetului de avocatură A.M. iar cu

delegația din dosar a făcut dovada că a angajat serviciile acestui avocat în

cauză (care a formulat și depus la dosar, în apărare, o întâmpinare).

Ca urmare, constatând

dovedite în parte pretențiile formulate, cererea de cheltuieli de judecată

formulate de această parte a fost admisă în parte, fiind obligați recurenții,

în temeiul art. 274 C. proc. civ., la 200 RON cu acest titlu către

intimata-pârâtă R.A.E.D.P.P. Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții G.P.H.L. și S.E. împotriva Deciziei

nr. 315/C din 30 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Admite în parte

cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimata-pârâtă R.A.E.D.P.P.

Constanța și obligă pe recurenți la 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată

către această parte.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 noiembrie 2011.