ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4717/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 14 iulie 2009, reclamantul F.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

A.V.A.S., anularea deciziei nr. 198/2009.

Prin sentința civilă

nr. 264 din 23 februarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

contestația și a anulat decizia sus-menționată.

Prima instanță a reținut

că în anul 2001 reclamantul a depus notificare prin care a solicitat despăgubiri

în baza Legii nr. 10/2001 pentru suprafața de teren de 3.121 m.p., situată în mun.

Bacău, teren ce a fost expropriat în baza Decretului nr. 149/1979.

Pârâta a emis decizia

nr. 254 din 18 octombrie 2005, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii

în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001,

dispunându-se totodată înaintarea deciziei la Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

În urma restituirii dosarului

de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pârâta a emis decizia

nr. 198 din 16 iunie 2009, prin care a modificat art. 1 din decizia nr. 254 din

18 octombrie 2005, în sensul că a propus acordarea de măsuri reparatorii doar pentru

cota de 1/21 din terenul ce a făcut obiectul notificării.

Potrivit dispozițiilor

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de prevederile acestei legi beneficiază

și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanei îndreptățite.

Totodată, potrivit dispozițiilor

art. 4 alin. (4) din lege, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care

nu au urmat procedura prevăzută la Capitolul III din lege profită ceilalți moștenitori

ai persoanei îndreptățite, care au depus în termen cererea de restituire.

În cauza de față, singurul

moștenitor al defunctei T.V. care a formulat notificare în termen legal a fost contestatorul.

Susținerile pârâtei, în

sensul că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (1) din lege nu pot

fi reținute, întrucât aceste dispoziții legale au în vedere situația în care acordarea

măsurilor reparatorii este solicitată de mai multe persoane îndreptățite, coproprietare

ale bunului, fapt ce nu se regăsește în speța de față, notificarea nefiind formulată

de toți moștenitorii, ci numai de către contestator.

De asemenea, nu pot fi

ignorate dispozițiile art. 25 alin. (4) și (6) din Legea nr. 10/2001 care consacră

regimul juridic complex al dispoziției, în sensul că aceasta este asimilată înscrisului

sub formă autentică și constituie titlu executoriu, cu precizarea că decizia

nr. 254 din 18 octombrie 2005, nu a fost contestată de niciuna dintre părți, ceea

ce înseamnă că persoana în cauză are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia civilă

nr. 400 A din 28 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.

Pentru a pronunța această

hotărâre au fost avute în vedere, în esență, aceleași considerente de fapt și de

drept, rezultat al aprecierii corespunzătoare a probelor administrate în cauză,

respectiv al dispozițiilor legale incidente raportului juridic litigios.

În temeiul dispozițiilor

legii speciale - Legea nr. 10/2001 - s-a concluzionat în sensul că, în procesul

de soluționare a notificărilor, entitățile obligate la restituire au plenitudine

de competență în soluționarea notificărilor care fac obiectul procedurii administrative,

respectiv că, de principiu, obligația de restituire se concretizează fie în decizia/dispoziția

de restituire în natură, fie în decizia/dispoziția pentru acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent, fie în decizie/dispoziție motivată de respingere a cererii.

În ceea ce privește Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005

- aceasta are competența de a emite decizii referitoare la acordarea de titlurilor

de despăgubire și de stabilire a cuantumul final al despăgubirilor într-o procedură

administrativă, distinctă și ulterioară procedurii administrative prevăzută Legea

nr. 10/2001, pentru care legiuitorul a prevăzut o altă cale de atac.

Fiind vorba de un act

juridic civil, iar nu administrativ, dispoziția inițială nu putea fi modificată

prin dispoziția contestată, ci acest act administrativ putea fi supus cenzurii instanței

judecătorești sub aspectul condițiilor de valabilitate, cu atât mai mult cu cât

a produs efecte juridice din data de 08 octombrie 2005.

Tribunalul a aplicat în

mod corect și norma de drept comunitar care prevede respectarea dreptului de proprietate

privată și a recunoscut existența unui bun în patrimoniul intimatului.

Împotriva deciziei instanței

de apel a formulat cerere de recurs, la data de 30 august 2010, pârâta A.V.A.S.,

prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

S-a susținut că ambele

instanțe au aplicat și interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 atunci

când au stabilit că decizia nr. 198/2009 a A.V.A.S. este nelegală.

Prin decizia nr. 254

din 18 octombrie 2005, A.V.A.S. a propus acordarea de măsuri reparatorii în conformitate

cu dispozițiile art. 11 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001/R.

A.V.A.S. a reanalizat

dosarul și a emis decizia nr. 198 din 06 iunie 2009, prin care a modificat art.

1 din decizia 254 din 18 octombrie 2005, numai ca urmare a intervenției explicite

a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților - care a retransmis dosarul către A.V.A.S., cu

solicitarea expresă de a reanaliza întreaga documentație care a stat la baza soluționării

notificării - și numai in ceea ce privește cota din succesiune ce revine petentului

pentru imobilul revendicat, în sensul că „Se propune acordarea de măsuri reparatorii,

în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001/R, lui F.N.,

domiciliat în Bacău, pentru cota de 1/21 din terenul in suprafața de 3121 mp (...)”.

S-a avut în vedere că

din cuprinsul certificatului de moștenitor din 1979 rezultă că antecesoarea petentului,

F.M., a moștenit cota de 1/7 din masa succesorală a defunctei T.V. (fosta proprietară

a imobilului revendicat). Conform certificatului de moștenitor din 1997 rezultă

că petentul a moștenit cota de 1/3 din masa succesorală a defunctei F.M.

De pe urma defunctei T.V.

se poate constata că masa succesorală a cuprins și suma stabilită ca despăgubiri

pentru imobilul expropriat în baza Decretului nr. 194/1979, încasată, și, de asemenea,

a fost consemnată și calitatea de moștenitori a numiților F.M., T.I., T.V.A., T.A.V.,

B.E., C.A. și T.C., în cote de 1/7 fiecare.

La momentul preluării

abuzive a imobilului, dreptul de proprietate asupra acestuia fusese transmis în

temeiul dreptului succesoral în patrimoniul acestora, în cota de 1/7, deoarece antecesoarea

lor a decedat în luna aprilie a anului 1979 și imobilul a fost preluat de stat în

luna octombrie 1979.

Așadar, se poate reține

o stare de coproprietate la momentul preluării abuzive a imobilului în litigiu,

fiecare dintre moștenitori deținând câte o cotă indiviză din acest imobil, astfel

că reclamantul nu poate beneficia de despăgubiri pentru întregul imobil, întrucât

acesta nu era proprietar exclusiv al imobilului la momentul preluării abuzive, fiind

aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 4 alin. (4) din lege, deoarece comoștenitorii care au acceptat succesiunea

defunctei T.V. au încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat, conform procurii

din 28 octombrie 1979, astfel că nu au mai formulat notificare în temeiul Legii

nr. 10/2001.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce urmează:

Instanța de apel a răspuns

prin considerente legale pertinente criticilor de nelegalitate formulate, clarificând

cu prioritate competența și atribuțiunile fiecărei entități implicate în procesul

de soluționare a notificărilor depuse de persoanele îndreptățite, respectiv conținutul

obligației de restituire și al actului juridic constatator.

Astfel, s-a statuat corect

că entitățile obligate la restituire au plenitudine de competență în soluționarea

notificărilor care fac obiectul procedurii administrative.

Obligația de restituire

se concretizează fie în decizia/dispoziția de restituire în natură, fie în decizia/dispoziția

pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, fie în decizie/dispoziție

motivată de respingere a cererii.

În privința Comisiei Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor - conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 -

s-a reținut corect că aceasta emite decizii referitoare la acordarea de titluri

de despăgubire și la stabilirea cuantumul final al despăgubirilor într-o procedură

administrativă, distinctă și ulterioară procedurii administrative prevăzută Legea

nr. 10/2001, pentru care legiuitorul a prevăzut o altă cale de atac, iar nu reluarea

procedurii administrative la inițiativa acestei comisii.

Numai în măsura în care

deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor

sunt contestate în justiție în condițiile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001,

acestea pot fi modificate sau anulate de instanță.

Unitățile sau entitățile

învestite cu soluționarea notificărilor potrivit nr. 10/2001 nu acționează ca reprezentanți

ai puterii publice a statului - pentru a se putea prevala de aptitudinea revocării

actului administrativ ce îi este conferită de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004

- ci în calitate de persoane juridice care îndeplinesc acte de dispoziție cu privire

la bunuri din patrimoniul lor.

Fiind vorba de un act

juridic civil, iar nu administrativ, dispoziția inițială nu putea fi modificată

prin dispoziția contestată, ci acest act administrativ putea fi supus cenzurii instanței

judecătorești sub aspectul condițiilor de valabilitate, ceea ce în cauză nu s-a

întâmplat, părțile interesate nefăcând demersuri în acest sens.

Instanțele anterioare

au aplicat în mod corect și dispozițiile art. 25 alin. (4) și (6) din Legea nr.

10/2001 care consacră regimul juridic complex al dispoziției, în sensul că aceasta

este asimilată înscrisului sub formă autentică și constituie titlu executoriu, cu

precizarea că decizia nr. 254 din 18 octombrie 2005 nu a fost contestată de nici

una dintre părți, ceea ce înseamnă că persoana în cauză are un bun în sensul

art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Instanța de fond a aplicat

corect și dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reținând judicios

că reclamantul, în calitate de singur moștenitor al fostului proprietar care a solicitat

restituirea imobilului preluat abuziv, beneficiază de cotele cuvenite celor care

nu au depus notificări.

Pentru toate aceste considerente

de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 400A din 28 iunie 2010

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 iunie 2011.