ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4717/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 iulie 2009, reclamantul F.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., anularea deciziei nr. 198/2009. Prin sentința civilă nr. 264 din 23 februarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis contestația și a anulat decizia sus-menționată. Prima instanță a reținut că în anul 2001 reclamantul a depus notificare prin care a solicitat despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 pentru suprafața de teren de 3.121 m.p., situată în mun. Bacău, teren ce a fost expropriat în baza Decretului nr. 149/1979. Pârâta a emis decizia nr. 254 din 18 octombrie 2005, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, dispunându-se totodată înaintarea deciziei la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În urma restituirii dosarului de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pârâta a emis decizia nr. 198 din 16 iunie 2009, prin care a modificat art. 1 din decizia nr. 254 din 18 octombrie 2005, în sensul că a propus acordarea de măsuri reparatorii doar pentru cota de 1/21 din terenul ce a făcut obiectul notificării. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de prevederile acestei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanei îndreptățite. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (4) din lege, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Capitolul III din lege profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite, care au depus în termen cererea de restituire.

În cauza de față, singurul moștenitor al defunctei T.V. care a formulat notificare în termen legal a fost contestatorul. Susținerile pârâtei, în sensul că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (1) din lege nu pot fi reținute, întrucât aceste dispoziții legale au în vedere situația în care acordarea măsurilor reparatorii este solicitată de mai multe persoane îndreptățite, coproprietare ale bunului, fapt ce nu se regăsește în speța de față, notificarea nefiind formulată de toți moștenitorii, ci numai de către contestator.

De asemenea, nu pot fi ignorate dispozițiile art. 25 alin. (4) și (6) din Legea nr. 10/2001 care consacră regimul juridic complex al dispoziției, în sensul că aceasta este asimilată înscrisului sub formă autentică și constituie titlu executoriu, cu precizarea că decizia nr. 254 din 18 octombrie 2005, nu a fost contestată de niciuna dintre părți, ceea ce înseamnă că persoana în cauză are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin decizia civilă nr. 400 A din 28 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei. Pentru a pronunța această hotărâre au fost avute în vedere, în esență, aceleași considerente de fapt și de drept, rezultat al aprecierii corespunzătoare a probelor administrate în cauză, respectiv al dispozițiilor legale incidente raportului juridic litigios.

În temeiul dispozițiilor legii speciale - Legea nr. 10/2001 - s-a concluzionat în sensul că, în procesul de soluționare a notificărilor, entitățile obligate la restituire au plenitudine de competență în soluționarea notificărilor care fac obiectul procedurii administrative, respectiv că, de principiu, obligația de restituire se concretizează fie în decizia/dispoziția de restituire în natură, fie în decizia/dispoziția pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, fie în decizie/dispoziție motivată de respingere a cererii. În ceea ce privește Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 - aceasta are competența de a emite decizii referitoare la acordarea de titlurilor de despăgubire și de stabilire a cuantumul final al despăgubirilor într-o procedură administrativă, distinctă și ulterioară procedurii administrative prevăzută Legea nr. 10/2001, pentru care legiuitorul a prevăzut o altă cale de atac.

Fiind vorba de un act juridic civil, iar nu administrativ, dispoziția inițială nu putea fi modificată prin dispoziția contestată, ci acest act administrativ putea fi supus cenzurii instanței judecătorești sub aspectul condițiilor de valabilitate, cu atât mai mult cu cât a produs efecte juridice din data de 08 octombrie 2005. Tribunalul a aplicat în mod corect și norma de drept comunitar care prevede respectarea dreptului de proprietate privată și a recunoscut existența unui bun în patrimoniul intimatului. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs, la data de 30 august 2010, pârâta A.V.A.S., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: S-a susținut că ambele instanțe au aplicat și interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 atunci când au stabilit că decizia nr. 198/2009 a A.V.A.S.

este nelegală. Prin decizia nr. 254 din 18 octombrie 2005, A.V.A.S. a propus acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001/R. A.V.A.S. a reanalizat dosarul și a emis decizia nr. 198 din 06 iunie 2009, prin care a modificat art. 1 din decizia 254 din 18 octombrie 2005, numai ca urmare a intervenției explicite a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - care a retransmis dosarul către A.V.A.S., cu solicitarea expresă de a reanaliza întreaga documentație care a stat la baza soluționării notificării - și numai in ceea ce privește cota din succesiune ce revine petentului pentru imobilul revendicat, în sensul că „Se propune acordarea de măsuri reparatorii, în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001/R, lui F.N., domiciliat în Bacău, pentru cota de 1/21 din terenul in suprafața de 3121 mp (...)”.

S-a avut în vedere că din cuprinsul certificatului de moștenitor din 1979 rezultă că antecesoarea petentului, F.M., a moștenit cota de 1/7 din masa succesorală a defunctei T.V. (fosta proprietară a imobilului revendicat). Conform certificatului de moștenitor din 1997 rezultă că petentul a moștenit cota de 1/3 din masa succesorală a defunctei F.M. De pe urma defunctei T.V. se poate constata că masa succesorală a cuprins și suma stabilită ca despăgubiri pentru imobilul expropriat în baza Decretului nr. 194/1979, încasată, și, de asemenea, a fost consemnată și calitatea de moștenitori a numiților F.M., T.I., T.V.A., T.A.V., B.E., C.A. și T.C., în cote de 1/7 fiecare.

La momentul preluării abuzive a imobilului, dreptul de proprietate asupra acestuia fusese transmis în temeiul dreptului succesoral în patrimoniul acestora, în cota de 1/7, deoarece antecesoarea lor a decedat în luna aprilie a anului 1979 și imobilul a fost preluat de stat în luna octombrie 1979. Așadar, se poate reține o stare de coproprietate la momentul preluării abuzive a imobilului în litigiu, fiecare dintre moștenitori deținând câte o cotă indiviză din acest imobil, astfel că reclamantul nu poate beneficia de despăgubiri pentru întregul imobil, întrucât acesta nu era proprietar exclusiv al imobilului la momentul preluării abuzive, fiind aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Nu sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (4) din lege, deoarece comoștenitorii care au acceptat succesiunea defunctei T.V. au încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat, conform procurii din 28 octombrie 1979, astfel că nu au mai formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Instanța de apel a răspuns prin considerente legale pertinente criticilor de nelegalitate formulate, clarificând cu prioritate competența și atribuțiunile fiecărei entități implicate în procesul de soluționare a notificărilor depuse de persoanele îndreptățite, respectiv conținutul obligației de restituire și al actului juridic constatator. Astfel, s-a statuat corect că entitățile obligate la restituire au plenitudine de competență în soluționarea notificărilor care fac obiectul procedurii administrative.

Obligația de restituire se concretizează fie în decizia/dispoziția de restituire în natură, fie în decizia/dispoziția pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, fie în decizie/dispoziție motivată de respingere a cererii. În privința Comisiei Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 - s-a reținut corect că aceasta emite decizii referitoare la acordarea de titluri de despăgubire și la stabilirea cuantumul final al despăgubirilor într-o procedură administrativă, distinctă și ulterioară procedurii administrative prevăzută Legea nr. 10/2001, pentru care legiuitorul a prevăzut o altă cale de atac, iar nu reluarea procedurii administrative la inițiativa acestei comisii.

Numai în măsura în care deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor sunt contestate în justiție în condițiile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001, acestea pot fi modificate sau anulate de instanță. Unitățile sau entitățile învestite cu soluționarea notificărilor potrivit nr. 10/2001 nu acționează ca reprezentanți ai puterii publice a statului - pentru a se putea prevala de aptitudinea revocării actului administrativ ce îi este conferită de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 - ci în calitate de persoane juridice care îndeplinesc acte de dispoziție cu privire la bunuri din patrimoniul lor. Fiind vorba de un act juridic civil, iar nu administrativ, dispoziția inițială nu putea fi modificată prin dispoziția contestată, ci acest act administrativ putea fi supus cenzurii instanței judecătorești sub aspectul condițiilor de valabilitate, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat, părțile interesate nefăcând demersuri în acest sens.

Instanțele anterioare au aplicat în mod corect și dispozițiile art. 25 alin. (4) și (6) din Legea nr. 10/2001 care consacră regimul juridic complex al dispoziției, în sensul că aceasta este asimilată înscrisului sub formă autentică și constituie titlu executoriu, cu precizarea că decizia nr. 254 din 18 octombrie 2005 nu a fost contestată de nici una dintre părți, ceea ce înseamnă că persoana în cauză are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța de fond a aplicat corect și dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reținând judicios că reclamantul, în calitate de singur moștenitor al fostului proprietar care a solicitat restituirea imobilului preluat abuziv, beneficiază de cotele cuvenite celor care nu au depus notificări.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 400A din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2011.