ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3894/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3894/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de față, constată
următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 2002/30/2010
la Tribunalul Timiș reclamanții N.I.N. și N.D.
au chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat de
Ministerul Finanțelor publice prin Direcția Generală a Finanțelor publice Timiș
solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige
pârâtul la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale și, respectiv,
a 200.000 euro cu titlu de daune materiale în vederea acoperirii prejudiciului
cauzat ca urmare a deportării bunicului lor, N.V., în Bărăgan.
În motivare,
au invocat că antecesorul lor a fost strămutat în Bărăgan fiind, astfel, lipsit
de bunurile sale și fiind supus unor suferințe fizice și morale îndelungate.
În drept,
acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3, 4 și următoarele din Legea nr.
221/2009.
Prin
sentința civilă nr. 3094/ PI din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Timiș
a respins excepțiile lipsei calității
procesuale active a reclamantelor, a lipsei calității procesuale pasive a
Direcției Generale a Finanțelor publice Timiș și a inadmisibilității acțiunii;
a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul să
plătească reclamantelor suma de 2.500 euro cu titlu de daune morale.
Pentru a
dispune astfel, instanța a avut în vedere că reclamantele legitimează calitatea
de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009,
deoarece bunicul lor a fost deportat în anul 1951 în Câmpina Bărăganului, unde
a trăit aproape 5 ani, dovedind prin actele de stare civilă depuse la dosar
legăturile de rudenie cu persoana menționată în cererea introductivă.
Legea
conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au
suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,
cât și - după decesul acestei persoane - soțului sau descendenților acesteia
până la gradul al II-lea inclusiv.
Astfel,
reclamantele N.I.N. și N.D. legitimează calitatea de a pretinde compensații
pecuniare pentru prejudiciul moral suferit în calitate în calitate de descendente
de gradul II (după bunic).
Măsura
deportării în Bărăgan luată față de autorul reclamantelor se circumscrie
ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează
expres decizia MAI nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca
dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că, în speță nu
sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici
cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului
politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu
caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Dintre
măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantele au optat pentru
despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Acest act
normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin
condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada de referință a legii
cât și pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în
aceeași limită temporală (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
Pentru
cuantificarea despăgubirilor tribunalul a avut în vedere importanța valorilor
lezate și măsura lezării, consecințele negative suferite de autorul
reclamantelor pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările
dreptului personal nepatrimonial la libertate, intensitatea percepției
consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare
al persoanelor în cauză), gradul în care a fost afectată situația familială,
profesională și socială. Tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău și
Pîrcălab contra României) precum și criteriile stabilite de legiuitor prin art.
5 al. 1 lit. a, respectiv dacă petiționarul și/sau membrii familiei sale a
beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G.
nr. 214/1999.
Împotriva
sentinței au declarat apel reclamantele N.I.N. și N.D. și pârâtul Statul Român
reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a
Finanțelor Publice Timiș,
criticând-o
pentru netemeinicie și nelegalitate.
Reclamantele
au solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în
judecată astfel cum a fost formulată.
Reclamantele
au susținut că din dispozitivul sentinței nu rezultă dacă
despăgubirile au fost acordate pentru fiecare
dintre reclamante sau doar uneia.
Au reiterat
situația de fapt expusă în primă instanță, cu referire la lipsirea
antecesorului lor de bunurile sale și la prejudiciul fizic și moral cauzat
acestuia.
Pârâtul a
solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii excepțiilor invocate cu
consecința respingerii cererii de chemare în judecată sau, în subsidiar, în
sensul reducerii cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță.
În motivare, a
invocat greșita respingere a excepțiilor invocate, neîndeplinirea condițiilor
răspunderii civile delictuale, imposibilitatea
reparării prejudiciului moral și cuantumul exagerat al despăgubirilor
acordate.
Prin
decizia nr. 759 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,
a admis apelurile declarate de
reclamantele N.I.N. și N.D. și de pârâtul Statul Român reprezentat de
Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș
împotriva sentinței civile nr. 3094/ PI din 12 noiembrie 2010 pronunțată de
Tribunalul Timiș în Dosar nr. 2002/30/2010.
A
desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul
Timiș.
Pentru a
decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Potrivit
dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 au dreptul la despăgubiri și
descendenții până la gradul II ai persoanei ce a suferit o condamnare politică
în perioada de referință a legii așa încât în mod corect prima instanță a
reținut calitatea procesual activă a reclamantelor, chiar în lipsa dovezii că
acestea ar fi singurele succesibile a deportatului, legea neimpunând
obligativitatea dovedirii calității de moștenitor.
Instanța de
apel a reținut că, dincolo de încetarea efectelor juridice a unor articole ale
Legii nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, încetare produsă ca
efect al caracterului obligatoriu al deciziilor 1354 din 20 octombrie 2010 și,
respectiv 1358 din 20 octombrie 2010 date de Curtea Constituțională, legea a
fost adoptată având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele
(respectiv soții/soțiile și descendenții acestora) ce au suferit condamnări
politice și măsuri asimilate acestora în perioada de referință a legii.
Este evident,
în consecință, că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte în
favoarea persoanelor ce intră sub incidența ei și aceasta cu atât mai mult cu
cât, conform celor mai sus arătate, dispoziții de substanță ale legii au fost
lăsate fără efecte juridice, ceea ce echivalează cu neaplicarea lor.
în cauză,
reclamantele au solicitat obligarea pârâtului și la plata de
despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate
prin sentința de condamnare.
Potrivit
art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea 221/2009, (și) descendenții de gradul al
doilea ai persoanelor față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter
politic au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate ca
urmare a deportării, dacă bunurile nu au fost restituite în baza Legii nr. 10/2001
sau a Legii nr. 247/2005.
Noua lege de
reparație nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor
reparatorii anterioare ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu
restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi; or, unde legea nu
distinge, nici cel ținut să o aplice nu poate să o facă.
În cauză, deși
reclamantele au solicitat despăgubiri pentru bunurile confiscate, instanța nu a
examinat această cerere, pronunțându-se exclusiv asupra cererii privind despăgubirile
materiale, fiind astfel incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
în forma anterioară modificării prin Legea nr. 202/2010 (date fiind
dispozițiile art. 22 alin. (2) din legea de modificare).
Pentru
aceste considerente și în vederea soluționării unitare a cererilor părților, în
baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel s-a pronunțat în sensul
celor menționate.
împotriva
deciziei menționate a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș,
solicitând admiterea acestuia și,
în
principal, casarea deciziei civile nr. 759 din 13 aprilie 2011 si trimiterea
cauzei la Curtea de Apel Timișoara în vederea rejudecării pe fond a apelului
iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate in sensul respingerii apelului
formulat de către reclamante împotriva sentinței civile nr. 3094 din 12
noiembrie 2010 și în sensul admiterii apelului formulat de către D.G.F.P.
Timiș, in reprezentarea M.F.P. București in reprezentarea paratului Statul
Roman, împotriva aceleiași sentințe, schimbarea in parte a Sentinței civile nr.
3094 din 12 noiembrie 2010 pronunțata de Tribunalul Timiș in sensul respingerii
capătului de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri morale si menținerea
sentinței apelate privind respingerea ca neîntemeiate a restului pretențiilor
morale si pretențiile materiale solicitate.
În dezvoltarea
motivelor de recurs, recurentul-pârât a susținut că hotărârea instanței de apel
este nelegală pentru următoarele motive:
Instanța
de apel a reținut faptul că reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la
plata de despăgubiri materiale pentru bunurile mobile confiscate ca urmare a
măsurii administrative abuzive, capăt de cerere ce a fost respins de prima instanța
- fără a-l examina pe fond - care a reținut că nu face obiectul prevederilor art.
5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Recurentul-pârât a arătat că decizia
instanței de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub
sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.
Curtea de Apel
Timișoara a admis apelurile declarate de reclamante și de pârâtul Statul Roman
reprezentat de M.F.P. București, prin D.G.F.P. Timiș, împotriva Sentinței
civile nr. 3094 din 12 noiembrie 2010 pronunțata de Tribunalul Timiș, a
desființat sentința apelata si a trimis cauza spre rejudecare la aceeași
instanța Tribunalul Timiș, in condițiile in care acțiunea reclamanților avea
doua capete de cerere distincte formulate pe fondul cauzei, si anume acordarea
de despăgubiri morale in temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009
precum si acordarea de despăgubiri materiale in temeiul art. 5 alin. (1) lit. b)
din Legea nr. 221/2009.
Or, în ceea ce
privește capătul de cerere acordarea unor despăgubiri morale în temeiul art. 5 alin.
(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cauza se afla in
stare de judecata pe fond în fața instanței de apel iar instanța de
apel trebuia să
soluționeze apelurile formulate pe fondul cauzei cu
privire la acest capăt de cerere, în conformitate cu prevederile art. 295 - 296
C. proc. civ.
Niciuna dintre
părți nu a solicitat prin cererile de apel casarea sentinței apelate cu
trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, situație in care
instanța de fond avea obligația sa verifice, in limitele cererii de apel,
stabilirea situației de fapt si aplicarea legii de către prima instanța si sa
nu invoce din oficiu decât motive de ordine publica. Or, modul de soluționare al
unui capăt de cerere de către instanța de fond prin respingerea acestuia, ca
inadmisibil, nu constituie, un motiv de ordine publica pe care instanța de apel
sa-l poată invoca din oficiu.
Instanța
de apel trebuia sa soluționeze pe fond apelurile declarate cu privire la
capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale si, eventual, sa
dispună desființarea sentinței recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la
instanța de fond numai a capătului disjuns privind acordarea despăgubirilor
materiale, făcând aplicarea prevederilor art. 165 C. proc. civ., fără a
întârzia astfel judecarea capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor
morale.
Mai mult,
având în vedere faptul ca apelul este o cale devolutivă de atac, instanța de
apel avea posibilitatea soluționării pe fondul cauzei și a capătului de cerere
privind acordarea despăgubirilor materiale, în cazul in care considera ca
soluția data de instanța de fond acestui capăt de cerere este neîntemeiata, pe
baza probatoriului administrat in prima instanța sau a probatoriului nou
administrat in fata instanței de apel, in conformitate cu prevederile 295 alin.
(2) din C. proc. civ.
Soluția de
desființare a sentinței civile nr. 2050 din 09 septembrie 2010 pronunțata de
Tribunalul Timiș si de trimitere a cauzei spre rejudecare la aceeași instanță -
Tribunalul Timiș - este neîntemeiată și încalcă principiile bunei administrări
a justiției, generând doar întârzierea nejustificată a soluționării cauzei.
Recurentul-pârât
a solicitat în subsidiar modificarea deciziei atacate în sensul respingerii
apelului formulat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 3094 din 12
noiembrie 2010, admiterea apelului formulat de către D.G.F.P. Timiș, in reprezentarea
M.F.P. București, împotriva aceleiași decizii și schimbarea in parte a
sentinței civile nr. 3094 din 12 noiembrie 2010 in sensul respingerii capătului
de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri morale si menținerea
sentinței apelate privind respingerea, ca neîntemeiată, a restului pretențiilor
morale si pretențiile materiale solicitate, susținând că decizia instanței de
apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
Referitor la
capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, recurentul-pârât a
susținut că, în prezent, acțiunea reclamantei este lipsită de temei legal,
având in vedere faptul ca prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010,
publicata în M.O. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituționala a admis
excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza
întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si
masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările si completările ulterioare, drept
pentru care acțiunea reclamantelor se impune a fi respinsă, ca neîntemeiată.
Referitor la
capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile
mobile pretins confiscate ca efect al măsurii administrative suferite,
recurentul-pârât a susținut că in mod corect Tribunalul Timiș a respins acest
capăt de cerere, întrucât din interpretarea teleologică a prevederilor art. 5 alin.
(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despăgubiri
vizează doar bunurile imobile și, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul
Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de
nerestituirea bunurilor, în natura sau in echivalent, in condițiile Legii nr. 10/2001
sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor
preluate abuziv.
Recursul este
fondat pentru considerentele care succed.
În speță, prin
acțiunea formulată în temeiul Legii nr. 221/2009, reclamantele au solicitat
obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice atât la
plata daunelor morale în cuantum de 500.000 euro cât și la plata daunelor
materiale în cuantum de 200.000 euro.
Instanța de
fond a supus examinării numai cererea reclamantelor de acordare a daunelor
morale, admițând în parte acțiunea și obligând pârâtul să plătească
reclamantelor suma de 2.500 euro cu titlu de daune morale.
Tribunalul nu
a examinat și nu s-a pronunțat asupra cererii de acordare a daunelor materiale
deși prin acțiune fusese învestit și cu soluționarea acestei cereri.
Curtea
de Apel Timișoara a admis apelurile declarate de reclamante și de pârâtul
Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală
a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței tribunalului, pe care a
desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.
Soluția
pronunțată de instanța de apel se verifică a fi legală numai în parte,
respectiv numai în ceea ce privește trimiterea cauzei spre judecare, la
tribunal, pentru ca această instanță să se pronunțe, în primă instanță, și cu
privire la cererea de acordare a daunelor materiale.
Aceasta
deoarece curtea de apel nu se putea pronunța direct în apel asupra fondului
unei cereri pe care prima instanță n-a supus-o deloc examinării.
Exigența
asigurării principiului celor două grade de jurisdicție se impune nu numai în
interesul părților, ci și pentru respectarea competenței materiale a
instanțelor, deoarece fondul oricărui litigiu trebuie să fie soluționat de
instanța competentă iar efectul devolutiv al apelului nu justifică modalitatea
substituirii instanței de apel în atributele jurisdicționale proprii primei
instanțe, ci numai posibilitatea reexaminării cauzei și suplimentarea probelor,
în cazul unei soluții asupra fondului, lipsită de temeinicie.
Soluția
instanței de apel, de trimitere a cauzei pentru rejudecarea cauzei și sub
aspectul daunelor morale, este însă nelegală.
Astfel, curtea
de apel nu avea motive să procedeze la trimiterea cauzei la tribunal pentru ca
acesta să rejudece cererea de acordare a daunelor morale ci, în cadrul legal
configurat de art. 295 Cod procedură, trebuia să analizeze
incidența în cauză a efectelor deciziei nr. 1358/2011
a Curții Constituționale.
Curtea de apel
era îndrituită să dezlege problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art.
5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse
judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un
control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții
Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României
nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
În acest
sens, se impunea ca instanța de apel să constate că decizia Curții
Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în
curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în
sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic
pentru acordarea de daune morale, cu consecința respingerii acțiunii.
Astfel,
potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în
vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de
zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,
Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile
legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind
suspendate de drept.
La alin. (4)
al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la
data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere
numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.
31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
Față de
această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă
declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții
Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și
acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere
în acest sens.
Această
problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a
înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recursul în interesul legii,
publicată în M. Of. al României nr. 789 din
07
noiembrie 2011, decizie general obligatorie de la data publicării, conform art.
330
7
alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta
Curte a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce
efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării
acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja
pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte
cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile
art. 5 alin. (1) lit. a
)
teza I din Legea nr. 221/2009 și-au
încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele
nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios
constituțional în M. Of.
Or, în speță,
la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții
Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza
nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se
poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în
vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune
că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării
procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic
convențional ale cărui efecte să fie guvernate
după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă,
este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,
căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea
neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma
tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă
de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,
deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă
efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea
juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă
parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai
pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al
neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor
drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
În speță
nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu sunt titularele
unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1
adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit pretind prin
motivele de recurs, câtă vreme la data publicării deciziei Curții
Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să le fi
confirmat dreptul.
Concluzionând,
prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării
acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui
mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de
constituționalitate.
De
aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului
de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul
echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul
normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate în
respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Instanța de
apel trebuia, pentru temeiurile arătate, să dea eficiență deciziei Curții
Constituționale nr. 1358/2010 și să constate că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.
a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui
temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării
deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of., și, în consecință,
să respingă acțiunea reclamantelor cu privire la cererea de acordare a daunelor
morale iar nu să trimită cauza, spre rejudecare, la tribunal pentru ca acesta
să se pronunțe cu privire la acest aspect.
Având în
vedere considerentele menționate, înalta Curte va admite recursul declarat de
pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția
Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva deciziei nr. 759 din 13 aprilie 2011
a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o va casa în parte în sensul
că, urmare a admiterii apelurilor declarate de reclamante și de pârâtul Statul
Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor
Publice Timiș împotriva sentinței tribunalului și a desființării sentinței
menționate, va trimite cauza spre rejudecarea cererii de despăgubiri materiale
aceluiași tribunal și va respinge cererea de despăgubiri morale, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,
prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva deciziei nr. 759
din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
Casează
în parte decizia atacată în sensul că:
Urmare a
admiterii apelurilor declarate de reclamantele N.D. și N.I.N. și de pârâtul
Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a
Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței nr. 3094/ PI din 12 noiembrie 2010
a Tribunalului Timiș, secția civilă, și a desființării sentinței menționate,
trimite cauza spre rejudecarea cererii de despăgubiri materiale aceluiași
tribunal și respinge cererea de despăgubiri morale, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 30 mai 2012.