ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 49/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 49/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2175 din 21 martie 2011, Curtea de

Apel București - secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul I.I.C., în

contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, prin care solicita

obligarea acesteia la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului și la

plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflația, până la data plății

efective. Prin aceeași sentință, instanța de judecată a respins excepția

inadmisibilității acțiunii.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut

următoarele:

În ce privește excepția invocată de pârâtă, se constată

că în speță nu se impunea

îndeplinirea

procedurii prealabile, întrucât nu se solicită anularea unui act administrativ,

ci

înlăturarea unei măsuri prin care s-a modificat un element al

raportului de serviciu, pe

care partea

reclamantă o consideră nelegală; de altfel, pârâta nu a făcut dovada că în

cauză

ar fi fost emis un act administrativ individual pentru diminuarea

salariului.

Pe fondul cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată se invocă, pe de o parte,

conflictul cu unele norme constituționale a măsurii de restrângere a

exercițiului dreptului la salariu, văzut ca un corolar al dreptului la muncă

prevăzut de art. 41 din Constituție, iar pe de altă parte, se invocă

neconcordanța între anumite acte internaționale privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne,

solicitându-se să se dea prioritate, în temeiul art. 20 alin. (2) din

Constituție, reglementărilor internaționale mai favorabile. Sunt menționate, în

principal, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale împreună cu jurisprudența C.E.D.O.,

precum și art. 17, art. 23 pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declarația Universală a

Dreptului Omului și art. 1 pct. 2 și 4 și art. 4 din Carta Socială Europeană.

Funcționarii publici angajați în cadrul Autorității

Naționale a Vămilor sunt salarizați conform Legii nr. 330/2009 privind

salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Cât privește invocata restrângere a unui drept

constituțional, se constată că măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie

2010 - 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar a fost dispusă prin

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în

vederea restabilirii echilibrului bugetar, conform căruia "cuantumul brut

al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri,

indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în

valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G.

nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de

personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte

măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%".

Stabilirea neconcordanței între dispozițiile unei legi

și Constituția țării intră în atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale.

Singura cale pentru constatarea neconstituționalității măsurii de reducere a

salariilor, dispusă prin lege, ar fi invocarea excepției de

neconstituționalitate, a cărei soluționare intră în atribuțiile Curții

Constituționale, iar nu a instanțelor de drept comun.

Prin urmare, critica sumară din cererea introductivă

privind încălcarea unor norme constituționale se dovedește nefondată pentru că,

pe de o parte, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția

de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în

vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituțională a decis că art.

1 - 8 și art. 10 - 17 din Lege sunt constituționale, iar pe de altă parte,

partea reclamantă nu a invocat o excepție de neconstituționalitate a

dispozițiilor Legii nr. 118/2010.

Prin Decizia nr. 872/2010

anterior citată, Curtea Constituțională a reținut, în ceea ce

privește

diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, raportat la art. 41 din

Constituție, că dreptul la muncă este un

drept complex care include și dreptul la salariu iar

diminuarea acestuia

din urmă se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului

la muncă, însă această restrângere dispusă prin Legea nr. 118/2010 se

încadrează în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din

Constituție, și anume: măsura este prevăzută prin lege, se impune pentru

reducerea cheltuielilor bugetare și este determinată de imperativul apărării

securității naționale - prin prisma aspectelor economice, financiare și sociale

care ar putea afecta însăși ființa statului, datorită amplorii și gravitații

situației de criză economică, măsura nu aduce atingere substanței dreptului,

având, de altfel, caracter temporar și se aplică nediscriminatoriu.

Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor

sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de

utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale

ale dreptului internațional".

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor

de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința

bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor

ori a altor contribuții, sau a amenzilor."

Art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează, în substanță,

dreptul de proprietate, conținând trei norme distincte. Prima, exprimată în

prima frază a primului alineat al art. 1, stabilește principiul de drept al

respectării bunurilor. A doua, cuprinsă în cea de a doua frază a aceluiași

alineat, vizează privarea de proprietate, pe care o subordonează anumitor

condiții, iar cea de a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat al art. 1,

recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa

folosința bunurilor conform interesului general. A doua și a treia normă

constituie exemple particulare de atingere a

dreptului

de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de

prima

normă.

Din perspectiva art. 1 din primul Protocol adițional la

C.E.D.O., în lumina jurisprudenței C.E.D.O., se constată că salariul, în

principiu, este o valoare

patrimonială care

intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare,

prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere adusă

dreptului de proprietate, care însă nu corespunde nici unei exproprieri

(privări de proprietate) si nici unei măsuri de reglementare a folosinței

bunurilor, fiind analizată de C.E.D.O. numai din unghiul primei norme cuprinse în

art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. În acest context, C.E.D.O.

urmărește numai dacă justul echilibru între exigențele relative la interesul

general si imperativele legate de protecția drepturilor fundamentale ale

individului a fost menținut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz si ceilalți c.

Spaniei,

Hotărârea din 2 februarie 2010,

par. 48), reducerea salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate,

pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 al Protocolului

1.

Prin urmare, în cazuri asemănătoare, C.E.D.O. a urmărit

să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră

care antrenează o atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat

respectarea principiului proporționalității, adică a

justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al

colectivității și imperativele

protecției drepturilor fundamentale ale

omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12

octombrie 2004, par. 39 si 41).

Cauza Mureșanu contra României nu reprezintă un

precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul juridic diferit (în această

cauză, reclamantul obținuse o hotărâre judecătorească prin care autoritățile

erau obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz „bun" în sensul

convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre

judecătorească executorie. Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei

hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.

Pe de altă parte, C.E.D.O. face o distincție esențială

între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit

cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în

care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croației, Hotărârea din

20 mai 2010, paragraf nr. 58). Convenția nu conferă dreptul de a continua să

primești un salariu într-un anume cuantum, iar o creanță poate fi considerată o

valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o

bază suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19

aprilie 2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de față, în

care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.

În cauza de față, trebuie avut în vedere că legalitatea

măsurii nu este pusă în discuție, așa cum nu este în discuție o pierdere totală

a dreptului, ci numai o restrângere temporară a exercițiului acestuia, aplicată

nediscriminatoriu întregului personal bugetar.

Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăților

financiare ale Statului, calea urmată fiind considerată legitimă de către

Curtea Constituțională. C.E.D.O. a

subliniat,

în repetate rânduri, că Statelor le este recunoscută, din perspectiva

Convenției, o

largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale

privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și in materie de

legislație socială (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, Hotărârea din 8

noiembrie 2005, par. 23 și cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din

12 octombrie 2004, par. 45).

În concluzie, se apreciază că măsura reducerii temporare a

salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului,

intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în

raport cu scopul urmărit si păstrează justul echilibru între interesul general

al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale

omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din primul Protocol

adițional la Convenție.

Cât

privește dispozițiile din Declarația Universală a Drepturilor Omului: art. 17 -

orice persoană are dreptul la proprietate si nimeni nu va fi lipsit în mod

arbitrar de proprietatea sa; art. 23 pct. 3 - orice om care muncește are

dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure lui

precum și familiei lui o existență conformă cu demnitatea umană; art. 25 -

orice persoană are dreptul la un nivel de viață corespunzător asigurării

sănătății sale, bunăstării proprii și a familiei, cuprinzând hrana,

îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale

necesare, nu s-au adus argumente în sensul că drepturile fundamentale pe care

le garantează, similare celor reglementate prin art. 41, 44, 47 din

Constituție, ar avea un conținut mai favorabil decât reglementarea internă sau

ar împiedica restrângerea adusă dreptului la salariu, in condițiile art. 53 din

Constituție.

Dispozițiile relevante din Carta socială europeană

revizuită, adoptată în 1996 și ratificată de România prin Legea nr. 74/1999

sunt art. 1 pct. 2 care prevede angajamentul statelor în protecția de o manieră

eficientă a dreptului lucrătorului de a-și câștiga existența printr-o muncă

liber întreprinsă și art. 4 care reglementează dreptul la o salarizare

echitabilă, pentru a cărui asigurare, statele se angajează, printre altele, să

recunoască dreptul lucrătorilor la o salarizare suficientă, care să le asigure

acestora, precum și familiilor lor un nivel de trai decent.

Însă, conform art. G din partea a V-a a Cartei,

exercitarea drepturilor enunțate poate face obiectul unor restricții sau

limitări prescrise prin lege și care sunt necesare într-o societate democratică

pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăților altora sau pentru a

proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele

moravuri.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică

și nelegală, a declarat recurs reclamantul, criticile aduse încadrându-se în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și vizând greșita aplicare a legii în ceea ce privește soluția de respingere a

acțiunii.

În motivele de recurs, recurentul arată că în mod

greșit și nelegal instanța de fond nu a reținut îndeplinirea condițiilor

prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. vizând respectarea

proprietății asupra bunurilor, privarea de proprietate în anumite condiții și

competența statului de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului

general. Se susține că reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și

imposibilitatea de a mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui

procent au dus la ruperea, în defavoarea funcționarilor publici, a justului

echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și

cerințele interesului general, ceea ce

echivalează, în opinia recurentului, cu munca forțată.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și

lucrările dosarului, cu motivele și criticile invocate de recurent, precum și

cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta

în continuare.

Actul administrativ prin care s-a luat măsura

contestată și a cărei revocare se solicită este emis în temeiul și pentru

punerea în executare a unor norme legale, respectiv dispozițiile art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea

restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările ulterioare, ca prevăd

următoarele:

„(1) Cuantumul brut al

salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri,

indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în

valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de

reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și

stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se

diminuează cu 25%.

(2) În situația în

care din aplicarea prevederilor alin. (1) rezultă o valoare mai mică decât

valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se

acordă

este de 600 lei."

La

art. 16 alin. (1) din lege se arată că:

„(1) Prevederile art.

1-3,

ari. 5, art. 6 alin. (1), precum și cele ale art. 9 -14 se aplică până la 31

decembrie 2010."

Angajații instituțiilor publice au un statut legal și

nu contractual, care se realizează în conformitate cu dispozițiile legii

privind stabilirea unui sistem unitar de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar

drepturile lor salariale se stabilesc pe baza unui sistem unitar de salarizare.

Totodată, drepturile salariale cuvenite angajaților

instituțiilor publice nu pot fi altele decât cele prevăzute de legislația

specifică acestei categorii.

Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în

vederea restabilirii echilibrului bugetar, a fost supusă controlului Curții

Constituționale, care prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția

de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în

vederea restabilirii echilibrului bugetar (publicată în M. Of. nr. 433 din 28

iunie 2010), la punctul 1 a constat că "dispozițiile art. 1 - 8 și cele

ale art. 10-17 din Legea nr. 118/2010 sunt constituționale."

Prin Decizia nr. 1325 din 04 decembrie 2008, Curtea

Constituțională, soluționând excepția de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

a reținut că Parlamentul și, prin derogare legislativă în

condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au

competența de a institui modifica și abroga

norme juridice de aplicare

generală, instanțele judecătorești neavând o asemenea competență, misiunea lor

constituțională fiind aceea de a realiza justiții potrivit art. 126 alin. (1)

din Constituție, adică de a soluționa aplicând legea, litigiile dintre

subiectele de

drept cu privire la

existența, întinderea și exercitarea drepturilor subiective.

Măsurile dispuse prin

Legea nr. 118/2010 și măsura contestată de reclamant sunt în

acord și cu

dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât această diminuare

temporară a avut loc în temeiul și în condițiile legii, nefiind încălcate

dispozițiile convenției.

În cazul personalului plătit din fonduri publice, ne

aflăm în prezența unui contract de drept public sau de drept administrativ,

libertatea contractuală a părților fiind suplinită de legiuitor care stabilește

prin lege nivelul salariilor.

Măsura contestată de recurent, cea privind reducerea

salariului cu 25%, este luată în baza și în aplicarea Legii nr. 118/2010

privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar,

care a fost supusă controlului de constituționalitate.

În acest sens, prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010

și nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra

excepțiilor de neconstituționalitate, stabilind ca fiind constituționale

dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea

restabilirii echilibrului bugetar.

În considerentele

deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională se reține faptul că

„diminuarea

cu 25% a cuantumului salariului /indemnizației /soldei, ca un corolar al

dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru

reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluție legislativă a fost

determinată de apărarea securității naționale. Este evident că securitatea

națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă socială

și economică. Astfel, nu numai existența unei situații mânu militari atrage

aplicabilitatea noțiunii de securitate națională din textul art. 53, ci și alte

aspecte din viața statului - precum cele economice, financiare, sociale, care

ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea gravitatea

fenomenului". S-a concluzionat de către Curtea Constituțională că măsura

de diminuare a

cuantumului salarial cu 25%

constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional

la

muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53

din Constituție.

În consecință, se apreciază că soluția de respingere a

acțiunii este legală în raport de legislația națională.

Nu poate fi reținută nici critica referitoare la

încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale, măsura contestată nefiind

disproporțională în raport cu scopul urmărit și păstrând justul echilibru între

interesul general al societății și protecția unui drept fundamental al omului.

Din

perspectiva art. 1 din primul Protocol adițional la C.E.D.O., în lumina jurisprudenței

C.E.D.O., se constata că salariul, în principiu, este o valoare patrimonială

care intra în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Diminuarea pentru o perioada determinată, viitoare,

prin lege, a salariului personalului bugetar constituie o atingere adusă

dreptului de proprietate, care însă nu corespunde nici unei exproprieri

(privări de proprietate) și nici unei măsuri de reglementare a folosinței

bunurilor, fiind analizată de C.E.D.O. numai din unghiul primei norme cuprinse

în art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. In acest context,

C.E.D.O. urmărește numai dacă justul echilibru între exigențele relative la

interesul general și imperativele legate de protecția drepturilor fundamentale

al individului a fost menținut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz și ceilalți c.

Spaniei - Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea salariilor

nefiind tratată ca o privare de proprietate,

pentru

care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, în cazuri asemănătoare, C.E.D.O. a urmărit

să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră

care antrenează atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat

respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care

trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele

protecției drepturilor fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan

Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 și 41).

Cauza Muresanu contra României nu reprezintă un

precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul juridic diferit (în această

cauză, reclamantul obținuse o hotărâre judecătorească prin care autoritățile

erau obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz "bun" în

sensul convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre

judecătorească executorie. Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei

hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.

Pe de alta parte, C.E.D.O. face o distincție esențială

între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit

cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în

care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croației, Hotărârea din

20 mai 2010, paragraf nr. 58). Convenția nu conferă dreptul de a continua să

primești un salariu într-un anume cuantum, iar o creanța poate fi considerată o

valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o

baza suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie

2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de față, în care

prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.

În cauza de față trebuie avut în vedere că legalitatea

măsurii nu este pusă în discuție, așa cum nu este în discuție o pierdere totală

a dreptului, ci numai o restrângere temporară (în limita a 25%, iar după 1

ianuarie 2011, în limita a 10%) a exercițiului acestuia, aplicată

nediscriminatoriu întregului personal bugetar.

Legea nr. 118/2010

a urmărit rezolvarea dificultăților financiare ale Statului, calea

urmată

fiind considerată legitimă de către Curtea Constituțională, C.E.D.O. a

subliniat, în repetate rânduri, că Statelor le este recunoscută, din

perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale

privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de

legislație socială (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, Hotărârea din 8

noiembrie 2005, par. 23 si cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din

12 octombrie 2004. par. 45).

Raportarea la practica Organizației Internaționale a

Muncii este străină cauzei, pentru că măsura de reducere temporară a salariilor

personalului bugetar nu a avut drept efect supunerea acestei categorii de

personal la prestarea unei munci forțate, cum în mod greșit se susține prin

cererea de recurs.

În concluzie, înalta Curte apreciază că măsura

reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere

substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură

disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru

între interesul general al colectivității și imperativele protecției

drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate retine o încălcare a

art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

Pentru considerentele arătate, constatându-se că

hotărârea atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau

modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., instanța de fond făcând o

corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente cauzei, în

temeiul art. 312 din același cod, coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004,

înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, menținând sentința criticată,

ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul I.I.C. împotriva sentinței nr. 2175 din 21

martie 2011 a Curții de Apel București - secția a VlII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2012.