ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5674/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5674/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 153 din 14

ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VlII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamantul A.T., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor,

prin care solicita obligarea acesteia la revocarea măsurii de diminuare cu 25%

a salariului și la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflația,

până la data plății efective. Prin aceeași sentință, instanța de judecată a

respins excepția inadmisibilității acțiunii.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

În ce

privește excepția invocată de pârâtă, se constată că în speță nu se impunea

îndeplinirea procedurii prealabile, întrucât nu se solicită anularea unui act

administrativ, ci înlăturarea unei măsuri prin care s-a modificat un element al

raportului de serviciu, pe care partea reclamantă o consideră nelegală; de

altfel, pârâta nu a făcut dovada că în cauză ar fost emis un act administrativ

individual pentru diminuarea salariului.

Pe fondul

cauzei.

Prin cererea

de chemare în judecată se invocă, pe de o parte, conflictul cu unele norme

constituționale a măsurii de restrângere a exercițiului dreptului la salariu,

văzut ca un corolar al dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din Constituție,

iar pe de altă parte, se invocă neconcordanța între anumite acte internaționale

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și

legile interne, solicitându-se să se dea prioritate, în temeiul art. 20 alin.

(2) din Constituție, reglementărilor internaționale mai favorabile. Sunt

menționate, în principal, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale împreună cu

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și art. 17, art. 23

pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declarația Universală a Dreptului Omului și art. 1

pct. 2 și 4 și art. 4 din Carta Socială Europeană.

Funcționarii

publici angajați în cadrul Autorității Naționale a Vămilor sunt salarizați

conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit

din fonduri publice.

Cât privește

invocata restrângere a unui drept constituțional, se constată că măsura

reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010-31 decembrie 2010, a salariului

personalului bugetar a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr.

118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului

bugetar, conform căruia „cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor

lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale,

precum și alte drepturi în RON sau în valută, stabilite în conformitate cu

prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului

plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de

reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și

stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se

diminuează cu 25%”.

Stabilirea neconcordanței

între dispozițiile unei legi și Constituția țării intră în atribuțiile exclusive

ale Curții Constituționale. Singura cale pentru constatarea neconstituționalității

măsurii de reducere a salariilor, dispusă prin lege, ar fi invocarea excepției de

neconstituționalitate, a cărei soluționare intră în atribuțiile Curții Constituționale,

iar nu a instanțelor de drept comun.

Prin urmare, critica

sumară din cererea introductivă privind încălcarea unor norme constituționale se

dovedește nefondată pentru că, pe de o parte, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie

2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind

unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituțională

a decis că art. 1-8 și art. 10-17 din Lege sunt constituționale, iar pe de altă

parte, partea reclamantă nu a invocat o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor

Legii nr. 118/2010.

Prin Decizia

nr. 872/2010 anterior citată, Curtea Constituțională a reținut, în ceea ce privește

diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, raportat la art. 41 din

Constituție, că dreptul la muncă este un drept complex care include și dreptul la

salariu, iar diminuarea acestuia din urmă se constituie într-o veritabilă restrângere

a exercițiului dreptului la muncă, însă această restrângere dispusă prin Legea

nr. 118/2010 se încadrează în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53

din Constituție, și anume: măsura este prevăzută prin lege, se impune pentru reducerea

cheltuielilor bugetare și este determinată de imperativul apărării securității naționale

- prin prisma aspectelor economice, financiare și sociale care ar putea afecta însăși

ființa statului, datorită amplorii și gravitații situației de criză economică, măsura

nu aduce atingere substanței dreptului, având, de altfel, caracter temporar și se

aplică nediscriminatoriu.

Conform art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

și Libertăților Fundamentale „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la

respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru

cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional”.

Dispozițiile precedente

nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a

asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 garantează, în substanță, dreptul de proprietate, conținând trei norme distincte.

Prima, exprimată în prima frază a primului alin. al art. 1, stabilește principiul

de drept al respectării bunurilor. A doua, cuprinsă în cea de a doua frază a aceluiași

alin., vizează privarea de proprietate, pe care o subordonează anumitor condiții,

iar cea de a treia, consemnată în cel de-al doilea alin. al art. 1, recunoaște statelor

contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform

interesului general. A doua și a treia normă constituie exemple particulare de atingere

a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului consacrat

de prima normă.

Din perspectiva

art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se constată că salariul,

în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Diminuarea pentru

o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar,

constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde nici

unei exproprieri (privări de proprietate) și nici unei măsuri de reglementare a

folosinței bunurilor, fiind analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului numai

din unghiul primei norme cuprinse in art. 1, respectiv a principiului respectării

bunurilor. În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului urmărește numai

dacă justul echilibru între exigențele relative la interesul general și imperativele

legate de protecția drepturilor fundamentale ale individului a fost menținut (a

se vedea cauza Aizupurua Ortiz și ceilalți c. Spaniei, Hotărârea din 02 februarie

2010, parag. 48), reducerea salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate,

pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 al Protocolului nr.

urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră

care antrenează o atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea

principiului proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat

între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor

fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea

din 12 octombrie 2004, parag. 39 și 41).

Cauza Mureșanu

contra României nu reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul

juridic diferit (în această cauză, reclamantul obținuse o hotărâre judecătorească

prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz

„bun” în sensul Convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre

judecătorească executorie. Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri

judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.

Pe de altă parte,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincție esențială între dreptul

de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul

de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată

(a se vedea cauza Lelas c. Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, parag. 58). Convenția

nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum, iar

o creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen

c. Finlandei din 19 aprilie 2007, parag. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de

față, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.

În cauza de față,

trebuie avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuție, așa cum

nu este în discuție o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară

a exercițiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.

Legea nr. 118/2010

a urmărit rezolvarea dificultăților financiare ale statului, calea urmată fiind

considerată legitimă de către Curtea Constituțională. Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a subliniat, în repetate rânduri, că statelor le este recunoscută,

din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale

privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație

socială (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, Hotărârea din 08 noiembrie 2005, parag.

23 și cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag.

45).

În concluzie,

se apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu

25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a statului,

nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul

echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor

fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din primul

Protocol adițional la Convenție.

Cât privește dispozițiile

din Declarația Universală a Drepturilor Omului: art. 17 - orice persoană are dreptul

la proprietate și nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa;

art. 23 pct. 3 - orice om care muncește are dreptul la o remunerație echitabilă

și satisfăcătoare care să-i asigure lui precum și familiei lui o existență conformă

cu demnitatea umană; art. 25 - orice persoană are dreptul la un nivel de viață corespunzător

asigurării sănătății sale, bunăstării proprii și a familiei, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea,

locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare, nu s-au adus

argumente în sensul că drepturile fundamentale pe care le garantează, similare celor

reglementate prin art. 41, 44 , 47 din Constituție, ar avea un conținut mai favorabil

decât reglementarea internă sau ar împiedica restrângerea adusă dreptului la salariu,

in condițiile art. 53 din Constituție.

Dispozițiile relevante

din Carta socială europeană revizuită, adoptată în 1996 și ratificată de România

prin Legea nr. 74/1999 sunt art. 1 pct. 2 care prevede angajamentul statelor în

protecția de o manieră eficientă a dreptului lucrătorului de a-și câștiga existența

printr-o muncă liber întreprinsă și art. 4 care reglementează dreptul la o salarizare

echitabilă, pentru a cărui asigurare, statele se angajează, printre altele, să recunoască

dreptul lucrătorilor la o salarizare suficientă, care să le asigure acestora, precum

și familiilor lor un nivel de trai decent.

Însă, conform

art. G din Partea a V-a a Cartei, exercitarea drepturilor enunțate poate face obiectul

unor restricții sau limitări prescrise prin lege și care sunt necesare într-o societate

democratică pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăților altora sau

pentru a proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele

moravuri.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul,

criticile aduse încadrându-se în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizând

greșita aplicare a legii în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii.

În motivele de

recurs, recurentul arată că în mod greșit și nelegal instanța de fond nu a reținut

îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului vizând respectarea proprietății asupra bunurilor,

privarea de proprietate în anumite condiții și competența statului de a reglementa

utilizarea bunurilor conform interesului general. Se susține că reducerea salariilor

bugetarilor cu 25% și imposibilitatea de a mai recupera vreodată sumele de bani

aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea funcționarilor publici,

a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele

interesului general, ceea ce echivalează, în opinia recurentului, cu munca forțată.

Examinând sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile invocate

de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este ne fondat, după cum

se va arăta în continuare.

Actul administrativ

prin care s-a luat măsura contestată și a cărei revocare se solicită este emis în

temeiul și pentru punerea în executare a unor norme legale, respectiv dispozițiile

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea

restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările ulterioare, ca prevăd următoarele:

„(1) Cuantumul

brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri,

indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în RON sau în valută,

stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind

unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul

bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar,

se diminuează cu 25%.

(2) În situația

în care din aplicarea prevederilor alin. (1) rezultă o valoare mai mică decât valoarea

salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este

de 600 RON.”

La art. 16

alin. (1) din lege se arată că:

„(1) Prevederile

art. 1-3, art. 5, art. 6 alin. (1), precum și cele ale art. 9-14 se aplică până

la 31 decembrie 2010.”

Angajații instituțiilor

publice au un statut legal și nu contractual, care se realizează în conformitate

cu dispozițiile legii privind stabilirea unui sistem unitar de salarizare, respectiv

Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri

publice, iar drepturile lor salariale se stabilesc pe baza unui sistem unitar de

salarizare.

Totodată, drepturile

salariale cuvenite angajaților instituțiilor publice nu pot fi altele decât cele

prevăzute de legislația specifică acestei categorii.

Legea nr. 118/2010

privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a fost

supusă controlului Curții Constituționale, care prin Decizia nr. 872 din 25 iunie

2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind

unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar (publicată în

M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010), la pct. 1 a constat că „dispozițiile art. 1-8

și cele ale art. 10-17 din Legea nr. 118/2010 sunt constituționale.”

Prin Decizia

nr. 1325 din 04 decembrie 2008, Curtea Constituțională, soluționând excepția de

neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea

tuturor formelor de discriminare, a reținut că Parlamentul și, prin derogare legislativă

în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui modifica

și abroga norme juridice de aplicare generală, instanțele judecătorești neavând

o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiții

potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, adică de a soluționa aplicând legea,

litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea

drepturilor subiective.

Măsurile dispuse

prin Legea nr. 118/2010 și măsura contestată de reclamant sunt în acord și cu dispozițiile

art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, întrucât această diminuare temporară a avut loc

în temeiul și în condițiile legii, nefiind încălcate dispozițiile Convenției.

În cazul personalului

plătit din fonduri publice, ne aflăm în prezența unui contract de drept public sau

de drept administrativ, libertatea contractuală a părților fiind suplinită de legiuitor

care stabilește prin lege nivelul salariilor.

Măsura contestată

de recurent, cea privind reducerea salariului cu 25%, este luată în baza și în aplicarea

Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului

bugetar, care a fost supusă controlului de constituționalitate.

În acest sens,

prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 și nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională

s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate, stabilind ca fiind constituționale

dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii

echilibrului bugetar.

În considerentele

deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională se reține faptul că „diminuarea

cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei, ca un corolar al dreptului

la muncă este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor

bugetare, iar această soluție legislativă a fost determinată de apărarea securității

naționale. Este evident că securitatea națională nu implică numai securitatea militară,

ci are și o componentă socială și economică. Astfel, nu numai existența unei situații

mânu militari atrage aplicabilitatea noțiunii de securitate națională din textul

art. 53, ci și alte aspecte din viața statului - precum cele economice, financiare,

sociale, care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea gravitatea fenomenului”.

S-a concluzionat

de către Curtea Constituțională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu

25% constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce

afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție.

În consecință,

se apreciază că soluția de respingere a acțiunii este legală în raport de legislația

națională.

Nu poate fi reținută

nici critica referitoare la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale, măsura

contestată nefiind disproporțională în raport cu scopul urmărit și păstrând justul

echilibru între interesul general al societății și protecția unui drept fundamental

al omului.

Din perspectiva

art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se constată că salariul,

în principiu, este o valoare patrimonială care intra în câmpul de aplicare al

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Diminuarea pentru

o perioada determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar constituie

o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde nici unei exproprieri

(privări de proprietate) și nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor,

fiind analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului numai din unghiul primei

norme cuprinse în art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. în acest

context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului urmărește numai dacă justul echilibru

între exigențele relative la interesul general și imperativele legate de protecția

drepturilor fundamentale al individului a fost menținut (a se vedea cauza Aizupurua

Ortiz și ceilalți c. Spaniei - Hotărârea din 02 februarie 2010, parag. 48), reducerea

salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii

ar conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, în

cazuri asemănătoare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a urmărit să stabilească

dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează

atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului

proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul

general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale

omului (a se vede cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie

2004, parag. 39 și 41).

Cauza Mureșanu

contra României nu reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul

juridic diferit (în această cauză, reclamantul obținuse o hotărâre judecătorească

prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz

„bun” în sensul Convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre

judecătorească executorie. Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri

judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.

Pe de altă parte,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincție esențială între dreptul

de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul

de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată

(a se vedea cauza Lelas c. Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, parag. 58). Convenția

nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum, iar

o creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 numai dacă are o baza suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen

c. Finlandei din 19 aprilie 2007, parag. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de

față, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.

În cauza de față

trebuie avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuție, așa cum

nu este în discuție o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară

(în limita a 25%, iar după 01 ianuarie 2011, în limita a 10%) a exercițiului acestuia,

aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.

Legea nr. 118/2010

a urmărit rezolvarea dificultăților financiare ale statului, calea urmată fiind

considerată legitimă de către Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a subliniat, în repetate rânduri, că statelor le este recunoscută, din perspectiva

Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la

angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială

(a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, Hotărârea din 08 noiembrie 2005, parag. 23

și cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag.

45).

Raportarea la

practica Organizației Internaționale a Muncii este străină cauzei, pentru că măsura

de reducere temporară a salariilor personalului bugetar nu a avut drept efect supunerea

acestei categorii de personal la prestarea unei munci forțate, cum în mod greșit

se susține prin cererea de recurs.

În concluzie,

Înalta Curte apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar

cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a statului,

nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul

echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor

fundamentale ale omului, așa încât nu se poate retine o încălcare a art. 1 din primul

Protocol adițional la Convenție.

Pentru considerentele

arătate, constatându-se că hotărârea atacată nu este afectată de niciunul din motivele

de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., instanța de fond făcând

o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente cauzei, în temeiul

art. 312 din același cod, coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte

va respinge recursul, ca nefondat, menținând sentința criticată, ca fiind temeinică

și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul A.T. împotriva sentinței nr. 153 din 14 ianuarie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2011.