ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 454/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 454/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul Hunedoara, la 11 iulie 2007, reclamanta P.G.C. Silvașul de Sus a

chemat în judecată pe pârâta P.O.R. Silvașul de Sus, solicitând ca, prin hotărârea

ce se va pronunța să se dispună restituirea următoarelor imobile: cimitir

intravilan, cimitir, biserică și grădină,

înscrise

în CF nr. 157 Silvașul de Sus cu nr. top. 17/1, 275, 276 și 277.

În motivarea acțiunii, întemeiate în

drept pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 27 din Legea nr. 489/2006,

reclamanta a arătat că imobilele revendicate au aparținut P.G.C. din Silvașul

de Sus, fiind confiscate de stat ca urmare a scoaterii B.G.C. în afara legii,

prin Decretul nr. 177/1948 și, ulterior, predate P.O. Silvașul de Sus.

În susținerea acțiunii, reclamanta a

precizat că acest decret a fost abrogat prin Decretul - Lege nr. 126/1990,

ulterior stabilindu-se măsuri legislative în temeiul cărora bunurile respective

pot fi revendicate (O.G. nr. 64/2004 și Legea nr. 185/2005), dispoziții în baza

cărora s-a încercat consilierea, la 25 mai 2007, rămasă fără rezultat.

La termenul din 24 iunie 2009,

reclamanta a formulat o cerere

prin care a

învederat că nu solicită restituirea imobilului înscris sub nr.

top

17/1, ci doar a imobilelor cu nr. top. 275, 276, 277, reprezentând cimitir,

biserică și grădină.

Prin sentința

civilă nr. 179 din 8 iulie 2009, Tribunalul Hunedoara a

respins acțiunea, apreciind că

reclamanta nu poate opune un titlu posesiei ferme și sub nume de proprietar

exercitată efectiv asupra imobilului de către pârâtă de peste jumătate de

secol.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta P.G.C. Silvașul de Sus, apel ce a fost admis prin decizia

civilă nr. 20/ A din 18 februarie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, prin care

s-a desființat sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de fond.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de apel a reținut că tribunalul nu a analizat susținerile și apărările

părților, necercetând fondul cauzei. S-a arătat că tribunalul trebuia să

verifice dacă preluarea a fost abuzivă, să compare titlurile de proprietate ale

părților și să examineze implicațiile teoretice și practice ale abrogării

Decretului nr. 177/1948 prin Decretul nr. 126/1990, precum și aplicarea în

speță a Legii nr. 89/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al

cultelor.

Cauza a fost înregistrată la

Tribunalul Hunedoara sub nr. 3333/97/2010.

Prin încheierea nr. 2110 din 8 martie

2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de strămutare

formulată de P.O.R. Silvașul de Sus, județul Hunedoara, cu păstrarea actelor de

procedură îndeplinite și a strămutat cauza la Tribunalul Tulcea.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul

Tribunalului Tulcea sub nr. 1178/88/2011.

Prin sentința civilă nr. 2283 din 15

iunie 2011, Tribunalul Tulcea a respins excepția inadmisibilității și a admis

acțiunea, obligând-o pe pârâtă să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie reclamantei imobilele înscrise în CF nr. 157 Silvașul de Sus, județul

Hunedoara, sub nr. ord. A + 1.2, nr. top 17/1, 275, 276 și 277, reprezentând

biserică și teren intravilan (cimitir și grădină).

De asemenea, s-a dispus rectificarea

CF nr. 157 Silvașul de Sus, în sensul radierii înscrierii dreptului de

proprietate al pârâtei de sub B 2, în ceea ce privește imobilele restituite

prin această hotărâre și al înscrierii dreptului de proprietate în favoarea

reclamantei, precum și efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea funciară, după

rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii.

Motivând

respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, tribunalul a

reținut că, prin Decretul - Lege nr. 9/1989,

B.R.U.R. a fost recunoscută oficial, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948,

urmând ca, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, situația

juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut B.G.C. și

au fost preluate de B.O.R. să fie stabilită de o comisie mixtă, formată din

reprezentanți clericali ai celor două culte, ținând seama de dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.

În aceste condiții, tribunalul a

învederat că E.R.U.R. (greco - catolică) de Lugoj a emis sub nr. 60 din 19

aprilie 2007 o invitație la dialog către pârâtă, solicitând retrocedarea

lăcașului de cult din Silvașul de Sus, având hramul „Sf. Apostoli Petru și

Pavel, întâlnirea de dialog fiind stabilită la 24 mai 2007, orele 13,30, la

sediul Primăriei Orașului Hațeg. întrucât pretențiile părții greco - catolice au

fost respinse, astfel cum rezultă din cuprinsul procesului verbal din 25 mai

2007, s-a considerat că reclamanta are deschisă calea acțiunii în justiție

potrivit dreptului comun, excepția inadmisibilității invocată de pârâtă fiind

respinsă ca nefondată.

Cu privire la fondul cauzei, prima

instanță a reținut, comparând titlurile de proprietate, că numai titlul

reclamantei este valabil, acesta fiind reprezentat de titlul în baza căruia s-a

efectuat înscrierea în anul 1911 în foaia de proprietate a CF nr. 157 Silvașul

de Sus, efectul abrogării Decretului - Lege nr. 358/1948, precum și

dispozițiile art. 2 din Decretul - Lege nr. 126/1990.

S-a reținut că pârâta nu deține niciun

titlu, fiind lipsit de relevanță faptul că biserica în discuție a fost

întreținută și reparată de credincioșii ortodocși, de-a lungul timpului, precum

și faptul că mulți dintre enoriașii greco - catolici au participat la slujbele

oficiate în ritualul ortodox.

Prima instanță a constatat că, prin

expertiza topografică întocmită în cauză de expert I.I., s-a stabilit că

suprafața tabulară este de 2424 m.p., însă suprafața reală existentă pe teren

este mai mică, de numai 1744 m.p. (pentru imobilele cu nr. top. 275, 276, 277),

având în vedere faptul că limitele de proprietate actuale sunt materializate

prin împrejmuire cu gard.

Referitor la imobilul cu nr. top.

17/1, în suprafață de 1248 m.p., cimitir, aflat la o distanță de peste 0,5 km

de biserică, expertul a învederat că nu poate fi restituit, întrucât în prezent

formează, împreună cu alte terenuri, incinta B.O.R. în construcție.

Tribunalul nu a reținut acest punct de

vedere al expertului, motivul că pe teren se află o biserică ortodoxă nouă, în

construcție, nefiind apreciat ca unul temeinic pentru refuzul restituirii.

Împotriva sentinței menționate a

declarat apel pârâta P.O.R. Silvașul de Sus, criticând-o ca nelegală pentru

greșita reținere ca fundament al admiterii acțiunii reclamantei a dispozițiilor

art. 2 din Decretul - Lege nr. 126/1990, act normativ ce privește bunuri ce se

găsesc în patrimoniul statului, iar nu bunuri ce se găsesc în patrimoniul altui

proprietar tabular, cum este cazul imobilelor în litigiu.

Apelanta a mai susținut că nu există

identitate între imobilele

revendicate de

reclamantă, potrivit petitului acțiunii și cele identificate

prin

raportul de expertiză topografică.

Curtea de Apel Constanța, secția I civilă,

prin decizia civilă nr. 465/ C din 22 decembrie 2011, a admis apelul pârâtei și

a schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a reținut, în esență, după lungi considerații cu privire la

istoricul înființării și funcționării B.R.U.R., că soluționarea acțiunii în

revendicare impune clarificarea mai multor aspecte: preluarea abuzivă de către

stat a imobilelor bisericii greco - catolice din Silvașul de Sus, posibilitatea

P.G.C. din această localitate de a solicita restituirea imobilelor,

admisibilitatea acțiunii n revendicare și determinarea prevederilor legale a

căror interpretare și aplicare să conducă la o soluție echitabilă.

În acest context, s-a reținut că

preluarea de către stat a tuturor bunurilor aparținând B.G.C. a fost abuzivă,

fiind dispusă în temeiul Decretului nr. 358/1948 al Ministerului Cultelor, emis

cu încălcarea art. 13 din Decretul nr. 177/1948 și a art. 27 din Constituție

Republicii Populare Române în vigoare de la 13 aprilie 1948, a D.U.D.O. și a art.

481 C. civ.

S-a considerat că, deși Decretul nr. 358/1948

a fost abrogat prin Decretul - Lege nr. 9/1989, iar Decretul nr. 177/1948 a

fost abrogat prin Legea nr. 489/2006, nu se poate afirma că dispariția

temeiului juridic al deposedării cultului greco - catolic are drept consecință

recunoașterea de drept în patrimoniul fostului proprietar a dreptului care a

încetat să existe prin actele abuzive ale autorităților comuniste.

S-a constatat că abia în anul 1971, în

baza unei adrese a P.O.R. din Silvașul Superior, s-a dispus intabularea

dreptului de proprietate al acestei persoane asupra imobilelor înscrise sub nr.

top. 176, 275,276 și 277.

Referitor la actele de executare a

celor două decrete, instanța de apel a constatat că pârâta nu invocă un titlu

translativ de proprietate, care să aibă ca efect strămutarea unui bun dintr-un

patrimoniu în altul și nici constitutiv, care să creeze un drept real în

patrimoniul său.

S-a apreciat că, în cauză, nu există

nicio dovadă că biserica intabulată sub nr. top. 276 în CF 157 a localității

Silvașu de Sus a fost preluată mai întâi de stat și apoi „atribuită” P.O. De

asemenea, nu există vreo probă că biserica ar fi trecut din proprietatea unui

cult în proprietatea celuilalt prin efectul art. 37 din Decretul nr. 177/1948,

astfel cum s-a pretins în procesul verbal de dialog, din 25 mai 2007.

S-a reținut că dispozițiile art. 37 – art.

39 din decretul menționat au ca situație premisă posibilitatea ca anumite

persoane să părăsească un cult și să se înscrie în altul, în contextul

libertății conștiinței și libertății religioase.

S-a constatat că nu există declarații

de părăsire și cereri de înregistrare în alt cult, nu s-a probat că numărul de

credincioși plecați ar fi permis în baza alin. (2) sau (3) din art. 37 al

Decretului nr. 177/1948, preluarea bisericii și nici nu există dovada că transmiterea

patrimoniului s-a produs în urma unei judecăți purtate în fața instanței

competente.

Instanța de apel a avut în vedere,

totodată, că înscrierea făcută prin încheierea nr. 607 din 3 iunie 1971 s-a

bazat pe dispozițiile Decretului nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor

privitoare la cărțile funciare, act normativ în vigoare atât la data preluării

abuzive, cât și la momentul înscrierii dreptului P.O. Silvașul de Sus.

Curtea de Apel Constanța a apreciat că

reclamanta are aptitudinea de a revendica bunuri ce au aparținut înainte de

anul 1948 B.G.C., având în vedere deplina sa personalitate juridică, conform

H.G. nr. 1213/2008, prin care s-a recunoscut Codul de Drept Canonic pe baza

căruia se organizează și funcționează.

În consecință, având în vedere și

jurisprudența C.E.D.O. (cauza P.G.C.S. Bihor contra României), s-a apreciat că

o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art.

27 din Legea nr. 483/2006 este pe deplin admisibilă.

Cu privire la fondul acțiunii în

revendicare, instanța de apel a apreciat, că în aplicarea „dorinței

credincioșilor” și având în vedere datele recensământului din 2011, așa cum se

consemnează în procesul verbal din 13 noiembrie 2011, depus la dosar, conform

căruia populația din localitatea Silvașul de Sus este majoritar ortodoxă (235

credincioși ortodocși și 29 credincioși greco -

catolici), aplicarea art. 3

din Decretul - Lege nr. 129/1990 implică

recunoașterea unor garanții pentru protejarea drepturilor părților, marja de

apreciere a instanței în interpretarea și aplicarea legii încadrându-se în

cerințele unui just echilibru (cauza A. contra României).

S-a considerat, în acest context, că

soluționarea problemei restituirii lăcașului de cult trebuie să aibă în vedere

considerente mai largi decât cele patrimoniale, în special sociale.

Astfel, s-a reținut că P.G.C. Silvașul

de Sus nu a făcut dovada titlului cu care biserica a intrat în patrimoniul său,

iar pe de altă parte după 1948 s-au oficiat timp de peste 60 de ani numai

slujbe în rit ortodox, lăcașul de cult fiind

renovat, pictat și întreținut de

credincioșii ortodocși.

Ca atare, s-a respins în tot acțiunea

în revendicare, reținându-se că imobilele intabulate sub nr. top. 275, 276 și

277 sunt folosite ca un tot unitar, iar bunul intabulat sub nr. top. 17/1,

cimitir, se găsește în cadrul unui imobil mai întins, ce constituie cimitir

ortodox și unde se construiește o biserică nouă.

Chiar dacă acest bun (top 17/1) se

găsește în proprietatea particulară a P.O.R. Silvașul de Sus, fiind, deci, în

accepțiunea Legii nr. 489/2006 un cimitir confesional, respectiv un bun sacru,

conform H.G. nr. 53/2008, nu acest regim juridic a fost avut în vedere ca

argument pentru respingerea revendicării cimitirului, ci cele expuse cu privire

la lăcașul de cult.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs în termenul legal reclamanta P.R.U.R. (G.C.) Silvașul de Sus,

criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ. și solicitând recunoașterea dreptului său de proprietate asupra

imobilului înscris în CF 157 Silvașul de Sus, sub A + 1.2, cu nr. top. 17/1,

275, 276 și 277 și restabilirea situației anterioare de CF, întrucât titlul

prin care intimatei pârâte i s-a atribuit imobilul, încheierea nr. 607/1971,

este nul de drept ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948.

Dezvoltând motivele de recurs,

reclamanta a susținut, într-o primă critică, faptul că hotărârea atacată

cuprinde motive străine de natura pricinii, de ordin filozofico - religios,

deși reține corect

caracterul abuziv al

preluării imobilelor în litigiu în temeiul Decretului

nr. 177/1948 și al

Decretului nr. 358/1948, care prin prevederile sale contravenea D.U.D.O.,

Constituției și art. 481 C. civ.

S-a susținut că instanța de apel,

motivându-și hotărârea cu încălcarea art. 124 alin. (1) din Constituția României

republicată și ale art. 2 alin. (3) și (4) alin. (1) din Legea nr. 303/2004

republicată, a lăsat practic nesoluționat obiectul acțiunii în revendicare,

respectiv compararea titlurilor de proprietate și acordarea imobilului părții

care a dovedit legalitatea titlului său.

S-a învederat, totodată, că instanța

de apel ar fi trebuit să facă aplicarea prevederilor art. 480 C. civ. și nu să

caute argumente în afara sferei dreptului, străine de natura patrimonială a

pricinii.

Critica formulată prin cel de-al doilea

motiv de recurs a vizat aplicarea eronată a dispozițiilor art. 32 alin. (1) din

Decretul - Lege nr. 115/1938, raportat la prevederile art. 480 C. civ., atunci

când a considerat că notarea în CF 157 a proprietăților inițial înscrise în CF

79, nu poate crea în favoarea reclamantei decât o prezumție de existență în

patrimoniul B.G.C. a imobilelor individualizate în partea B 2 a cărții

funciare.

Recurenta a susținut că, prin această

motivare, instanța de apel a ignorat împrejurarea că intabularea în anul 1911 a

dreptului său de proprietate asupra bisericii și terenului aferent din CF nr. 157

Silvașul Superior a avut la momentul respectiv efect constitutiv de drepturi,

efect menținut și prin prevederile art. 32 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 115/1938

pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, astfel că și-a

dovedit pe deplin dreptul de proprietate, spre deosebire de intimata pârâtă

care nu deține nici un titlu legal asupra acestui imobil.

Recurenta reclamantă a învederat că

titlul său de proprietate este prezumat a fi valid potrivit dispozițiilor art. 32

alin. (1) din Decretul - Lege nr. 115/1938, atâta timp cât pârâta intimată nu a

reușit să răstoarne această prezumție.

S-a criticat, totodată, decizia

recurată pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul

- Lege nr. 126/1990, instanța de apel confundând numărul credincioșilor din

comuna Silvașu de Sus cu dorința acestora, în condițiile în care la dosarul

cauzei nu există nicio probă în sensul exprimării voinței credincioșilor cu

privire la atribuirea bisericii din această localitate.

În același sens, recurenta a mai

arătat că modul de modificare a art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, prin

introducerea a trei alineate noi, subsecvente celui inițial, relevă clar că

legiuitorul a considerat că litigiul trebuie tranșat potrivit regulilor

dreptului comun,

iar nu potrivit simplei

dorințe a credincioșilor, care nu au fost vreodată

titularii vreunui

drept real asupra imobilului în litigiu.

Recurenta a solicitat să se constate

că și-a intabulat dreptul de proprietate în anul 1911 și a stăpânit în fapt și

în drept imobilul până la emiterea Decretului nr. 358/1948, abrogat prin

Decretul - Lege nr. 9/1989, astfel că, raportat la momentul abrogării, P.O.R. Silvașu

de Sus stăpânește fără nici un titlu imobilul înscris în CF 157. În contextul

apariției normelor juridice cu caracter reparator a considera valabil titlul P.O.R.

Silvașu de Sus ar însemna să fie perpetuate măsurile abuzive comuniste, luate

de regimul totalitar împotriva cultului greco - catolic.

Invocându-se dispozițiile art. 29 alin.

(3) și (5) din Constituție, potrivit cărora cultele religioase sunt libere și

se organizează potrivit statutelor proprii, fiind autonome față de stat, s-a

susținut că Statul nu poate interveni în administrarea patrimoniului cultelor

pe baza migrației forțate a credincioșilor de la un cult la altul, în afara modalităților

de dobândire a drepturilor de proprietate prevăzute în mod expres și limitativ

de Codul civil.

Examinând criticile invocate de

recurenta - reclamantă, Curtea va constata că recursul este nefondat având în

vedere considerentele ce succed:

Critica

formulată prin primul motiv de recurs nu poate fi primită.

Într-adevăr, decizia recurată cuprinde

o serie de considerente de ordin filozofico - religios, care exced obiectului

litigiului, însă acestea nu pot conduce, prin ele însele, la desființarea

hotărârii pentru încălcarea art. 124 alin. (1) din Constituție și a art. 3 și 4

alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în condițiile în care, după expunerea acestor

argumente, instanța de apel a examinat fondul litigiului, respectiv temeinicia

acțiunii în revendicare formulate de reclamantă.

Contrar susținerilor recurentei,

expuse prin primul motiv de recurs, motivarea instanței de apel nu este străină

de natura pricinii, nefiind întrunit motivul de recurs, nefiind întrunit

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Critica vizând încălcarea

dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 115/1938, raportat la art.

480 C. civ., este nefondată.

Într-adevăr art. 17 din Decretul - Lege

nr. 115/1938 prevede că

„drepturile reale

se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care

primește

dreptul, există un acord de voință asupra constituirii sau strămutării, în temeiul

unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea

funciară”.

În condițiile în care reclamanta, care

a invocat existența dreptului său de proprietate „în baza lucrărilor de

parcelare autentificate”, în foaia de proprietate la nr. crt. 2, neindicând

titlul în baza căruia P.G.C. a devenit proprietara imobilelor, notarea în CF

157 a proprietăților înscrise inițial în CF 79, nu poate crea în favoarea

acesteia decât o prezumție de existență în patrimoniul B.G.C. a imobilelor individualizate

în partea B 2 a CF.

S-a reținut, astfel, corect de către

instanța de apel că mențiunile în CF 157 nu sunt suficiente ca unite, eventual,

cu art. 32 din Decretul nr. 115/1938 să conducă la prezumția că dreptul există

în folosul său.

Cadrul normativ în care pot fi

valorificate pretențiile reclamantei este dat de Decretul - Lege nr. 126/1990

privind unele măsuri referitoare la B.R.U.R., prin care a fost reglementată

modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr.

358/1948, de desființare a cultului greco - catolic, distingându-se între două

situații: aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituirile

în starea actuală și situația lăcașurilor de cult și a celor parohiale,

preluate de B.O.R., pentru care restituirea se stabilește de către o comisie

mixtă, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitatea care deține

respectivele bunuri.

Rațiunea adăugării la art. 3 din

Decretul - Lege nr. 126/1990 a trei aliniate noi, respectiv alin. (

2) – (4),

prin O.G. nr. 64/2004, aprobată

ulterior prin Legea nr. 182/2005, rezultă din chiar expunerea de motive, care a

avut în vedere deblocarea accesului la justiție, în condițiile în care se putea

aprecia că nefinalizarea procedurii în fața comisiilor mixte nu deschidea calea

acțiunii la instanță.

Astfel, adăugarea la art. 3 al

aliniatului conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea

comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în

cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată

are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun” nu are

semnificația transformării cererii de retrocedare reglementată de norma

specială într-o acțiune în revendicare de drept comun.

Chiar dacă a fost investită cu o

acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și al art. 27

din Legea nr. 489/2006,

instanța de

judecată nu putea ignora reglementarea specială în materie,

care impune

drept criteriu ce trebuie avut în vedere la soluționarea unei astfel de

solicitări, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile.

Introducerea drept criteriu de

preferință a dorinței credincioșilor, reprezintă o opțiune a legiuitorului,

care a înțeles să reglementeze astfel materia retrocedării unor imobile cu

afectațiune specială, lăcașuri de cult, motiv pentru care instanța de judecată

nu poate cenzura oportunitatea adoptării acestor norme.

Curtea

Constituțională, pronunțându-se asupra neconstituționalității

art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990,

a apreciat prin Deciziile nr. 23/1993 și 49/1995 că acest text de lege nu

încalcă principiul libertății cultelor religioase.

S-a statuat astfel că democrația

„presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima parte a art. 3

rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu

social, acela al opțiunii majorității enoriașilor”.

O măsură abuzivă cum a fost aceea a

preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, nu poate fi reparată

într-un stat de drept printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opțiunea

majorității credincioșilor la momentul adoptării acelei măsuri.

Se va constata astfel că nesocotirea

condiției impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 126/1990 ar fi

adus atingere stabilității și securității raporturilor juridice, încălcând

jurisprudența C.E.D.O. (cauza R. împotriva României).

Recunoașterea oficială prin decretul

Lege nr. 9/1989 a B.R.U.R. (G.C.), urmare a abrogării Decretul nr. 358/1948 nu

poate produce efecte retroactive și nu poate conduce la recunoașterea vechiului

drept de proprietate al acesteia, câtă vreme reconstituirea dreptului real este

supusă unei proceduri speciale (reglementată prin Decretul - Lege nr. 126/1990),

speranța redobândirii dreptului de proprietate neputând fi asimilată noțiunii

de bun.

Susținerile recurentei în sensul că nu

există titlu valabil pentru intabularea pârâtei intimate nu pot fi primite. Întrucât

în cartea funciară apare ca proprietar pârâta care folosește imobilele,

rectificarea înscrierii nu este justificată, soluția respingerii acțiunii în

revendicare fiind legală, întrucât reclamanta nu poate opune pârâtei un titlu

care să-i legitimeze acțiunea, nefiind proprietară tabulară asupra bunurilor

litigioase.

Acțiunea promovată de reclamantă, deși

a vizat rectificarea de C.F. este, în realitate, grefată pe cererea de

constatare a nulității titlului, în baza căreia s-a făcut intabularea.

Motivele vizând

anularea titlului pârâtei nu sunt fondate, în speță

fiind pe deplin aplicabile

dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, potrivit cu care

bunurile intrate în mod legal în patrimoniul unui cult nu pot face obiectul

unei revendicări ulterioare, or s-a dovedit că imobilul în discuție a intrat în

patrimoniul pârâtei cu respectarea prevederilor legale în vigoare la momentul

dobândirii dreptului de proprietate.

De altfel, așa cum corect s-a reținut,

dobândirea de drept în sensul art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 a

constituit o excepție de la principiul efectului constitutiv de drepturi,

excepție prevăzută de o lege specială, alta decât cele rezultând din

dispozițiile art. 26 din Decretul - Lege nr. 115/1938.

Critica referitoare la confuzia făcută

de instanța de apel între numărul credincioșilor din comunitatea Silvașu de Sus

cu dorința acestora este, de asemenea, nefondată.

În interpretarea și aplicarea

dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 126/1990, instanța de

apel a avut corect în vedere împrejurarea că marea majoritate a credincioșilor

din localitate sunt ortodocși (235 enoriași reprezentând 84 %) prezumând,

astfel, că dorința credincioșilor este ca biserica să continue să le rămână în

proprietate.

Prezumția nu a fost răsturnată de

recurenta reclamantă cu nicio probă, în sensul că dorința credincioșilor ar fi

în sens contrar, ca biserica să fie restituită cultului greco - catolic.

Ceea ce susține, de fapt, recurenta,

este că rigoarea procedurii prevăzute de Decretul - Lege nr. 126/1990 ar fi

impus ca legiuitorul să facă referire la criterii precise, cum ar fi cel al

majorității voturilor exprimate în acest sens de credincioși.

Curtea va

constata că o astfel de interpretare excede prevederilor art.

3 din Decretul - Lege nr. 126/1990,

adăugând la lege, astfel că respectiva critică nu poate fi primită.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea va constata că recursul reclamantei este nefondat, nefiind întrunite

motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și, în consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat, recursul

declarat de reclamanta P.R.U.R. (G.C.) Silvașu de Sus împotriva deciziei nr. 465/

C din 22 decembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi

05 februarie 2013.