ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 454/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Hunedoara, la 11 iulie 2007, reclamanta P.G.C. Silvașul de Sus a chemat în judecată pe pârâta P.O.R. Silvașul de Sus, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea următoarelor imobile: cimitir intravilan, cimitir, biserică și grădină, înscrise în CF nr. 157 Silvașul de Sus cu nr. top. 17/1, 275, 276 și 277. În motivarea acțiunii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 27 din Legea nr. 489/2006, reclamanta a arătat că imobilele revendicate au aparținut P.G.C. din Silvașul de Sus, fiind confiscate de stat ca urmare a scoaterii B.G.C. în afara legii, prin Decretul nr. 177/1948 și, ulterior, predate P.O.

Silvașul de Sus. În susținerea acțiunii, reclamanta a precizat că acest decret a fost abrogat prin Decretul - Lege nr. 126/1990, ulterior stabilindu-se măsuri legislative în temeiul cărora bunurile respective pot fi revendicate (O.G. nr. 64/2004 și Legea nr. 185/2005), dispoziții în baza cărora s-a încercat consilierea, la 25 mai 2007, rămasă fără rezultat. La termenul din 24 iunie 2009, reclamanta a formulat o cerere prin care a învederat că nu solicită restituirea imobilului înscris sub nr. top 17/1, ci doar a imobilelor cu nr. top. 275, 276, 277, reprezentând cimitir, biserică și grădină. Prin sentința civilă nr. 179 din 8 iulie 2009, Tribunalul Hunedoara a respins acțiunea, apreciind că reclamanta nu poate opune un titlu posesiei ferme și sub nume de proprietar exercitată efectiv asupra imobilului de către pârâtă de peste jumătate de secol.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta P.G.C. Silvașul de Sus, apel ce a fost admis prin decizia civilă nr. 20/ A din 18 februarie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, prin care s-a desființat sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că tribunalul nu a analizat susținerile și apărările părților, necercetând fondul cauzei. S-a arătat că tribunalul trebuia să verifice dacă preluarea a fost abuzivă, să compare titlurile de proprietate ale părților și să examineze implicațiile teoretice și practice ale abrogării Decretului nr. 177/1948 prin Decretul nr. 126/1990, precum și aplicarea în speță a Legii nr. 89/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 3333/97/2010. Prin încheierea nr. 2110 din 8 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de strămutare formulată de P.O.R. Silvașul de Sus, județul Hunedoara, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite și a strămutat cauza la Tribunalul Tulcea. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Tulcea sub nr. 1178/88/2011. Prin sentința civilă nr. 2283 din 15 iunie 2011, Tribunalul Tulcea a respins excepția inadmisibilității și a admis acțiunea, obligând-o pe pârâtă să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei imobilele înscrise în CF nr. 157 Silvașul de Sus, județul Hunedoara, sub nr. ord. A + 1.2, nr. top 17/1, 275, 276 și 277, reprezentând biserică și teren intravilan (cimitir și grădină).

De asemenea, s-a dispus rectificarea CF nr. 157 Silvașul de Sus, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei de sub B 2, în ceea ce privește imobilele restituite prin această hotărâre și al înscrierii dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, precum și efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea funciară, după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii. Motivând respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, tribunalul a reținut că, prin Decretul - Lege nr. 9/1989, B.R.U.R. a fost recunoscută oficial, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, urmând ca, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut B.G.C.

și au fost preluate de B.O.R. să fie stabilită de o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. În aceste condiții, tribunalul a învederat că E.R.U.R. (greco - catolică) de Lugoj a emis sub nr. 60 din 19 aprilie 2007 o invitație la dialog către pârâtă, solicitând retrocedarea lăcașului de cult din Silvașul de Sus, având hramul „Sf. Apostoli Petru și Pavel, întâlnirea de dialog fiind stabilită la 24 mai 2007, orele 13,30, la sediul Primăriei Orașului Hațeg. întrucât pretențiile părții greco - catolice au fost respinse, astfel cum rezultă din cuprinsul procesului verbal din 25 mai 2007, s-a considerat că reclamanta are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun, excepția inadmisibilității invocată de pârâtă fiind respinsă ca nefondată.

Cu privire la fondul cauzei, prima instanță a reținut, comparând titlurile de proprietate, că numai titlul reclamantei este valabil, acesta fiind reprezentat de titlul în baza căruia s-a efectuat înscrierea în anul 1911 în foaia de proprietate a CF nr. 157 Silvașul de Sus, efectul abrogării Decretului - Lege nr. 358/1948, precum și dispozițiile art. 2 din Decretul - Lege nr. 126/1990. S-a reținut că pârâta nu deține niciun titlu, fiind lipsit de relevanță faptul că biserica în discuție a fost întreținută și reparată de credincioșii ortodocși, de-a lungul timpului, precum și faptul că mulți dintre enoriașii greco - catolici au participat la slujbele oficiate în ritualul ortodox. Prima instanță a constatat că, prin expertiza topografică întocmită în cauză de expert I.I., s-a stabilit că suprafața tabulară este de 2424 m.p., însă suprafața reală existentă pe teren este mai mică, de numai 1744 m.p.

(pentru imobilele cu nr. top. 275, 276, 277), având în vedere faptul că limitele de proprietate actuale sunt materializate prin împrejmuire cu gard. Referitor la imobilul cu nr. top. 17/1, în suprafață de 1248 m.p., cimitir, aflat la o distanță de peste 0,5 km de biserică, expertul a învederat că nu poate fi restituit, întrucât în prezent formează, împreună cu alte terenuri, incinta B.O.R. în construcție. Tribunalul nu a reținut acest punct de vedere al expertului, motivul că pe teren se află o biserică ortodoxă nouă, în construcție, nefiind apreciat ca unul temeinic pentru refuzul restituirii. Împotriva sentinței menționate a declarat apel pârâta P.O.R.

Silvașul de Sus, criticând-o ca nelegală pentru greșita reținere ca fundament al admiterii acțiunii reclamantei a dispozițiilor art. 2 din Decretul - Lege nr. 126/1990, act normativ ce privește bunuri ce se găsesc în patrimoniul statului, iar nu bunuri ce se găsesc în patrimoniul altui proprietar tabular, cum este cazul imobilelor în litigiu. Apelanta a mai susținut că nu există identitate între imobilele revendicate de reclamantă, potrivit petitului acțiunii și cele identificate prin raportul de expertiză topografică. Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 465/ C din 22 decembrie 2011, a admis apelul pârâtei și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, după lungi considerații cu privire la istoricul înființării și funcționării B.R.U.R., că soluționarea acțiunii în revendicare impune clarificarea mai multor aspecte: preluarea abuzivă de către stat a imobilelor bisericii greco - catolice din Silvașul de Sus, posibilitatea P.G.C. din această localitate de a solicita restituirea imobilelor, admisibilitatea acțiunii n revendicare și determinarea prevederilor legale a căror interpretare și aplicare să conducă la o soluție echitabilă. În acest context, s-a reținut că preluarea de către stat a tuturor bunurilor aparținând B.G.C. a fost abuzivă, fiind dispusă în temeiul Decretului nr. 358/1948 al Ministerului Cultelor, emis cu încălcarea art. 13 din Decretul nr. 177/1948 și a art. 27 din Constituție Republicii Populare Române în vigoare de la 13 aprilie 1948, a D.U.D.O.

și a art. 481 C. civ. S-a considerat că, deși Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul - Lege nr. 9/1989, iar Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin Legea nr. 489/2006, nu se poate afirma că dispariția temeiului juridic al deposedării cultului greco - catolic are drept consecință recunoașterea de drept în patrimoniul fostului proprietar a dreptului care a încetat să existe prin actele abuzive ale autorităților comuniste. S-a constatat că abia în anul 1971, în baza unei adrese a P.O.R. din Silvașul Superior, s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al acestei persoane asupra imobilelor înscrise sub nr. top. 176, 275,276 și 277. Referitor la actele de executare a celor două decrete, instanța de apel a constatat că pârâta nu invocă un titlu translativ de proprietate, care să aibă ca efect strămutarea unui bun dintr-un patrimoniu în altul și nici constitutiv, care să creeze un drept real în patrimoniul său.

S-a apreciat că, în cauză, nu există nicio dovadă că biserica intabulată sub nr. top. 276 în CF 157 a localității Silvașu de Sus a fost preluată mai întâi de stat și apoi „atribuită” P.O. De asemenea, nu există vreo probă că biserica ar fi trecut din proprietatea unui cult în proprietatea celuilalt prin efectul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, astfel cum s-a pretins în procesul verbal de dialog, din 25 mai 2007. S-a reținut că dispozițiile art. 37 – art. 39 din decretul menționat au ca situație premisă posibilitatea ca anumite persoane să părăsească un cult și să se înscrie în altul, în contextul libertății conștiinței și libertății religioase.

S-a constatat că nu există declarații de părăsire și cereri de înregistrare în alt cult, nu s-a probat că numărul de credincioși plecați ar fi permis în baza alin. (2) sau (3) din art. 37 al Decretului nr. 177/1948, preluarea bisericii și nici nu există dovada că transmiterea patrimoniului s-a produs în urma unei judecăți purtate în fața instanței competente. Instanța de apel a avut în vedere, totodată, că înscrierea făcută prin încheierea nr. 607 din 3 iunie 1971 s-a bazat pe dispozițiile Decretului nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, act normativ în vigoare atât la data preluării abuzive, cât și la momentul înscrierii dreptului P.O. Silvașul de Sus.

Curtea de Apel Constanța a apreciat că reclamanta are aptitudinea de a revendica bunuri ce au aparținut înainte de anul 1948 B.G.C., având în vedere deplina sa personalitate juridică, conform H.G. nr. 1213/2008, prin care s-a recunoscut Codul de Drept Canonic pe baza căruia se organizează și funcționează. În consecință, având în vedere și jurisprudența C.E.D.O. (cauza P.G.C.S. Bihor contra României), s-a apreciat că o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 27 din Legea nr. 483/2006 este pe deplin admisibilă.

Cu privire la fondul acțiunii în revendicare, instanța de apel a apreciat, că în aplicarea „dorinței credincioșilor” și având în vedere datele recensământului din 2011, așa cum se consemnează în procesul verbal din 13 noiembrie 2011, depus la dosar, conform căruia populația din localitatea Silvașul de Sus este majoritar ortodoxă (235 credincioși ortodocși și 29 credincioși greco - catolici), aplicarea art. 3 din Decretul - Lege nr. 129/1990 implică recunoașterea unor garanții pentru protejarea drepturilor părților, marja de apreciere a instanței în interpretarea și aplicarea legii încadrându-se în cerințele unui just echilibru (cauza A. contra României). S-a considerat, în acest context, că soluționarea problemei restituirii lăcașului de cult trebuie să aibă în vedere considerente mai largi decât cele patrimoniale, în special sociale.

Astfel, s-a reținut că P.G.C. Silvașul de Sus nu a făcut dovada titlului cu care biserica a intrat în patrimoniul său, iar pe de altă parte după 1948 s-au oficiat timp de peste 60 de ani numai slujbe în rit ortodox, lăcașul de cult fiind renovat, pictat și întreținut de credincioșii ortodocși. Ca atare, s-a respins în tot acțiunea în revendicare, reținându-se că imobilele intabulate sub nr. top. 275, 276 și 277 sunt folosite ca un tot unitar, iar bunul intabulat sub nr. top. 17/1, cimitir, se găsește în cadrul unui imobil mai întins, ce constituie cimitir ortodox și unde se construiește o biserică nouă. Chiar dacă acest bun (top 17/1) se găsește în proprietatea particulară a P.O.R. Silvașul de Sus, fiind, deci, în accepțiunea Legii nr. 489/2006 un cimitir confesional, respectiv un bun sacru, conform H.G.

nr. 53/2008, nu acest regim juridic a fost avut în vedere ca argument pentru respingerea revendicării cimitirului, ci cele expuse cu privire la lăcașul de cult. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs în termenul legal reclamanta P.R.U.R. (G.C.) Silvașul de Sus, criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și solicitând recunoașterea dreptului său de proprietate asupra imobilului înscris în CF 157 Silvașul de Sus, sub A + 1.2, cu nr. top. 17/1, 275, 276 și 277 și restabilirea situației anterioare de CF, întrucât titlul prin care intimatei pârâte i s-a atribuit imobilul, încheierea nr. 607/1971, este nul de drept ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a susținut, într-o primă critică, faptul că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, de ordin filozofico - religios, deși reține corect caracterul abuziv al preluării imobilelor în litigiu în temeiul Decretului nr. 177/1948 și al Decretului nr. 358/1948, care prin prevederile sale contravenea D.U.D.O., Constituției și art. 481 C. civ. S-a susținut că instanța de apel, motivându-și hotărârea cu încălcarea art. 124 alin. (1) din Constituția României republicată și ale art. 2 alin. (3) și (4) alin. (1) din Legea nr. 303/2004 republicată, a lăsat practic nesoluționat obiectul acțiunii în revendicare, respectiv compararea titlurilor de proprietate și acordarea imobilului părții care a dovedit legalitatea titlului său.

S-a învederat, totodată, că instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea prevederilor art. 480 C. civ. și nu să caute argumente în afara sferei dreptului, străine de natura patrimonială a pricinii. Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat aplicarea eronată a dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 115/1938, raportat la prevederile art. 480 C. civ., atunci când a considerat că notarea în CF 157 a proprietăților inițial înscrise în CF 79, nu poate crea în favoarea reclamantei decât o prezumție de existență în patrimoniul B.G.C. a imobilelor individualizate în partea B 2 a cărții funciare.

Recurenta a susținut că, prin această motivare, instanța de apel a ignorat împrejurarea că intabularea în anul 1911 a dreptului său de proprietate asupra bisericii și terenului aferent din CF nr. 157 Silvașul Superior a avut la momentul respectiv efect constitutiv de drepturi, efect menținut și prin prevederile art. 32 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, astfel că și-a dovedit pe deplin dreptul de proprietate, spre deosebire de intimata pârâtă care nu deține nici un titlu legal asupra acestui imobil. Recurenta reclamantă a învederat că titlul său de proprietate este prezumat a fi valid potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 115/1938, atâta timp cât pârâta intimată nu a reușit să răstoarne această prezumție.

S-a criticat, totodată, decizia recurată pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 126/1990, instanța de apel confundând numărul credincioșilor din comuna Silvașu de Sus cu dorința acestora, în condițiile în care la dosarul cauzei nu există nicio probă în sensul exprimării voinței credincioșilor cu privire la atribuirea bisericii din această localitate. În același sens, recurenta a mai arătat că modul de modificare a art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, prin introducerea a trei alineate noi, subsecvente celui inițial, relevă clar că legiuitorul a considerat că litigiul trebuie tranșat potrivit regulilor dreptului comun, iar nu potrivit simplei dorințe a credincioșilor, care nu au fost vreodată titularii vreunui drept real asupra imobilului în litigiu.

Recurenta a solicitat să se constate că și-a intabulat dreptul de proprietate în anul 1911 și a stăpânit în fapt și în drept imobilul până la emiterea Decretului nr. 358/1948, abrogat prin Decretul - Lege nr. 9/1989, astfel că, raportat la momentul abrogării, P.O.R. Silvașu de Sus stăpânește fără nici un titlu imobilul înscris în CF 157. În contextul apariției normelor juridice cu caracter reparator a considera valabil titlul P.O.R. Silvașu de Sus ar însemna să fie perpetuate măsurile abuzive comuniste, luate de regimul totalitar împotriva cultului greco - catolic.

Invocându-se dispozițiile art. 29 alin. (3) și (5) din Constituție, potrivit cărora cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, fiind autonome față de stat, s-a susținut că Statul nu poate interveni în administrarea patrimoniului cultelor pe baza migrației forțate a credincioșilor de la un cult la altul, în afara modalităților de dobândire a drepturilor de proprietate prevăzute în mod expres și limitativ de Codul civil. Examinând criticile invocate de recurenta - reclamantă, Curtea va constata că recursul este nefondat având în vedere considerentele ce succed: Critica formulată prin primul motiv de recurs nu poate fi primită.

Într-adevăr, decizia recurată cuprinde o serie de considerente de ordin filozofico - religios, care exced obiectului litigiului, însă acestea nu pot conduce, prin ele însele, la desființarea hotărârii pentru încălcarea art. 124 alin. (1) din Constituție și a art. 3 și 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în condițiile în care, după expunerea acestor argumente, instanța de apel a examinat fondul litigiului, respectiv temeinicia acțiunii în revendicare formulate de reclamantă. Contrar susținerilor recurentei, expuse prin primul motiv de recurs, motivarea instanței de apel nu este străină de natura pricinii, nefiind întrunit motivul de recurs, nefiind întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Critica vizând încălcarea dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 115/1938, raportat la art. 480 C. civ., este nefondată. Într-adevăr art. 17 din Decretul - Lege nr. 115/1938 prevede că „drepturile reale se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul, există un acord de voință asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară”. În condițiile în care reclamanta, care a invocat existența dreptului său de proprietate „în baza lucrărilor de parcelare autentificate”, în foaia de proprietate la nr. crt. 2, neindicând titlul în baza căruia P.G.C. a devenit proprietara imobilelor, notarea în CF 157 a proprietăților înscrise inițial în CF 79, nu poate crea în favoarea acesteia decât o prezumție de existență în patrimoniul B.G.C.

a imobilelor individualizate în partea B 2 a CF. S-a reținut, astfel, corect de către instanța de apel că mențiunile în CF 157 nu sunt suficiente ca unite, eventual, cu art. 32 din Decretul nr. 115/1938 să conducă la prezumția că dreptul există în folosul său. Cadrul normativ în care pot fi valorificate pretențiile reclamantei este dat de Decretul - Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la B.R.U.R., prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, de desființare a cultului greco - catolic, distingându-se între două situații: aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituirile în starea actuală și situația lăcașurilor de cult și a celor parohiale, preluate de B.O.R., pentru care restituirea se stabilește de către o comisie mixtă, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitatea care deține respectivele bunuri.

Rațiunea adăugării la art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 a trei aliniate noi, respectiv alin. ( 2) – (4), prin O.G. nr. 64/2004, aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005, rezultă din chiar expunerea de motive, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiție, în condițiile în care se putea aprecia că nefinalizarea procedurii în fața comisiilor mixte nu deschidea calea acțiunii la instanță. Astfel, adăugarea la art. 3 al aliniatului conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun” nu are semnificația transformării cererii de retrocedare reglementată de norma specială într-o acțiune în revendicare de drept comun.

Chiar dacă a fost investită cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și al art. 27 din Legea nr. 489/2006, instanța de judecată nu putea ignora reglementarea specială în materie, care impune drept criteriu ce trebuie avut în vedere la soluționarea unei astfel de solicitări, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile. Introducerea drept criteriu de preferință a dorinței credincioșilor, reprezintă o opțiune a legiuitorului, care a înțeles să reglementeze astfel materia retrocedării unor imobile cu afectațiune specială, lăcașuri de cult, motiv pentru care instanța de judecată nu poate cenzura oportunitatea adoptării acestor norme. Curtea Constituțională, pronunțându-se asupra neconstituționalității art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, a apreciat prin Deciziile nr. 23/1993 și 49/1995 că acest text de lege nu încalcă principiul libertății cultelor religioase.

S-a statuat astfel că democrația „presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima parte a art. 3 rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor”. O măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, nu poate fi reparată într-un stat de drept printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la momentul adoptării acelei măsuri. Se va constata astfel că nesocotirea condiției impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 126/1990 ar fi adus atingere stabilității și securității raporturilor juridice, încălcând jurisprudența C.E.D.O.

(cauza R. împotriva României). Recunoașterea oficială prin decretul Lege nr. 9/1989 a B.R.U.R. (G.C.), urmare a abrogării Decretul nr. 358/1948 nu poate produce efecte retroactive și nu poate conduce la recunoașterea vechiului drept de proprietate al acesteia, câtă vreme reconstituirea dreptului real este supusă unei proceduri speciale (reglementată prin Decretul - Lege nr. 126/1990), speranța redobândirii dreptului de proprietate neputând fi asimilată noțiunii de bun. Susținerile recurentei în sensul că nu există titlu valabil pentru intabularea pârâtei intimate nu pot fi primite. Întrucât în cartea funciară apare ca proprietar pârâta care folosește imobilele, rectificarea înscrierii nu este justificată, soluția respingerii acțiunii în revendicare fiind legală, întrucât reclamanta nu poate opune pârâtei un titlu care să-i legitimeze acțiunea, nefiind proprietară tabulară asupra bunurilor litigioase.

Acțiunea promovată de reclamantă, deși a vizat rectificarea de C.F. este, în realitate, grefată pe cererea de constatare a nulității titlului, în baza căreia s-a făcut intabularea. Motivele vizând anularea titlului pârâtei nu sunt fondate, în speță fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, potrivit cu care bunurile intrate în mod legal în patrimoniul unui cult nu pot face obiectul unei revendicări ulterioare, or s-a dovedit că imobilul în discuție a intrat în patrimoniul pârâtei cu respectarea prevederilor legale în vigoare la momentul dobândirii dreptului de proprietate. De altfel, așa cum corect s-a reținut, dobândirea de drept în sensul art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 a constituit o excepție de la principiul efectului constitutiv de drepturi, excepție prevăzută de o lege specială, alta decât cele rezultând din dispozițiile art. 26 din Decretul - Lege nr. 115/1938.

Critica referitoare la confuzia făcută de instanța de apel între numărul credincioșilor din comunitatea Silvașu de Sus cu dorința acestora este, de asemenea, nefondată. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 126/1990, instanța de apel a avut corect în vedere împrejurarea că marea majoritate a credincioșilor din localitate sunt ortodocși (235 enoriași reprezentând 84 %) prezumând, astfel, că dorința credincioșilor este ca biserica să continue să le rămână în proprietate. Prezumția nu a fost răsturnată de recurenta reclamantă cu nicio probă, în sensul că dorința credincioșilor ar fi în sens contrar, ca biserica să fie restituită cultului greco - catolic.

Ceea ce susține, de fapt, recurenta, este că rigoarea procedurii prevăzute de Decretul - Lege nr. 126/1990 ar fi impus ca legiuitorul să facă referire la criterii precise, cum ar fi cel al majorității voturilor exprimate în acest sens de credincioși. Curtea va constata că o astfel de interpretare excede prevederilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, adăugând la lege, astfel că respectiva critică nu poate fi primită. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamantei este nefondat, nefiind întrunite motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și, în consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta P.R.U.R. (G.C.) Silvașu de Sus împotriva deciziei nr. 465/ C din 22 decembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 05 februarie 2013.