ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4744/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Hunedoara, inițial sub Dosar nr. 7487 din 20 noiembrie 2001, reclamanta P.N. a chemat în judecată pârâta SC I.B. SRL Deva, solicitând ca prin hotărâre să fie obligată la restituirea în natură a terenului în suprafață de 1332 mp situat în G.B. înscris în CF nr. F1. G. top T1., iar în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, să se acorde măsuri reparatorii în echivalent sau despăgubiri bănești. În motivarea cererii, reclamanta arată că imobilul teren proprietatea antecesorului său a fost preluat abuziv de Statul Român și deși a notificat pârâta în vederea restituirii, cererea a fost respinsă, fără a se face vreo ofertă de despăgubire.

Se susține că pârâta nu deține titlu valabil pentru teren‚ astfel că se impune restituirea în natură. Prin sentința civilă nr. 37/2003 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta SC I.B. SRL prin lichidator SC M.S. SRL Deva și în consecință s-a stabilit că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul teren preluat abuziv înscris în CF nr. F1. G. top T1. în suprafață de 1.332 mp.

A fost obligată pârâta să emită decizie motivată în temeiul căreia reclamanta să primească titluri de valoarea nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital, compensare cu alte bunuri și servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite, corespunzătoare valorii terenului de 1.330.569.708 RON stabilită prin raportul de expertiză întocmit de expert C.Ș. A fost respinsă acțiunea față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că terenul revendicat a fost inclus în mod greșit în suprafața de 2.500 mp care a fost expropriată prin decretul nr. 678/1965 de la G.V., care nu era proprietar și pe acest teren, iar preluarea a fost făcută fără titlu valabil.

În prezent terenul este ocupat de construcții, așa încât restituirea în natură nu mai este posibilă, reclamanta fiind îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 9 din Legea nr. 10/2001. Valoarea terenului a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert C.Ș. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Reclamanta nu a motivat apelul. Pârâta a criticat sentința, susținând că antecesorul reclamantei nu apare în extrasul CF, astfel că reclamanta nu are calitate procesuală activă, deci nu există identitate de imobil și acțiunea nu este admisibilă. A mai arătat apelanta că nu este proprietara terenului, ci doar a construcțiilor, iar proprietar al terenului este Statul Român - Trustul A.G., astfel că nu are calitatea procesuală pasivă, iar Statul Român nu poate fi obligat la despăgubiri.

Ultima critică formulată a vizat evaluarea imobilului, apreciindu-se exagerată valoarea stabilită. Prin decizia civilă nr. 1031/A din 23 iunie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosar nr. 2244/2003 a fost admis apelul declarat de pârâta prin lichidator și s-a modificat sentința instanței de fond în sensul acordării de despăgubiri reclamantei în cuantum de 964.124.000 RON. A fost respins apelul reclamantei. Prin decizia civilă nr. 5928 din 16 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosar cu nr. vechi 18817/2004, (nr. nou 41521/1/2004), au fost admise recursurile declarate de reclamantă și de pârâta SC I.B. SRL prin lichidator SC Q.L.

SRL împotriva deciziei nr. 1031/A din 2004 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, a fost casată decizia atacată și trimisă cauza pentru rejudecarea apelurilor declarate de părți împotriva sentinței civile nr. 37/2003 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, aceleiași instanțe. În considerentele deciziei, instanța de recurs a reținut că instanța de apel a redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei fără a argumenta, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii și atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Cu privire la recursul pârâtei, s-a reținut că instanța de apel nu a verificat susținerile acesteia prin care a arătat că nu este proprietara terenului, ci doar a construcției, iar proprietar este Statul Român - Trustul A.G., situație în care pârâta nu are calitatea de unitate deținătoare în sensul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

În rejudecare dosarul a fost înregistrat la data de 12 aprilie 2007 și în cursul rejudecării a fost de mai multe ori suspendat, fie pentru soluționarea unui alt dosar, fie pentru încheierea unei tranzacții. În rejudecarea apelului, Curtea a constatat următoarele: În cauză s-a efectuat un raport de expertiză care a stabilit valoarea de piață actuală de terenului, la nivelul anului 2007, la suma de 160.381 RON. Pe parcursul judecării cauzei, s-a formulat o cerere de introducere în cauză a SC B.B. SRL Cluj Napoca, cerere respinsă motivat prin încheierea din 22 aprilie 2010. Asupra imobilului înscris în CF nr. F1. G. top T1. loc de casă de 1.331 mp a fost înscris proprietar sub B+1 Ș.I., în baza unui contract de vânzare cumpărare din anul 1944, iar la B+2 s-a notat procesul pendinte de către reclamantă.

Imobilul înscris sub nr. top T2. și T3. G.B. în CF nr. F2. vila 18 și vila 19 și complex cazare, aveau menționat ca proprietar asupra terenului Statul Român - Trustul A.G., sub B+34, iar asupra construcțiilor SC I.B. SRL, în cota de 1/1 părți. Din aceste înscrisuri, extrase de CF, rezultă că terenul solicitat de reclamantă nu are construcții edificate notate. Reclamanta a formulat o acțiune de rectificare a cărții funciare, înregistrată sub nr. 1046/272/2007, prin care a solicitat în contradictoriu cu SC I.B. SRL prin lichidator SC Q.L. SRL să se dispună rectificarea cărții funciare în sensul radierii înscrierilor efectuate în CF nr. F2. G. în ce privește construcțiile cu înscrierea lor în CF nr. F1.

G. top T1. în suprafață reală de 1.375 mp, acțiunea respinsă irevocabil prin decizia nr. 73/2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, pentru lipsa unui temei juridic de efectuare a unor atare operațiuni. Se susține, astfel, cu autoritate de lucru judecat că pe terenul revendicat în baza Legii 10/2001 de reclamantă există construcții edificate anterior anului 1989 de către Statul Român, astfel încât terenul nu este liber în sensul legii pentru a fi restituit în natură. Prin decizia de casare, instanța de recurs a dat îndrumări de a se verifica susținerile pârâtei apelante în ce privește proprietatea asupra terenului reclamantei și față de actele depuse, se constată că pârâta nu are calitate de unitate deținătoare în sensul legii.

De aceea, față de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, forma inițială, și ale deciziei nr. XX/2007 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în RIL a fost obligată pârâta să transmită notificarea reclamantei și actele doveditoare Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român pentru soluționarea notificării. Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art. 296 C. proc. civ., s-a respins ca nefondat apelul reclamantei și a fost admis apelul pârâtei. În consecință s-a schimbat în parte sentința atacată în sensul obligării pârâtei să transmită notificarea reclamantei P.N. pentru competentă soluționare Statului Român prin Ministerului Finanțelor Publice.

Împotriva deciziei civile nr. 6 din 7 februarie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, au declarat recurs reclamanta P.N. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara. Recurenta reclamantă P.N. susține incidența art. 304 C. proc. civ., considerându-se că instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului cauzei, pronunțând o hotărâre în condițiile aplicării greșite a legii, motiv de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) teza a doua și alin. (5) teza întâi C. proc. civ. Se mai susține că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Se precizează că se impune casarea hotărârii în baza art. 312 alin. (3) teza a doua și alin. (5) teza întâi față de soluția dată de instanța de apel, de trimitere a notificării, spre soluționare Ministerului Finanțelor Publice, cu nesocotirea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum interpretarea acestora era obligatorie, conform deciziei nr. XX/19 martie 2007 a, secțiilor unite, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată asupra recursului în interesul legii.

În acest sens, se arată că hotărârea atacată cu recurs nu respectă decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce are caracter obligatoriu și prin care s-a stabilit, cu caracter imperativ, că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze, pe fond, nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În pofida acestor dispoziții obligatorii și a considerentelor deciziei nr. XX/2007, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel Alba Iulia, admițând apelul declarat de deținătorul imobilului revendicat, la data intrării în vigoarea a Legii nr. 10/2001, respectiv, SC I.B.

SRL, prin lichidator, a schimbat hotărârea instanței de fond, ce stabilea dreptul recurentei la restituire prin echivalent, dispunând trimiterea notificării Ministerului Finanțelor Publice și, implicit, reluarea procedurii declanșate în anul 2001. Prin urmare, nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, deși a modificat o hotărâre a Tribunalului Hunedoara, prin care era soluționată pe fond cererea de restituire a imobilului, astfel că devin aplicabile dispozițiile ce reglementează casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, conținute de art. 312 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ. Se mai arată incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

datorită contradicțiilor dintre considerentele hotărârii instanței de apel, în care s-a reținut, mai întâi, că din înscrisurile extrase CF rezultă că terenul solicitat nu are construcții edificate, după care, în aliniatul următor se afirma că, cu autoritate de lucru judecat, s-a stabilit că pe terenul revendicat în baza Legii nr. 10/2001, există construcții edificate anterior anului 1989 de către Statul Român, astfel încât terenul nu este liber, în sensul legii, pentru a fi restituit în natură.

Pe lângă faptul că instanța de apel s-a contrazis în propriile argumente, nu motivează de ce a înlăturat efectul opozabil "erga omnes" al înscrierilor în cartea funciară, în condițiile în care atât decretul - Lege nr. 115/1938, privind unificarea cărților funciare, cât și Legea nr. 7/1996, conțin aceleași prevederi, conform cărora un drept înscris în cartea funciară se prezumă că exista în favoarea titularului înscrierii (art. 32 din D-L nr. 115/1938, art. 33 din Legea nr. 7/1996). Atât nemotivarea hotărârii, cât și motivele contradictorii sunt motive ce atrag casarea hotărârii, astfel că și sub acest aspect decizia se impune a fi casată. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se invocă aplicarea greșită a art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că instanța de judecată este competentă a judeca pe fond nu numai contestația formulată împotriva dispoziției de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului preluat abuziv, ci și acțiunea de față, de refuz de restituire și de a răspunde la notificare, conform deciziei nr. XX/2007 a, secțiilor unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. În condițiile cadrului procesual existent și care a fost determinat de părți în urmă cu mai mult de 10 ani, când a demarat litigiul, chiar dacă s-ar pronunța o hotărâre de restituire în natură, nu ar fi posibilă executarea ei față de deținătorul actual al terenului - SC B.B.

SRL Cluj-Napoca, acesta reprezentând încă un motiv de casare a deciziei atacate. Existența construcțiilor pe terenul revendicat de recurentă nu este opozabilă acesteia, în conformitate cu art. 27 din Legea nr. 7/1996 și, de aceea, restituirea se impune a fi realizată în natură. Ca atare, au fost aplicate greșit prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001 care nu condiționează calitatea de deținător al imobilului de existența titlului, ci doar de faptul posesiei bunului revendicat. Recurentul Ministerul Finanțelor Publice invocă următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate: Se consideră criticabilă sentința instanței de apel, în sensul că în speță este incident motivul de recurs prevăzut atât de art. 304 pct. 7 din C. proc.

civ., (respectiv sentința cuprinde motive contradictorii), cât și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, (respectiv decizia a fost dată cu aplicarea greșită a legii). În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., se învederează faptul că în dispozitivul deciziei atacate instanța reține că imobilul înscris sub nr. top T2. și T3. G.B. în CF nr. F2. vila 18, vila 19 și complex cazare, avea menționat ca proprietar asupra terenului Statul Român prin trustul A.G., iar asupra construcțiilor SC I.B. SRL, drept pentru care se consideră că aceasta unitate are calitate de unitate deținătoare și implicit calitate procesuală pasivă în cauză și nu Ministerul Finanțelor Publice.

Drept urmare, instanța consideră în mod greșit că, în speță, nu pârâta SC I.B. SRL trebuie să soluționeze notificarea reclamantei, formulată conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, ci statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, deoarece acesta ar fi proprietarul terenului, el nefiind chemat în judecată. Pe de o parte, instanța de apel constată că proprietar asupra terenului este Statul Român prin trustul A.G. însă cu toate acestea, a obligat pârâta să trimită notificarea Ministerului Finanțelor Publice pentru competentă soluționare.

Se conchide că decizia civilă nr. 6/2013 cuprinde motive contradictorii, pe de o parte, prin faptul că susține că Statul Român nu este parte la proces cu toate că el a fost introdus în cauză prin încheierea din data de 24 aprilie 2002, pe de altă parte, prin aceea că, deși constata ca terenul aparține Statul Român prin trustul A.G., obligă reclamanta să se adreseze cu notificarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Ministerului Finanțelor Publice spre competentă soluționare. Analizând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed: Prin decizia civilă nr. 6 din 7 februarie 2013 Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul pârâtei SC I.B.

SRL prin lichidator și a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul obligării pârâtei să transmită notificarea formulată de reclamanta P.N. pentru competentă soluționare Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Procedând astfel, instanța de apel a nesocotit dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. XX/19 martie 2007 Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform cărora, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde notificării părții interesate.

Deși Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia recurată, a invocat decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a încălcat dispozițiile acesteia precum și dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare nr. 5928/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție deoarece a obligat pârâta din prezenta cauză să transmită notificarea și actele doveditoare Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român pentru soluționarea notificării, neintrând pe fondul cererii formulate de reclamantă. Dispozițiile art. 315 C. proc. civ. prevăd că hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Instanța de apel nu s-a conformat îndrumării date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 5928/2006, nesocotind prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. În raport de spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii / dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea terenului ce face obiectul litigiului.

Criticile recurentei reclamante P.N. și ale pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice sunt astfel fondate. Din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor pot fi atacate la instanțele de judecată, iar în cuprinsul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească este evident că instanța învestită cu cenzurarea deciziei sau dispoziției de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie de restituire. De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 Protocolul nr. 1 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, la care România a devenit parte.

Pentru aceste considerente, se impune admiterea recursului, în baza art. 313 C. proc. civ. casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Alba Iulia. Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere și celelalte critici formulate de recurenți, inclusiv cele privitoare la calitatea de unitate deținătoare a imobilelor - teren și construcții în litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta P.N. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara împotriva deciziei civile nr. 6 din 7 februarie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2013.