ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 417/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 417/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 20 noiembrie 2001, sub nr. 7487/2001, reclamanta P.N. a chemat în judecată pe pârâta SC I.B. SRL, solicitând obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 1332 mp, situat în Geoagiu Băi, cu nr. top. 3117/2/1. În fapt, reclamanta a arătat că terenul litigios a fost proprietatea tatălui său, Ș.I., pe numele căruia a fost intabulat în CF 3293 la 25 septembrie 1944. Întrucât imobilul a fost preluat abuziv de stat, a notificat Primăria Geoagiu în vederea restituirii lui în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, iar Primăria i-a comunicat că terenul a fost preluat de la stat de către SC B.T.T.
SA Hunedoara Deva și că ulterior a fost vândut către SC I.B. SRL. La 15 octombrie 2001, SC I.B. SRL i-a comunicat refuzul restituirii imobilului, invocând art. 46 din Legea nr. 10/2001, pe motiv că a cumpărat terenul în anul 1993. Reclamanta consideră că este îndreptățită să primească imobilul revendicat, întrucât acesta a fost confiscat de regimul comunist fără o justificare legală, astfel că pretinsul titlu invocat de SC I.B. SRL este lovit de nulitate. Pe de altă parte, reclamanta a arătat că SC I.B. SRL nu a îndeplinit condiția prevăzută de lege de a-i face o ofertă, în legătură cu care ea să se pronunțe. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001. La termenul din 24 aprilie 2002, conform încheierii de ședință de la acel termen, s-a dispus, la cererea reclamantei, introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin cererea precizatoare formulată la data de 20 noiembrie 2002, reclamanta a solicitat ca, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, să se dispună obligarea pârâtei SC I.B. SRL la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de circulație actuală a imobilului, stabilită prin raportul de expertiză efectuat de expert C.S. Prin Sentința civilă nr. 37 din 22 ianuarie 2003, Tribunalul Hunedoara, secția civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta SC I.B. SRL, prin lichidator și în consecință: A stabilit că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul teren preluat abuziv, înscris în CF 3293 Geoagiu, nr. top.
3117/2/1, în suprafață reală de 1.374,3 mp. A obligat pârâta să emită decizie motivată în temeiul căreia reclamanta să primească titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital, compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite, corespunzătoare valorii terenului de 1.330.569.708 RON, stabilită prin raportul de expertiză întocmit de expert C.S. A respins acțiunea față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în termen legal, reclamanta a transmis pârâtei notificare în vederea restituirii în natură sau prin echivalent a imobilului teren înscris în CF 3293 Geoagiu Băi, nr. top.
3117/2/1, preluat fără titlu de Statul Român. Pârâta nu a respectat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu a emis decizie motivată, însă printr-o simplă adresă a comunicat reclamantei că restituirea nu este posibilă, întrucât a cumpărat imobilul în litigiu de la fostul B.T.T. în anul 1993, iar pentru despăgubiri să se adreseze Prefecturii județului Hunedoara. Nemulțumită de modul de soluționare a notificării, reclamanta s-a adresat instanței judecătorești. Din foaia de avere nr. 3293 Geoagiu Băi, nr. top. 3117/2/1, rezultă că terenul în suprafață de 1.392 mp a fost proprietatea antecesorului reclamantei, I.Ș., dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 5 septembrie 1944. Imobilul a fost preluat fără titlu de Statul Român.
Astfel, din actele depuse la dosar, inclusiv raportul de expertiză topografică întocmit în cauză, rezultă că parcela în litigiu a fost greșit inclusă în suprafața de 2500 mp teren expropriat prin Decretul 678/1965 de la G.V., cu toate că acesta nu era proprietarul parcelei în litigiu. De asemenea, din raportul de expertiză rezultă cu certitudine că imobilul construcții proprietatea pârâtei este situat pe parcela în litigiu 3117/2/1, în suprafață reală de 1374,3 mp. Cum, în speță, terenul este ocupat de construcții, restituirea în natură nu este posibilă, astfel că reclamanta este îndreptățită să obțină măsuri reparatorii prin echivalent.
În ceea ce privește paleta măsurilor reparatorii, art. 9 din Legea nr. 10/2001 arată că, în cazul imobilelor care aveau numai altă destinație decât aceea de locuință, a căror restituire în tot sau în parte nu este posibilă, restituirea prin măsuri reparatorii prin echivalent se face prin acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital ori prin compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite. Este de evidențiat faptul că, pentru imobilele care la data preluării aveau numai altă destinație decât aceea de locuință, legiuitorul a înțeles să nu ofere posibilitatea acordării de despăgubiri bănești, această formă de reparație prin echivalent fiind singura exclusă în această ipoteză.
Cum, în speță, imobilul preluat abuziv nu a avut destinația de locuință, stabilirea de despăgubiri bănești ca măsură reparatorie nu poate fi dispusă de instanță, reclamanta având posibilitatea să opteze doar pentru celelalte măsuri reparatorii prin echivalent. În consecință, având în vedere dispozițiile art. 2 lit. h) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, instanța a stabilit că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat abuziv de la autorul ei și a obligat pârâta SC I.B. SRL să emită o decizie motivată în temeiul căreia reclamanta va primi, cu acordul ei, acțiuni sau titluri de valoare nominală ori compensarea cu alte bunuri sau servicii, corespunzătoare valorii terenului, stabilită prin expertiză la 1.330.569.708 RON.
Acțiunea față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice urmează a fi respinsă având în vedere lipsa calității procesuale pasive. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâta SC I.B. SRL. Reclamanta nu a motivat apelul. Pârâta SC I.B. SRL a criticat sentința susținând că antecesorul reclamantei nu apare în extrasul CF al terenului aflat în posesia SC I.B. SRL, având nr. 3295, astfel că reclamanta nu are calitate procesuală activă. De asemenea, a susținut că nu există identitate între imobilul revendicat și cel aflat în posesia pârâtei, fiind în discuție CF-uri distincte, iar cât timp nu s-a solicitat rectificarea în cartea funciară, acțiunea este inadmisibilă.
Pe de altă parte, apelanta-pârâtă a susținut că nu este proprietara terenului, ci doar a construcțiilor, iar proprietar al terenului este Statul Român - Trustul Aurului Gurabarza, astfel că ea nu are calitatea procesuală pasivă, despăgubirile urmând a fi suportate de proprietarul terenului, adică Statul Român. În fine, apelanta-pârâtă a susținut că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât pe terenul revendicat sunt amplasate construcții, iar în ceea ce privește despăgubirea ce ar putea fi acordată reclamantei, că aceasta nu poate fi stabilită la nivelul valorii tehnice determinate prin expertiză, care este exagerată, neavând în vedere prețul pieții. Prin Decizia civilă nr. 1031/A din 23 iunie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtă și a modificat sentința atacată numai cu privire la cuantumul despăgubirilor la care este îndreptățită reclamanta, pe care le-a stabilit la suma de 964.124.000 RON.
A respins apelul declarat de reclamantă. A menținut în rest dispozițiile sentinței atacate. În motivarea acestei soluții, curtea de apel a reținut următoarele: În cauză a fost efectuat un nou raport de expertiză, care a identificat terenul ca fiind înscris în CF 3293 Geoagiu Băi, nr. top. 3117/2/1, în suprafață reală de 1374,3 mp, cu indicarea vecinătăților și a stabilit că valoarea de circulație a terenului este de 964.124.000 RON. Din foaia de avere a rezultat că antecesorul reclamantei, Ș.I., a fost proprietarul terenului preluat abuziv și care este deținut în prezent de pârâtă. Legea nu distinge că deținătorul este sau nu proprietarul terenului, dar distinge că notificarea se adresează deținătorului.
În aceste condiții, reclamanta are calitate procesuală activă, iar pârâta are calitate procesuală pasivă. De altfel, pe parcursul judecării apelului, pârâta a mai susținut numai critica referitoare la valoarea terenului. În mod corect s-a reținut că Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă, lucru pe care instanța l-a luat în examinare având în vedere efectul devolutiv al apelului, în lipsa motivelor de apel ale reclamantei. Este întemeiată numai critica din apelul pârâtului vizând valoarea imobilului, în urma efectuării unui nou raport de expertiză fiind stabilită o valoare a imobilului de 964.124.000 RON. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs reclamanta și pârâta SC I.B.
SRL. Prin Decizia nr. 5928 din 16 iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis ambele recursuri, a casat decizia atacată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor, sens în care a reținut următoarele: Cu privire la recursul reclamantei: Instanța de apel a redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, fără însă a argumenta de ce, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii și atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Cu privire la recursul pârâtei: Instanța de apel nu a verificat susținerile pârâtei prin care a arătat că nu este proprietara terenului, ci doar a construcției edificate pe acesta, că proprietar este Statul Român - Trustul Aurului Gurabarza, situație în care pârâta nu ar avea calitatea de unitate deținătoare, în sensul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Pentru lămurirea aspectelor sus-menționate, s-au admis recursurile părților și s-a trimis cauza la instanța de apel pentru rejudecarea apelurilor, când se vor analiza și celelalte critici formulate de părți. În rejudecare, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a pronunțat Decizia civilă nr. 6 din 07 februarie 2013, prin care: A admis apelul declarat de pârâta SC I.B. SRL și a schimbat în parte sentința primei instanțe, în sensul obligării pârâtei să trimită notificarea formulată de reclamantă în legătură cu imobilul înscris în CF 3293 Geoagiu Băi, nr. top. 3117/2/1, în suprafață reală de 1374,3 mp, Ministerului Finanțelor Publice pentru competentă soluționare. A respins apelul declarat de reclamantă.
Pentru a decide astfel, curtea a reținut următoarele: Reclamanta a depus precizări la apelul declarat, pentru termenul de judecată din 16 mai 2007, prin care a solicitat să-i fie acordate despăgubiri bănești pentru imobilul teren preluat abuziv de Statul Român și a apreciat valoarea terenului la 51.229 euro, echivalent în lei noi. Cu privire la deținătorul terenului, a arătat că pârâta a recunoscut prin întâmpinare că a declarat că este de bună credință și că, practic, deține terenul pe care au fost edificate construcțiile achiziționate de aceasta, astfel că poate fi obligată la despăgubiri. La termenul din 27 iulie 2007, s-au depus la dosar motive de apel din partea reclamantei și s-a afirmat că au fost depuse odată cu precizarea menționată, deși nu au fost la dosar la acel termen.
A solicitat soluționarea cererii sale în orice modalitate prevăzută de lege, inclusiv printr-o justă și echitabilă despăgubire în funcție de valoarea imobilului revendicat și de posibilitatea deținătorului imobilului. Aceste precizări și motive de apel au fost avute în vedere de instanță ca note de ședință, câtă vreme au fost depuse în rejudecare, apreciindu-se că în rejudecare nu mai poate fi schimbat cadrul procesual stabilit deja în primul ciclu procesual. Pârâtul Statul Român, prin DGFP Hunedoara pentru MFP, a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate, reiterând excepția lipsei calității sale procesuale pasive. În cauză s-a efectuat un raport de expertiză care a stabilit valoarea de piață actuală a terenului, la nivelul anului 2007, la suma de 160.381 RON.
Pe parcursul judecării cauzei, s-a formulat o cerere de introducere în cauză a SC B.B. SRL Cluj-Napoca, cerere respinsă motivat prin încheierea din 22 aprilie 2010. Asupra imobilului înscris în CF 3293 Geoagiu, top. 3117/2/1, loc de casă de 1331 mp, a fost înscris proprietar sub B+1 Ș.I., în baza unui contract de vânzare-cumpărare din anul 1944, iar la B+2 s-a notat procesul pendinte de către reclamantă. Imobilul înscris sub nr. top. 3117/2/2/2 și 3117/2/2/3 Geoagiu Băi în CF 3295, vila 18, vila 19 și complex C., avea menționat ca proprietar asupra terenului Statul Român - Trustul Aurului Gurabarza, sub B+34, iar asupra construcțiilor SC I.B. SRL, în cota de 1/1 părți. Din aceste înscrisuri, extrase de CF, rezultă că terenul solicitat de reclamantă nu are construcții edificate notate.
Reclamanta a formulat o acțiune de rectificare a cărții funciare, înregistrată sub nr. 1046/272/2007, prin care a solicitat în contradictoriu cu SC I.B. SRL, prin lichidator, să se dispună rectificarea cărții funciare în sensul radierii înscrierilor efectuate în CF 3295 Geoagiu în ce privește construcțiile cu înscrierea lor în CF 3293 Geoagiu top 3117/2/1 în suprafață reală de 1375 mp, acțiune respinsă irevocabil prin Decizia nr. 73/2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, pentru lipsa unui temei juridic de efectuare a unor atare operațiuni. În considerentele sentinței 485 din 28 mai 2008 a Judecătoriei Orăștie, pronunțată în dosar 1046/272/2007, s-a reținut că potrivit expertizei tehnice topografice efectuate în cauză, pe terenul înscris sub nr. top 3317/2/1 este edificată clădirea hotelului și restaurantului "A." în suprafață de 352 mp, respectiv 358 mp, terenul liber de construcții fiind de 708 mp.
Aceste construcții figurau pe SC B.B. SRL Cluj Napoca, în urma cumpărării de la SC I.B. SRL. La rândul său, SC I.B. SRL le-a cumpărat de la SC B.T.T. SA, la data de 23 septembrie 1993. Așadar, cu autoritate de lucru judecat s-a stabilit că pe terenul revendicat în baza Legii 10/2001 de reclamantă există construcții edificate anterior anului 1989 de către Statul Român, astfel încât terenul nu este liber în sensul legii pentru a fi restituit în natură. Imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 2 lit. h) din Legea 10/2001. Construcția edificată pe imobil s-a făcut cu aprobarea Statului Român, care a dispus de teren ca un proprietar, chiar dacă edificatele au alt proprietar.
În aceste condiții, în care pârâta nu este proprietar asupra terenului, după cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este cel care trebuie să soluționeze notificarea reclamantei, și nu pârâta SC I.B. SRL, iar acesta nu a fost chemat în judecată. Potrivit art. 25 din Legea 10/2001, în forma pe care o avea la data formulării cererii de chemare în judecată, pârâta era obligată să trimită notificarea reclamantei deținătorului imobilului. Chiar dacă pârâta a vândut construcțiile, actualul cumpărător nu are calitate procesuală pasivă, pentru că Legea 10/2001 stabilește obligații în sarcina deținătorului imobilului de la data apariției legii, și nu a deținătorului actual.
Prin decizia de casare, instanța de recurs a dat îndrumări de a se verifica susținerile pârâtei-apelante în ce privește proprietatea asupra terenului și față de actele depuse s-a constatat că pârâta nu are calitate de unitate deținătoare în sensul legii. De aceea, față de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, forma inițială, și ale Deciziei nr. XX/2007 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, va fi obligată pârâta să transmită notificarea reclamantei și actele doveditoare Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, pentru soluționarea notificării, reținându-se că, în condițiile în care Statul Român nu a fost parte în proces, nu pot fi stabilite obligații în sarcina sa, în sensul modului de soluționare a notificării.
Împotriva acestei din urmă decizii a curții de apel au declarat recurs reclamanta și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin Decizia nr. 4744 din 24 octombrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, pentru următoarele considerente: Admițând apelul pârâtei SC I.B.
SRL, cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate, în sensul obligării pârâtei să transmită notificarea formulată de reclamantă spre competentă soluționare Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a nesocotit dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform cărora instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde notificării părții interesate.
Deși instanța de apel a invocat Decizia XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a încălcat dispozițiile acesteia și dispozițiile obligatorii ale Deciziei de casare nr. 5928/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece a obligat pârâta din prezenta cauză să transmită notificarea și actele doveditoare Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, pentru soluționarea notificării, neintrând pe fondul cererii formulate de reclamantă, atribuția instanței fiind de a dispune ea direct măsura ce se impune.
Din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor pot fi atacate la instanțele de judecată, iar în cuprinsul Legii nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța investită cu cenzurarea deciziei sau dispoziției de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie de restituire. De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 al Curții Europene a Drepturilor Omului.
Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere și celelalte critici formulate de recurenți, inclusiv cele privitoare la calitatea de unitate deținătoare a imobilului în litigiu. În rejudecare, prin încheierea de ședință din 07 februarie 2014, instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimată-pârâtă, a SC B.B. SA, constatând că a intervenit o transmisiune convențională a calității procesuale pasive către această societate, având în vedere că intimata-pârâtă SC I.B. SRL i-a vândut construcțiilor aflate pe terenul în litigiu, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 decembrie 20003. Prin Decizia civilă nr. 69 din 08 iulie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâta SC B.I.
SRL și în consecință: A schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta SC I.B. SRL, prin lichidator judiciar, să emită decizie prin care să propună Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor acordarea de măsuri compensatorii conform Legii nr. 165/2013 pentru imobilul reclamantei. A menținut dispoziția de respingere a acțiunii față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A respins apelul declarat de reclamantă. Pentru a decide astfel, curtea a reținut următoarele: Prin notele de ședință depuse în apel, intimata SC B.B. SA a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, susținând că aceasta a fost formulată cu încălcarea termenului de 3 ani reglementat de art. 520 C. proc.
civ. Acțiunii reclamantei nu îi sunt aplicabile dispozițiile textului de lege menționat anterior, această acțiune fiind una întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, finalitatea urmărită de reclamantă fiind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în discuție. În consecință, excepția invocată de intimată este nefondată. Imobilul teren (loc de casă) a cărei restituire se solicită de reclamantă este înscris în CF nr. 3293 Geoagiu Băi, cu nr. top. 3117/2/1 în suprafață de 1332 mp. În cartea funciară figurează în prezent ca proprietar tabular tatăl reclamantei, Ș.I.I., al cărui drept de proprietate a fost dobândit prin contract de vânzare-cumpărare intabulat în CF la 25 septembrie 1944. Actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei probează calitatea reclamantei de moștenitoare a proprietarului tabular, aspect de altfel necontestat de pârâți.
Prin expertiza topografică efectuată în fața instanței de fond s-a stabilit că pe terenul reclamantei se află edificată construcția "Complex C." aflată în proprietatea societăților pârâte. Aceste construcții sunt înscrise scriptic în CF sub nr. top. 3117/2/2/3 în suprafață de 1205 mp, transcrisă în CF nr. 3295 Geoagiu și trecută în proprietatea Statului Român - Trustul Aurului - Gura Barza - Criscior cu titlu naționalizare în 1956 (sub B 4). Ulterior, vila 18, 19, Complex C. au fost înscrise sub B 6 în proprietatea SC B.T.T. Hunedoara Deva și, apoi, sub B 12 în proprietatea SC I.B. SRL Deva, care a dobândit dreptul de proprietate în anul 1993. La data de 12 decembrie 2003, aceste construcții au fost vândute de către SC I.B.
SRL către SC B.B.S. SRL. Din cuprinsul actului rezultă că tranzacția nu include terenul al cărui proprietar este Statul Român - Trustul Aurului Gurabarza, dar presupune dreptul de folosință asupra terenului, precum și dreptul de preemțiune asupra terenului. La dosarul de fond a fost depusă adresa nr. 2812 din 28 septembrie 2001 a Primăriei Geoagiu, din care rezultă că nu se cunoaște actul normativ în baza căruia tatăl reclamantei a fost deposedat de bunul de mai sus și adresa nr. 2759 din 07 septembrie 2001, din care reiese că cererea reclamantei de restituire a fost adresată greșit primăriei, întrucât, în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 10/2001, trebuia trimisă spre soluționare deținătorului, respectiv către SC I.B.
SRL. Rezultă din actele și probele dosarului că imobilul antecesorului reclamantei a fost preluat în fapt, fără titlu, nefiind operată nicio mențiune în cartea funciară, proprietar tabular figurând și la această dată antecesorul reclamantei. În fapt, terenul este ocupat de construcții aflate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 în proprietatea pârâtei SC I.B. SRL, care folosește și terenul în litigiu. În prezent, proprietatea asupra construcțiilor este deținută de SC B.B. SRL.
Art. 21 din Legea nr. 10/2001 stabilește că au calitate de "unități deținătoare", cărora le revine obligația de a soluționa notificarea în sensul acordării măsurilor reparatorii, regiile autonome, societăți sau companii naționale, societăți comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar sau asociat majoritar, organizații cooperatiste, fie orice alte persoane juridice de drept public care la data intrării în vigoare a legii dețineau imobile preluate în mod abuziv. La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu era deținut în fapt de către SC I.B. SRL, astfel că această societate are în cauză calitate de unitate deținătoare, în sensul dispozițiilor legale menționate mai sus.
Prima instanță, în mod corect a reținut lipsa calității procesuale a pârâtului Statul Român, acesta putând fi chemat în judecată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, doar atunci când unitatea deținătoare nu a fost identificată, ceea ce nu este cazul în speță. Terenul reclamantei nu este liber în sensul Legii nr. 10/2001, fiind, așa cum rezultă din expertiză, ocupat de construcții edificate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În aceste condiții, restituirea în natură, respectiv solicitarea principală a reclamantei nu poate fi admisă. Nefiind posibilă restituirea în natură a imobilului, trebuie analizate măsurile reparatorii în echivalent ce se pot acorda în această situație.
Curtea a constatat că, prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, s-au adus modificări Legii nr. 10/2001 sub aspectul măsurilor prin echivalent ce se pot acorda. Art. 4 al acestei legi statuează că dispozițiile legii se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi, cauzelor aflate pe rolul instanțelor și a celor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului. În raport de dispozițiile acestui text de lege, Curtea a constatat că în speță trebuie aplicate, sub aspectul măsurilor prin echivalent, prevederile Legii nr. 165/2013.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea investită cu soluționarea cererii, precum și măsura compensării prin puncte prevăzută în cap. III. Față de considerentele expuse, s-a admis apelul pârâtei sub aspectul măsurilor reparatorii ce se vor acorda și s-a respins apelul reclamantei, restituirea în natură nefiind posibilă, iar despăgubiri nemaiputând fi acordate în baza legii noi. Urmare a admiterii apelului pârâtei, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul obligării pârâtei SC I.B. SRL, prin lichidator, să emită decizie prin care să propună Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor acordarea de măsuri compensatorii conform Legii nr. 165/2013 pentru imobilul reclamantei; a fost menținută dispoziția din sentință referitoare la respingerea acțiunii față de pârâtul Statul Român.
Decizia nr. 69 din 08 iulie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a criticat-o pentru următoarele motive: I. Prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
Decizia recurată nu respectă principiul fundamental al ierarhizării gradelor de jurisdicție, ce impune ca o instanță superioară în grad să poată desființa ori modifica hotărâri ale instanțelor inferioare și să le dea acestora îndrumări obligatorii, în cazul în care le desființează hotărârile. În concret, instanța de apel a nesocotit și încălcat cele două decizii de casare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în cauză, și Decizia nr. XX/2007, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii cu privire la dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Astfel, prima decizie de casare, nr. 5928 din 15 iunie 2006, obliga instanța de apel să lămurească identitatea dintre terenul revendicat și cel aflat în posesia pârâtei 2 și să motiveze soluția în privința valorii despăgubirilor, pe care le-a micșorat, față de cuantumul acordat în primă instanță. După această decizie de casare, instanța de apel a îndrumat părțile să pună de acord situația de carte funciară cu cea reală, suspendând judecata până la soluționarea irevocabilă a acțiunii de rectificare a CF nr. 3293 Geoagiu-Băi, intentată de reclamantă și respinsă irevocabil, iar după reluarea judecății în cauză a pronunțat Decizia nr. 6/2013, prin care a dispus trimiterea notificării Ministerului Finanțelor Publice, ce presupunea reluarea procedurii declanșate în anul 2001. Și Decizia nr. 6/2013 a Curții de Apel Alba Iulia a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 4744 din 24 octombrie 2013, apreciindu-se că, prin pronunțarea ei, curtea de apel a nesocotit atât dispozițiile obligatorii ale Deciziei în recurs în interesul legii nr. XX/2007, cât și îndrumările obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia de casare nr. 5928/2006. Judecând pentru a treia oară apelurile reclamantei și pârâtei, Curtea de Apel Alba Iulia a pronunțat Decizia nr. 69 din 08 ianuarie 2014, prin care a schimbat în parte Sentința nr. 37/2003 a Tribunalului Hunedoara, în sensul că a obligat pârâta I.B. SRL, prin lichidator, să emită o decizie prin care să propună "Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor". Deci, se reîntoarce la anul 2001, dar după legi din 2013, cu ignorarea totală a celor două decizii de casare, cea de-a doua, cu nr. 4744 din 24 octombrie 2013, fiind cât se poate de edificatoare pentru ceea ce avea de soluționat instanța de apel, pe care o îndrumă să se pronunțe ea, direct, pe fondul cererii de restituire, constatându-se nesocotirea dispozițiilor obligatorii ale Deciziei în recurs în interesul legii nr. XX/2007 și ale primei decizii de casare. Prin urmare, urmează a se constata încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) și 5 C. proc. civ. și a principiului ierarhizării gradelor de jurisdicție și, în strânsă legătură cu această gravă nesocotire a legii, vătămarea adusă reclamantei prin aceea că, pe de o parte, nu a putut aduce argumente de fond prin recursul declarat cu privire la cuantumul despăgubirilor ce i-au fost stabilite în primă instanță, dat fiindcă instanța de apel a renunțat la a mai analiza despăgubirile acordate de instanța de fond, încălcând și îndrumările primei decizii de casare. Pe de altă parte, prin nesoluționarea cauzei și reluarea procedurilor administrative, conform unei legi pe care o aplică retroactiv la o situație din 2001 - 2003, când s-a pornit procesul, instanța de apel a dispus o soluție ce contravine și principiului respectării termenului rezonabil, consacrat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, după cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare nr. 4744/2013. Trebuie avut în vedere că, prin anularea efectelor sentinței instanței de fond, ce stabilea cuantumul despăgubirilor, soluția instanței de apel o aduce, practic, pe reclamantă în aceeași situație din urmă cu 13 ani, de a contesta și valoarea despăgubirilor, având în vedere criteriile diferite aduse modului de stabilire a acestora prin Legea nr. 165/2013, ceea ce presupune alte procese, alte cheltuieli și, implicit, pagube prin lipsa de folosință a imobilului revendicat ori a compensațiilor la care avea dreptul încă din anul 2001, când a început procesul.
Prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat și principiul disponibilității părților în procesul civil, consacrat prin dispozițiile art. 129 alin. (6) și ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ. În concret, aceste dispoziții procedurale obligă instanța să respecte limitele procesului fixate de părți, ceea ce presupune că instanța trebuie să judece funcție de motivele de fapt și de drept invocate de părți, textul art. 292 alin. (1) limitând exercitarea căii de atac a apelului la motivele invocate în primă instanță, prin acțiune sau în motivarea apelului, ori prin întâmpinare. În pofida acestor norme procedurale imperative, instanța de apel a ignorat cererile de apel ale reclamantei și pârâtei SC I.B. SRL, admițând apelul acesteia din urmă pe alte motive de fapt și de drept, pe care această apelantă nu le-a invocat în cererea sa. a) Astfel, în apelul pârâtei SC I.B. SRL se invocă lipsa calității procesuale active a reclamantei și inadmisibilitatea acțiunii față de nerectificarea cărții funciare, precum și lipsa calității procesuale pasive a SC I.B. SRL, contestându-se totodată și valoarea de piață a terenului, stabilită de prima instanță. Or, deși instanța de apel reține corect criticile aduse de pârâtă prin cererea de apel, precum și faptul că reclamanta nu și-a motivat apelul, atunci când motivează schimbarea soluției în apel nu face nicio referire la motivele reținute a fi invocate de către pârâtă, apelul acesteia fiind admis pentru alte motive decât cele invocate prin cererea de apel, ceea ce contravine atât dispozițiile art. 129 alin. (6), cât și ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ. Practic, curtea a admis apelul paratei constatând aplicabilitatea Legii nr. 165/2013, cu toate că nici una din părți nu a invocat, prin apel, incidența acestui act normativ. Procedând în acest fel, curtea de apel a nesocotit dispozițiile imperative evocate, care constituie și un principiu fundamental al dreptului procesual civil. b) Nici în privința apelului reclamantei, instanța de apel nu a respectat dispozițiile procedurale evocate, pentru că deși acest apel nu era motivat, trebuia să se raporteze la motivele din cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată și precizată, întemeiată pe existența dreptului de proprietate, opozabil erga omnes, înscris în cartea funciară.
Instanța de apel a încălcat și principiul respectării dreptului la apărare, pentru faptul că, neinvocându-se de către nici una din părți și nici de către instanță din oficiu aplicabilitatea în speță a noii legi din 2013, reclamanta nu a putut să se apere față de astfel de argumente, prin invocarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, în baza cărora instanța de apel a reținut aplicabilitatea în speță a Legii nr. 165/2013 și a admis apelul pârâtei. Dacă instanța, din oficiu, ar fi pus în discuție o atare problemă, ar fi existat mijloace de apărare, prin invocarea excepției de neconstituționalitate și a respectării drepturilor fundamentale prevăzute de Convenția europeană a drepturilor omului, aplicabile cu prioritate față de legea internă, și s-ar fi prevenit adoptarea unei soluții profund nelegale. Cum dreptul la apărare în procesul civil este un drept fundamental, prevăzut atât de Constituție, cât și de Convenția Europeană, nesocotirea lui atrage casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, cu atât mai mult cu cât dispozițiile pe care se întemeiază hotărârea au fost declarate, între timp, neconstituționale prin trei decizii ale Curții Constituționale, având încetată aplicabilitatea la data formulării prezentului recurs.
Instanța de apel a încălcat și dispozițiile 137 C. proc. civ., care reglementează soluționarea prealabilă a excepțiilor de procedură și de fond ce fac inutilă cercetarea fondului litigiului. Astfel, instanța de apel nu a soluționat excepțiile lipsei calității procesuale active, inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâta SC I. SRL în apelul său. Cu toate că s-ar putea pune în discuție lipsa de interes a reclamantei în privința acestui motiv de recurs, reclamanta justifică un interes legitim în susținerea lui. Aceasta deoarece, prin soluționarea respectivelor excepții, instanța de apel ar fi constatat că pârâta-apelantă dă caracter constitutiv de drepturi înscrierii în CF 3295 Geoagiu Băi a construcțiilor sale, din moment ce își întemeiază excepțiile pe împrejurarea că este proprietara doar a clădirilor intabulate în CF și că proprietarul terenului este Trustul Aurului Gura Barza, respectiv Statul Român, situație în care terenul din CF nr. 3293, revendicat, este restituibil în natură, pârâta nearătându-și împotrivirea pentru restituirea acestui teren.
În strânsă legătură cu motivele de casare dezvoltate mai sus, se impune a fi reținut și motivul de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) și 5 C. proc. civ., generat de faptul că instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în sensul soluționării apelurilor îndreptate împotriva unei hotărâri prin care a fost stabilit cuantumul despăgubirilor, pentru eventualitatea adoptării soluției de restituire prin echivalent a imobilului revendicat. Este de observat că prima instanță a stabilit cuantumul despăgubirilor la care reclamanta este îndreptățită, despăgubiri care au format obiectul unei contraexpertize în fața instanței de apel, însă curtea de apel, judecând apelul, a părăsit poziția adoptată inițial la dispunerea probei prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor, trimițând cauza autorității centrale, pe care a apreciat-o competentă a soluționa cererea. Procedând în acest mod, nu a mai cercetat fondul cererii de despăgubiri, respectiv cuantumul acesteia, funcție de probele administrate, lăsând această chestiune pe seama autorității investite, cu ignorarea îndrumărilor obligatorii ale primei decizii de casare, care o obligau să motiveze cu privire la despăgubiri, precum și cu privire la celelalte susțineri ale părților. II. Instanța de apel s-a pronunțat extra petita, stabilind măsuri pe care nici una dintre apelante nu le-a solicitat (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.). Pe lângă faptul că prin aceasta a nesocotit principiul disponibilității părților, instanța de apel nu respectă prevederile procedurale ce o obligă să judece doar în raport de cererile părților, chiar dacă aceste cereri sunt formulate într-o cale de atac. Ca atare, nu se poate accepta soluția dată de instanță, pentru că tinde la o amânare nepermisă a soluționării definitive a cauzei, situație în care procedura de faliment a SC I.B. SRL nu se poate închide, iar, pe de altă parte, nu permite părților să formuleze în recurs critici cu privire la chestiunile de fond ale cauzei. III. Hotărârea atacată nu conține motivele pe care se sprijină, raportat la motivele de apel ale părților și, totodată, conține motive străine pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). a) Reclamanta a învederat instanței de control judiciar că, față de situația din CF nr. 3293 Geoagiu Băi, confirmată și ca urmare a respingerii acțiunii în rectificare de CF, în Dosar nr. 1046/272/2007, se impune restituirea în natură. Aceasta și pentru că împotriva sentinței Judecătoriei Orăștie, ce a dispus rectificarea CF 3293 Geoagiu Băi, în sensul înscrierii construcției pârâtei SC I.B. SRL, această pârâtă împreună cu SC B.B. SA Cluj Napoca au intentat calea de atac a apelului, solicitând modificarea hotărârii, ceea ce s-a și întâmplat, astfel că în urma soluționării irevocabile a acțiunii în rectificare CF 3293, terenul a rămas liber de orice construcții, iar această situație de CF este opozabilă erga omnes. Prin urmare, instanța de apel era obligată ca în soluționarea apelului reclamantei, respectiv a cererii principale de retrocedare în natură, să facă referire la aceste aspecte esențiale într-o revendicare imobiliară, cu atât mai mult cu cât anterior pronunțării soluției suspendase cauza vreme de 3 ani, pentru soluționarea acțiunii de rectificarea CF. În cele din urmă, nici măcar nu mai amintește de apărările reclamantei, pe care trebuia să le aibă în vedere la pronunțarea soluției în privința apelului acestei părți. Ca atare, soluția este nemotivată sub acest aspect, chiar dacă face referiri la raportul de expertiză din care rezultă că terenul este ocupat de construcții sau, în orice caz, trebuia să lămurească de ce este prioritară situația de fapt rezultată din raportul de expertiză, față de situația de drept ce reiese din cartea funciară și, totodată, să-și exprime opinia cu privire la efectul constitutiv de drepturi a înscrierilor din cartea funciară în baza Decretului-lege nr. 115/1938, aplicabil înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996. b) Aceleași critici sunt valabile și în privința apelului pârâtei SC I.B. SRL, întrucât deși acest apel a fost admis, în considerentele hotărârii nu se fac referiri la motivele invocate în scris de apelanta-pârâtă, motive care, dacă erau avute în vedere, probabil că nu conduceau la adoptarea soluției pronunțate în apel, întrucât priveau cu totul alte aspecte decât cele avute în vedere de curtea de apel. c) Considerentele hotărârii ce au determinat soluția trimiterii cererii de despăgubiri la autoritatea centrală, și anume aplicabilitatea Legii nr. 165/2013, nu au fost invocate de reclamantă și nici nu sunt aplicabile speței, dat fiindcă ele nu se aplică proceselor în curs la data intrării în vigoare a legii, ci doar celor care nu erau pe rolul instanțelor de judecată. Nefiind invocat acest motiv de apel, de către nici una dintre părți și nici de către instanță din oficiu, el este străin pricinii, astfel că nu putea să determine soluția la care s-a oprit instanța de apel. IV. Hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), sub următoarele aspecte: a) Aplicarea greșită a Legii nr. 165/2013 în cauză. Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, ce reglementează aplicabilitatea acesteia și cauzelor aflate în curs pe rolul instanțelor, au fost declarate neconstituționale prin Deciziile Curții Constituționale nr. 88 din 27 februarie 2014, nr. 210 din 08 aprilie 2014 și nr. 269 din 07 mai 2014, astfel că dispozițiile constatate ca neconstituționale și-au încetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor Curții Constituționale în Monitorul Oficial. Prin urmare, aplicabilitatea lor în cauza de față trebuie înlăturată prin admiterea prezentului recurs, ceea ce impune și modificarea soluției de trimitere a cererii la autoritatea centrală competentă să stabilească despăgubiri. b) Oricum, curtea de apel trebuia să constate că aplicarea acestor dispoziții normative, intrate în vigoare în anul 2013, unei cauze înregistrate pe rolul instanței încă din anul 2001, constituie o încălcare a principiului neretroactivității legii civile și, prin urmare, trebuia să aplice, în mod prioritar, prevederile Constituției și ale Tratatului de aderare la UE, prioritare în raport cu orice norme de drept intern. Ca atare, și dacă nu s-ar fi pronunțat asupra neconstituționalității dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, instanța de apel nu putea să aplice acele dispoziții din pricina conținutului lor contrar legii fundamentale și tratatelor internaționale la care țara noastră este parte. c) Totodată, prin înlăturarea aplicabilității dispozițiilor Legii nr. 165/2013, soluția instanței de apel trebuie modificată în sensul admiterii apelului reclamantei și prin prisma aplicării greșite a art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că instanța de judecată este competentă a judeca pe fond nu numai contestația formulată împotriva dispoziției de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului preluat abuziv, ci și acțiunea de față, de refuz de restituire și de a răspunde la notificare, conform Deciziei XX/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât în cea de-a doua decizie de casare s-au dat îndrumări obligatori în acest sens, ce trebuiau respectate, și instanța supremă trebuie să rămână consecventă celor dispuse atât prin decizia de casare, cât și prin Decizia XX/2007 a Secțiilor Unite. d) Au fost nesocotite dispozițiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, ce stabilesc ca regulă restituirea în natură a terenului, posibilă în condițiile în care extrasul CF evidențiază că este liber de construcții, însă doar dacă se pronunța împotriva deținătorului, în speță intimata SC B.B. SA. e) Existența construcțiilor pe terenul revendicat de reclamantă nu este opozabilă acesteia, în conformitate cu art. 27 din Legea nr. 7/1996 și, de aceea, restituirea se impune a fi făcută în natură. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea de Apel Alba Iulia, pronunțându-se asupra acțiunii de rectificare a CF-urilor nr. 3293 și 3295 Geoagiu Băi, a apreciat ca fiind "lipsită de temei juridic efectuarea unor asemenea operațiuni". Prin urmare, au fost aplicate greșit prevederile Legii nr. 10/2001, art. 7, ce stabilesc cu titlu de principiu restituirea în natură a imobilului, nefiind aplicabile dispozițiile art. 27 din lege, întrucât imobilul a fost preluat abuziv de stat, fără un titlu valabil, deoarece nu s-a emis vreun act de expropriere ori de trecere în proprietatea statului, imobilul fiind ocupat samavolnic de stat, cu încălcarea dreptului de proprietate al proprietarului tabular, antecesorul reclamantei, astfel că este aplicabil art. 2 alin. (2) al legii, conform căruia reclamanta și-a păstrat calitatea de proprietar al terenului, și art. 9 alin. (1). f) Chiar și în condițiile în care ar rămâne valabilă aprecierea că terenul este ocupat de construcții și nu poate fi restituit în natură, obligația de a face o ofertă de restituire prin echivalent revine unității deținătoare, în speță societății în lichidare SC I.B. SRL, care și-a previzionat suma de 200.000 RON în contul unic de lichidare, din valorificările de bunuri, tocmai în eventualitatea restituirii în echivalent, precum și actualului deținător, în condițiile în care terenul îi rămâne, pe mai departe, în stăpânire, și chiar în proprietate. Statul nu trebuie să plătească despăgubiri, câtă vreme terenul revendicat nu este în proprietatea lui, fiind definitivă soluția dată pe excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului, și din moment ce prin acordarea de despăgubiri, terenul rămâne actualului deținător. Au fost astfel ignorate prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aplicabile speței. Totodată, au fost aplicate greșit prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, care nu condiționează calitatea de deținător al imobilului de existența titlului, ci doar de faptul posesiei bunului revendicat. În concluzie, recurenta a solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pentru motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (3) și 5 C. proc. civ.; în subsidiar, a solicitat modificarea hotărârii atacate, cu consecința obligării pârâtelor, în solidar, la restituirea în natură a terenului litigios, iar în situația în care se consideră că terenul nu este retrocedabil în natură, obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 133.056,97 RON, reprezentând despăgubiri calculate conform raportului de expertiză întocmit de expert C.S., reactualizată cu indicele de inflație pe perioada de la pronunțarea instanței de fond și până la data plății efective. Intimații-pârâți SC I.B. SRL, prin lichidator judiciar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului. La termenul de dezbateri din 15 ianuarie 2015, Înalta Curte a pus în discuție din oficiu calitatea de unitate deținătoare a intimatei SC I.B. SRL, în raport de dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 21.1 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Judecata în recurs. Analizând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu, vizând calitatea de unitate deținătoare a pârâtei obligate în cauză, în această calitate, Înalta Curte reține următoarele: Noțiunea de unitate deținătoare își găsește reglementarea în dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora, "Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare." Din aceste dispoziții rezultă că au calitatea de "unități deținătoare", cărora le revine obligația de a soluționa notificarea în sensul acordării de măsuri reparatorii, fie persoanele juridice care se încadrează în categoria celor prevăzute expres și limitativ, respectiv regii autonome, societăți sau companii naționale, societăți comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, organizații cooperatiste, fie orice alte persoane juridice de drept public, care la data intrării în vigoare a legii dețineau imobile preluate în mod abuziv. Că aceasta este interpretarea corectă a noțiunii de "unitate deținătoare" în sensul Legii nr. 10/2001 rezultă și din definiția dată acestei noțiuni prin Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Astfel, la capitolul 2 din Norme, sintagma "unitate deținătoare" din lege a fost definită ca fiind "fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste)". Noțiunea de "unitate deținătoare" nu poate fi extinsă la orice persoană juridică ce deține bunul, indiferent că aceasta este de drept public sau de drept privat. Obligația de a răspunde la notificare și de a acorda măsuri reparatorii nu aparține oricărui deținător al imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci numai categoriilor de persoane juridice prevăzute la art. 21 din lege, enumerate mai sus. În cauză, s-a reținut calitatea de unitate deținătoare a pârâtei SC I.B. SRL. Societățile comerciale cu răspundere limitată (SRL), cum este și această pârâtă, sunt societ
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.