ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 417/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 417/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra
cauzei de față, constată următoarele:
Prin
acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 20 noiembrie
2001, sub nr. 7487/2001, reclamanta P.N. a chemat în judecată pe pârâta SC I.B.
SRL, solicitând obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate și
liniștită posesie terenul în suprafață de 1332 mp, situat în Geoagiu Băi, cu nr.
top. 3117/2/1.
În
fapt, reclamanta a arătat că terenul litigios a fost proprietatea tatălui său,
Ș.I., pe numele căruia a fost intabulat în CF 3293 la 25 septembrie 1944.
Întrucât imobilul a fost preluat abuziv de stat, a notificat Primăria Geoagiu
în vederea restituirii lui în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, iar
Primăria i-a comunicat că terenul a fost preluat de la stat de către SC B.T.T.
SA Hunedoara Deva și că ulterior a fost vândut către SC I.B. SRL.
La
15 octombrie 2001, SC I.B. SRL i-a comunicat refuzul restituirii imobilului,
invocând art. 46 din Legea nr. 10/2001, pe motiv că a cumpărat terenul în anul
1993.
Reclamanta
consideră că este îndreptățită să primească imobilul revendicat, întrucât
acesta a fost confiscat de regimul comunist fără o justificare legală, astfel
că pretinsul titlu invocat de SC I.B. SRL este lovit de nulitate.
Pe
de altă parte, reclamanta a arătat că SC I.B. SRL nu a îndeplinit condiția
prevăzută de lege de a-i face o ofertă, în legătură cu care ea să se pronunțe.
În
drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La
termenul din 24 aprilie 2002, conform încheierii de ședință de la acel termen,
s-a dispus, la cererea reclamantei, introducerea în cauză, în calitate de
pârât, a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin
cererea precizatoare formulată la data de 20 noiembrie 2002, reclamanta a
solicitat ca, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, să se
dispună obligarea pârâtei SC I.B. SRL la plata de despăgubiri reprezentând
valoarea de circulație actuală a imobilului, stabilită prin raportul de
expertiză efectuat de expert C.S.
Prin
Sentința civilă nr. 37 din 22 ianuarie 2003, Tribunalul Hunedoara, secția
civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta
SC I.B. SRL, prin lichidator și în consecință:
A
stabilit că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent,
în condițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul teren
preluat abuziv, înscris în CF 3293 Geoagiu, nr. top. 3117/2/1, în suprafață
reală de 1.374,3 mp.
A
obligat pârâta să emită decizie motivată în temeiul căreia reclamanta să
primească titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de
privatizare, acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de
capital, compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de
deținător, cu acordul persoanei îndreptățite, corespunzătoare valorii terenului
de 1.330.569.708 RON, stabilită prin raportul de expertiză întocmit de expert
C.S.
A
respins acțiunea față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru
a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit
dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în termen legal, reclamanta a transmis pârâtei
notificare în vederea restituirii în natură sau prin echivalent a imobilului
teren înscris în CF 3293 Geoagiu Băi, nr. top. 3117/2/1, preluat fără titlu de
Statul Român.
Pârâta
nu a respectat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu a emis decizie motivată,
însă printr-o simplă adresă a comunicat reclamantei că restituirea nu este
posibilă, întrucât a cumpărat imobilul în litigiu de la fostul B.T.T. în anul
1993, iar pentru despăgubiri să se adreseze Prefecturii județului Hunedoara.
Nemulțumită
de modul de soluționare a notificării, reclamanta s-a adresat instanței
judecătorești.
Din
foaia de avere nr. 3293 Geoagiu Băi, nr. top. 3117/2/1, rezultă că terenul în
suprafață de 1.392 mp a fost proprietatea antecesorului reclamantei, I.Ș.,
dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 5 septembrie 1944.
Imobilul
a fost preluat fără titlu de Statul Român.
Astfel,
din actele depuse la dosar, inclusiv raportul de expertiză topografică întocmit
în cauză, rezultă că parcela în litigiu a fost greșit inclusă în suprafața de
2500 mp teren expropriat prin Decretul 678/1965 de la G.V., cu toate că acesta
nu era proprietarul parcelei în litigiu.
De
asemenea, din raportul de expertiză rezultă cu certitudine că imobilul
construcții proprietatea pârâtei este situat pe parcela în litigiu 3117/2/1, în
suprafață reală de 1374,3 mp.
Cum,
în speță, terenul este ocupat de construcții, restituirea în natură nu este
posibilă, astfel că reclamanta este îndreptățită să obțină măsuri reparatorii
prin echivalent.
În
ceea ce privește paleta măsurilor reparatorii, art. 9 din Legea nr. 10/2001
arată că, în cazul imobilelor care aveau numai altă destinație decât aceea de
locuință, a căror restituire în tot sau în parte nu este posibilă, restituirea
prin măsuri reparatorii prin echivalent se face prin acordarea de titluri de
valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, de acțiuni la
societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital ori prin compensare cu
alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul
persoanei îndreptățite.
Este
de evidențiat faptul că, pentru imobilele care la data preluării aveau numai
altă destinație decât aceea de locuință, legiuitorul a înțeles să nu ofere
posibilitatea acordării de despăgubiri bănești, această formă de reparație prin
echivalent fiind singura exclusă în această ipoteză.
Cum,
în speță, imobilul preluat abuziv nu a avut destinația de locuință, stabilirea
de despăgubiri bănești ca măsură reparatorie nu poate fi dispusă de instanță,
reclamanta având posibilitatea să opteze doar pentru celelalte măsuri reparatorii
prin echivalent.
În
consecință, având în vedere dispozițiile art. 2 lit. h) și art. 9 din Legea nr.
10/2001, instanța a stabilit că reclamanta este îndreptățită la măsuri
reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat abuziv de la autorul ei și
a obligat pârâta SC I.B. SRL să emită o decizie motivată în temeiul căreia
reclamanta va primi, cu acordul ei, acțiuni sau titluri de valoare nominală ori
compensarea cu alte bunuri sau servicii, corespunzătoare valorii terenului,
stabilită prin expertiză la 1.330.569.708 RON.
Acțiunea
față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice urmează a fi respinsă
având în vedere lipsa calității procesuale pasive.
Împotriva
acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâta SC I.B. SRL.
Reclamanta
nu a motivat apelul.
Pârâta
SC I.B. SRL a criticat sentința susținând că antecesorul reclamantei nu apare
în extrasul CF al terenului aflat în posesia SC I.B. SRL, având nr. 3295,
astfel că reclamanta nu are calitate procesuală activă. De asemenea, a susținut
că nu există identitate între imobilul revendicat și cel aflat în posesia
pârâtei, fiind în discuție CF-uri distincte, iar cât timp nu s-a solicitat
rectificarea în cartea funciară, acțiunea este inadmisibilă. Pe de altă parte,
apelanta-pârâtă a susținut că nu este proprietara terenului, ci doar a
construcțiilor, iar proprietar al terenului este Statul Român - Trustul Aurului
Gurabarza, astfel că ea nu are calitatea procesuală pasivă, despăgubirile
urmând a fi suportate de proprietarul terenului, adică Statul Român. În fine,
apelanta-pârâtă a susținut că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât
pe terenul revendicat sunt amplasate construcții, iar în ceea ce privește
despăgubirea ce ar putea fi acordată reclamantei, că aceasta nu poate fi
stabilită la nivelul valorii tehnice determinate prin expertiză, care este
exagerată, neavând în vedere prețul pieții.
Prin
Decizia civilă nr. 1031/A din 23 iunie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia, secția
civilă, a admis apelul declarat de pârâtă și a modificat sentința atacată numai
cu privire la cuantumul despăgubirilor la care este îndreptățită reclamanta, pe
care le-a stabilit la suma de 964.124.000 RON. A respins apelul declarat de
reclamantă. A menținut în rest dispozițiile sentinței atacate.
În
motivarea acestei soluții, curtea de apel a reținut următoarele:
În
cauză a fost efectuat un nou raport de expertiză, care a identificat terenul ca
fiind înscris în CF 3293 Geoagiu Băi, nr. top. 3117/2/1, în suprafață reală de
1374,3 mp, cu indicarea vecinătăților și a stabilit că valoarea de circulație a
terenului este de 964.124.000 RON.
Din
foaia de avere a rezultat că antecesorul reclamantei, Ș.I., a fost proprietarul
terenului preluat abuziv și care este deținut în prezent de pârâtă. Legea nu
distinge că deținătorul este sau nu proprietarul terenului, dar distinge că
notificarea se adresează deținătorului. În aceste condiții, reclamanta are
calitate procesuală activă, iar pârâta are calitate procesuală pasivă. De
altfel, pe parcursul judecării apelului, pârâta a mai susținut numai critica
referitoare la valoarea terenului.
În
mod corect s-a reținut că Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are
calitate procesuală pasivă, lucru pe care instanța l-a luat în examinare având
în vedere efectul devolutiv al apelului, în lipsa motivelor de apel ale
reclamantei.
Este
întemeiată numai critica din apelul pârâtului vizând valoarea imobilului, în
urma efectuării unui nou raport de expertiză fiind stabilită o valoare a
imobilului de 964.124.000 RON.
Împotriva
deciziei curții de apel au declarat recurs reclamanta și pârâta SC I.B. SRL.
Prin
Decizia nr. 5928 din 16 iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
civilă și de proprietate intelectuală a admis ambele recursuri, a casat decizia
atacată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor,
sens în care a reținut următoarele:
Cu
privire la recursul reclamantei:
Instanța
de apel a redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, fără însă a
argumenta de ce, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii și atrage
incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cu
privire la recursul pârâtei:
Instanța
de apel nu a verificat susținerile pârâtei prin care a arătat că nu este
proprietara terenului, ci doar a construcției edificate pe acesta, că
proprietar este Statul Român - Trustul Aurului Gurabarza, situație în care
pârâta nu ar avea calitatea de unitate deținătoare, în sensul prevăzut de Legea
nr. 10/2001.
Pentru
lămurirea aspectelor sus-menționate, s-au admis recursurile părților și s-a
trimis cauza la instanța de apel pentru rejudecarea apelurilor, când se vor
analiza și celelalte critici formulate de părți.
În
rejudecare, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a pronunțat Decizia
civilă nr. 6 din 07 februarie 2013, prin care:
A
admis apelul declarat de pârâta SC I.B. SRL și a schimbat în parte sentința
primei instanțe, în sensul obligării pârâtei să trimită notificarea formulată
de reclamantă în legătură cu imobilul înscris în CF 3293 Geoagiu Băi, nr. top.
3117/2/1, în suprafață reală de 1374,3 mp, Ministerului Finanțelor Publice
pentru competentă soluționare.
A
respins apelul declarat de reclamantă.
Pentru
a decide astfel, curtea a reținut următoarele:
Reclamanta
a depus precizări la apelul declarat, pentru termenul de judecată din 16 mai
2007, prin care a solicitat să-i fie acordate despăgubiri bănești pentru
imobilul teren preluat abuziv de Statul Român și a apreciat valoarea terenului
la 51.229 euro, echivalent în lei noi. Cu privire la deținătorul terenului, a
arătat că pârâta a recunoscut prin întâmpinare că a declarat că este de bună
credință și că, practic, deține terenul pe care au fost edificate construcțiile
achiziționate de aceasta, astfel că poate fi obligată la despăgubiri.
La
termenul din 27 iulie 2007, s-au depus la dosar motive de apel din partea
reclamantei și s-a afirmat că au fost depuse odată cu precizarea menționată,
deși nu au fost la dosar la acel termen. A solicitat soluționarea cererii sale
în orice modalitate prevăzută de lege, inclusiv printr-o justă și echitabilă
despăgubire în funcție de valoarea imobilului revendicat și de posibilitatea
deținătorului imobilului.
Aceste
precizări și motive de apel au fost avute în vedere de instanță ca note de
ședință, câtă vreme au fost depuse în rejudecare, apreciindu-se că în
rejudecare nu mai poate fi schimbat cadrul procesual stabilit deja în primul
ciclu procesual.
Pârâtul
Statul Român, prin DGFP Hunedoara pentru MFP, a depus întâmpinare, solicitând
respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate,
reiterând excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
În
cauză s-a efectuat un raport de expertiză care a stabilit valoarea de piață
actuală a terenului, la nivelul anului 2007, la suma de 160.381 RON.
Pe
parcursul judecării cauzei, s-a formulat o cerere de introducere în cauză a SC
B.B. SRL Cluj-Napoca, cerere respinsă motivat prin încheierea din 22 aprilie
2010.
Asupra
imobilului înscris în CF 3293 Geoagiu, top. 3117/2/1, loc de casă de 1331 mp, a
fost înscris proprietar sub B+1 Ș.I., în baza unui contract de vânzare-cumpărare
din anul 1944, iar la B+2 s-a notat procesul pendinte de către reclamantă.
Imobilul
înscris sub nr. top. 3117/2/2/2 și 3117/2/2/3 Geoagiu Băi în CF 3295, vila 18,
vila 19 și complex C., avea menționat ca proprietar asupra terenului Statul Român
- Trustul Aurului Gurabarza, sub B+34, iar asupra construcțiilor SC I.B. SRL,
în cota de 1/1 părți.
Din
aceste înscrisuri, extrase de CF, rezultă că terenul solicitat de reclamantă nu
are construcții edificate notate. Reclamanta a formulat o acțiune de rectificare
a cărții funciare, înregistrată sub nr. 1046/272/2007, prin care a solicitat în
contradictoriu cu SC I.B. SRL, prin lichidator, să se dispună rectificarea
cărții funciare în sensul radierii înscrierilor efectuate în CF 3295 Geoagiu în
ce privește construcțiile cu înscrierea lor în CF 3293 Geoagiu top 3117/2/1 în
suprafață reală de 1375 mp, acțiune respinsă irevocabil prin Decizia nr.
73/2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, pentru lipsa unui temei
juridic de efectuare a unor atare operațiuni. În considerentele sentinței 485
din 28 mai 2008 a Judecătoriei Orăștie, pronunțată în dosar 1046/272/2007, s-a
reținut că potrivit expertizei tehnice topografice efectuate în cauză, pe
terenul înscris sub nr. top 3317/2/1 este edificată clădirea hotelului și
restaurantului "A." în suprafață de 352 mp, respectiv 358 mp, terenul
liber de construcții fiind de 708 mp. Aceste construcții figurau pe SC B.B. SRL
Cluj Napoca, în urma cumpărării de la SC I.B. SRL. La rândul său, SC I.B. SRL
le-a cumpărat de la SC B.T.T. SA, la data de 23 septembrie 1993.
Așadar,
cu autoritate de lucru judecat s-a stabilit că pe terenul revendicat în baza
Legii 10/2001 de reclamantă există construcții edificate anterior anului 1989
de către Statul Român, astfel încât terenul nu este liber în sensul legii
pentru a fi restituit în natură.
Imobilul
în litigiu a fost preluat fără titlu, astfel că sunt aplicabile prevederile
art. 2 lit. h) din Legea 10/2001. Construcția edificată pe imobil s-a făcut cu
aprobarea Statului Român, care a dispus de teren ca un proprietar, chiar dacă
edificatele au alt proprietar. În aceste condiții, în care pârâta nu este
proprietar asupra terenului, după cum rezultă din contractele de
vânzare-cumpărare depuse la dosar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice este cel care trebuie să soluționeze notificarea reclamantei, și nu
pârâta SC I.B. SRL, iar acesta nu a fost chemat în judecată. Potrivit art. 25
din Legea 10/2001, în forma pe care o avea la data formulării cererii de
chemare în judecată, pârâta era obligată să trimită notificarea reclamantei
deținătorului imobilului. Chiar dacă pârâta a vândut construcțiile, actualul
cumpărător nu are calitate procesuală pasivă, pentru că Legea 10/2001
stabilește obligații în sarcina deținătorului imobilului de la data apariției
legii, și nu a deținătorului actual.
Prin
decizia de casare, instanța de recurs a dat îndrumări de a se verifica
susținerile pârâtei-apelante în ce privește proprietatea asupra terenului și
față de actele depuse s-a constatat că pârâta nu are calitate de unitate
deținătoare în sensul legii. De aceea, față de dispozițiile art. 26 alin. (3)
din Legea 10/2001, forma inițială, și ale Deciziei nr. XX/2007 dată de Înalta
Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, va fi obligată
pârâta să transmită notificarea reclamantei și actele doveditoare Ministerului
Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, pentru soluționarea
notificării, reținându-se că, în condițiile în care Statul Român nu a fost
parte în proces, nu pot fi stabilite obligații în sarcina sa, în sensul modului
de soluționare a notificării.
Împotriva
acestei din urmă decizii a curții de apel au declarat recurs reclamanta și
pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin
Decizia nr. 4744 din 24 octombrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția I civilă, a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată și a trimis
cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, pentru următoarele
considerente:
Admițând
apelul pârâtei SC I.B. SRL, cu consecința schimbării în parte a sentinței
atacate, în sensul obligării pârâtei să transmită notificarea formulată de
reclamantă spre competentă soluționare Statului Român prin Ministerul
Finanțelor Publice, instanța de apel a nesocotit dispozițiile obligatorii ale
Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție, conform cărora instanța de judecată este competentă să
soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei de
respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a
imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul
refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde notificării părții
interesate.
Deși
instanța de apel a invocat Decizia XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, a încălcat dispozițiile acesteia și dispozițiile obligatorii ale
Deciziei de casare nr. 5928/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
deoarece a obligat pârâta din prezenta cauză să transmită notificarea și actele
doveditoare Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român,
pentru soluționarea notificării, neintrând pe fondul cererii formulate de
reclamantă, atribuția instanței fiind de a dispune ea direct măsura ce se
impune.
Din
moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de
respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor
pot fi atacate la instanțele de judecată, iar în cuprinsul Legii nr. 10/2001 se
fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este
evident că instanța investită cu cenzurarea deciziei sau dispoziției de
restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga
unitatea deținătoare să emită o altă decizie de restituire. De altfel, reluarea
procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni și principiului
soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 al Curții
Europene a Drepturilor Omului.
Cu
ocazia rejudecării, se vor avea în vedere și celelalte critici formulate de
recurenți, inclusiv cele privitoare la calitatea de unitate deținătoare a
imobilului în litigiu.
În
rejudecare, prin încheierea de ședință din 07 februarie 2014, instanța a dispus
introducerea în cauză, în calitate de intimată-pârâtă, a SC B.B. SA, constatând
că a intervenit o transmisiune convențională a calității procesuale pasive
către această societate, având în vedere că intimata-pârâtă SC I.B. SRL i-a
vândut construcțiilor aflate pe terenul în litigiu, prin contractul de
vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 decembrie 20003.
Prin
Decizia civilă nr. 69 din 08 iulie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I
civilă, a admis apelul declarat de pârâta SC B.I. SRL și în consecință:
A
schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta SC I.B. SRL,
prin lichidator judiciar, să emită decizie prin care să propună Comisiei
Naționale pentru Compensarea Imobilelor acordarea de măsuri compensatorii
conform Legii nr. 165/2013 pentru imobilul reclamantei.
A
menținut dispoziția de respingere a acțiunii față de Statul Român prin
Ministerul Finanțelor Publice.
A
respins apelul declarat de reclamantă.
Pentru
a decide astfel, curtea a reținut următoarele:
Prin
notele de ședință depuse în apel, intimata SC B.B. SA a invocat excepția
prescripției extinctive a dreptului la acțiune, susținând că aceasta a fost
formulată cu încălcarea termenului de 3 ani reglementat de art. 520 C. proc.
civ.
Acțiunii
reclamantei nu îi sunt aplicabile dispozițiile textului de lege menționat
anterior, această acțiune fiind una întemeiată pe dispozițiile Legii nr.
10/2001, finalitatea urmărită de reclamantă fiind restituirea în natură sau
prin echivalent a imobilului în discuție.
În
consecință, excepția invocată de intimată este nefondată.
Imobilul
teren (loc de casă) a cărei restituire se solicită de reclamantă este înscris
în CF nr. 3293 Geoagiu Băi, cu nr. top. 3117/2/1 în suprafață de 1332 mp. În
cartea funciară figurează în prezent ca proprietar tabular tatăl reclamantei,
Ș.I.I., al cărui drept de proprietate a fost dobândit prin contract de
vânzare-cumpărare intabulat în CF la 25 septembrie 1944.
Actele
de stare civilă depuse la dosarul cauzei probează calitatea reclamantei de
moștenitoare a proprietarului tabular, aspect de altfel necontestat de pârâți.
Prin
expertiza topografică efectuată în fața instanței de fond s-a stabilit că pe
terenul reclamantei se află edificată construcția "Complex C." aflată
în proprietatea societăților pârâte.
Aceste
construcții sunt înscrise scriptic în CF sub nr. top. 3117/2/2/3 în suprafață
de 1205 mp, transcrisă în CF nr. 3295 Geoagiu și trecută în proprietatea
Statului Român - Trustul Aurului - Gura Barza - Criscior cu titlu naționalizare
în 1956 (sub B 4). Ulterior, vila 18, 19, Complex C. au fost înscrise sub B 6
în proprietatea SC B.T.T. Hunedoara Deva și, apoi, sub B 12 în proprietatea SC
I.B. SRL Deva, care a dobândit dreptul de proprietate în anul 1993. La data de
12 decembrie 2003, aceste construcții au fost vândute de către SC I.B. SRL
către SC B.B.S. SRL. Din cuprinsul actului rezultă că tranzacția nu include
terenul al cărui proprietar este Statul Român - Trustul Aurului Gurabarza, dar
presupune dreptul de folosință asupra terenului, precum și dreptul de
preemțiune asupra terenului.
La
dosarul de fond a fost depusă adresa nr. 2812 din 28 septembrie 2001 a
Primăriei Geoagiu, din care rezultă că nu se cunoaște actul normativ în baza
căruia tatăl reclamantei a fost deposedat de bunul de mai sus și adresa nr.
2759 din 07 septembrie 2001, din care reiese că cererea reclamantei de restituire
a fost adresată greșit primăriei, întrucât, în conformitate cu art. 21 din
Legea nr. 10/2001, trebuia trimisă spre soluționare deținătorului, respectiv
către SC I.B. SRL.
Rezultă
din actele și probele dosarului că imobilul antecesorului reclamantei a fost
preluat în fapt, fără titlu, nefiind operată nicio mențiune în cartea funciară,
proprietar tabular figurând și la această dată antecesorul reclamantei. În
fapt, terenul este ocupat de construcții aflate la data intrării în vigoare a
Legii nr. 10/2001 în proprietatea pârâtei SC I.B. SRL, care folosește și
terenul în litigiu.
În
prezent, proprietatea asupra construcțiilor este deținută de SC B.B. SRL.
Art.
21 din Legea nr. 10/2001 stabilește că au calitate de "unități
deținătoare", cărora le revine obligația de a soluționa notificarea în
sensul acordării măsurilor reparatorii, regiile autonome, societăți sau
companii naționale, societăți comerciale la care statul sau o autoritate a
administrației publice locale este acționar sau asociat majoritar, organizații
cooperatiste, fie orice alte persoane juridice de drept public care la data
intrării în vigoare a legii dețineau imobile preluate în mod abuziv.
La
data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu era deținut
în fapt de către SC I.B. SRL, astfel că această societate are în cauză calitate
de unitate deținătoare, în sensul dispozițiilor legale menționate mai sus.
Prima
instanță, în mod corect a reținut lipsa calității procesuale a pârâtului Statul
Român, acesta putând fi chemat în judecată, conform art. 26 din Legea nr.
10/2001, doar atunci când unitatea deținătoare nu a fost identificată, ceea ce
nu este cazul în speță.
Terenul
reclamantei nu este liber în sensul Legii nr. 10/2001, fiind, așa cum rezultă
din expertiză, ocupat de construcții edificate anterior intrării în vigoare a
Legii nr. 10/2001.
În
aceste condiții, restituirea în natură, respectiv solicitarea principală a
reclamantei nu poate fi admisă.
Nefiind
posibilă restituirea în natură a imobilului, trebuie analizate măsurile
reparatorii în echivalent ce se pot acorda în această situație.
Curtea
a constatat că, prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea
procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate
în mod abuziv în perioada regimului comunist, s-au adus modificări Legii nr.
10/2001 sub aspectul măsurilor prin echivalent ce se pot acorda.
Art.
4 al acestei legi statuează că dispozițiile legii se aplică cererilor formulate
și depuse, în termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până
la data intrării în vigoare a acestei legi, cauzelor aflate pe rolul
instanțelor și a celor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului.
În
raport de dispozițiile acestui text de lege, Curtea a constatat că în speță
trebuie aplicate, sub aspectul măsurilor prin echivalent, prevederile Legii nr.
165/2013.
Potrivit
art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, măsurile reparatorii în echivalent
care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de
entitatea investită cu soluționarea cererii, precum și măsura compensării prin
puncte prevăzută în cap. III.
Față
de considerentele expuse, s-a admis apelul pârâtei sub aspectul măsurilor
reparatorii ce se vor acorda și s-a respins apelul reclamantei, restituirea în
natură nefiind posibilă, iar despăgubiri nemaiputând fi acordate în baza legii
noi.
Urmare
a admiterii apelului pârâtei, a fost schimbată în parte sentința apelată, în
sensul obligării pârâtei SC I.B. SRL, prin lichidator, să emită decizie prin
care să propună Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor acordarea de
măsuri compensatorii conform Legii nr. 165/2013 pentru imobilul reclamantei; a
fost menținută dispoziția din sentință referitoare la respingerea acțiunii față
de pârâtul Statul Român.
Decizia
nr. 69 din 08 iulie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a fost
atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a criticat-o
pentru următoarele motive:
I.
Prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute
sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5
C. proc. civ.).
1.
Decizia recurată nu respectă principiul fundamental al ierarhizării gradelor de
jurisdicție, ce impune ca o instanță superioară în grad să poată desființa ori
modifica hotărâri ale instanțelor inferioare și să le dea acestora îndrumări
obligatorii, în cazul în care le desființează hotărârile.
În
concret, instanța de apel a nesocotit și încălcat cele două decizii de casare
ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în cauză, și Decizia nr.
XX/2007, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție
asupra recursului în interesul legii cu privire la dispozițiile art. 26 alin.
(3) din Legea nr. 10/2001.
Astfel,
prima decizie de casare, nr. 5928 din 15 iunie 2006, obliga instanța de apel să
lămurească identitatea dintre terenul revendicat și cel aflat în posesia
pârâtei 2 și să motiveze soluția în privința valorii despăgubirilor, pe care
le-a micșorat, față de cuantumul acordat în primă instanță.
După
această decizie de casare, instanța de apel a îndrumat părțile să pună de acord
situația de carte funciară cu cea reală, suspendând judecata până la
soluționarea irevocabilă a acțiunii de rectificare a CF nr. 3293 Geoagiu-Băi,
intentată de reclamantă și respinsă irevocabil, iar după reluarea judecății în
cauză a pronunțat Decizia nr. 6/2013, prin care a dispus trimiterea notificării
Ministerului Finanțelor Publice, ce presupunea reluarea procedurii declanșate
în anul 2001.
Și
Decizia nr. 6/2013 a Curții de Apel Alba Iulia a fost casată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, prin Decizia nr. 4744 din 24 octombrie 2013, apreciindu-se
că, prin pronunțarea ei, curtea de apel a nesocotit atât dispozițiile
obligatorii ale Deciziei în recurs în interesul legii nr. XX/2007, cât și
îndrumările obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin
Decizia de casare nr. 5928/2006.
Judecând
pentru a treia oară apelurile reclamantei și pârâtei, Curtea de Apel Alba Iulia
a pronunțat Decizia nr. 69 din 08 ianuarie 2014, prin care a schimbat în parte
Sentința nr. 37/2003 a Tribunalului Hunedoara, în sensul că a obligat pârâta
I.B. SRL, prin lichidator, să emită o decizie prin care să propună
"Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor".
Deci,
se reîntoarce la anul 2001, dar după legi din 2013, cu ignorarea totală a celor
două decizii de casare, cea de-a doua, cu nr. 4744 din 24 octombrie 2013, fiind
cât se poate de edificatoare pentru ceea ce avea de soluționat instanța de
apel, pe care o îndrumă să se pronunțe ea, direct, pe fondul cererii de
restituire, constatându-se nesocotirea dispozițiilor obligatorii ale Deciziei
în recurs în interesul legii nr. XX/2007 și ale primei decizii de casare.
Prin
urmare, urmează a se constata încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) și 5
C. proc. civ. și a principiului ierarhizării gradelor de jurisdicție și, în
strânsă legătură cu această gravă nesocotire a legii, vătămarea adusă
reclamantei prin aceea că, pe de o parte, nu a putut aduce argumente de fond
prin recursul declarat cu privire la cuantumul despăgubirilor ce i-au fost
stabilite în primă instanță, dat fiindcă instanța de apel a renunțat la a mai
analiza despăgubirile acordate de instanța de fond, încălcând și îndrumările
primei decizii de casare.
Pe
de altă parte, prin nesoluționarea cauzei și reluarea procedurilor
administrative, conform unei legi pe care o aplică retroactiv la o situație din
2001 - 2003, când s-a pornit procesul, instanța de apel a dispus o soluție ce
contravine și principiului respectării termenului rezonabil, consacrat de art.
6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, după cum a reținut Înalta Curte
de Casație și Justiție prin decizia de casare nr. 4744/2013.
Trebuie
avut în vedere că, prin anularea efectelor sentinței instanței de fond, ce
stabilea cuantumul despăgubirilor, soluția instanței de apel o aduce, practic,
pe reclamantă în aceeași situație din urmă cu 13 ani, de a contesta și valoarea
despăgubirilor, având în vedere criteriile diferite aduse modului de stabilire
a acestora prin Legea nr. 165/2013, ceea ce presupune alte procese, alte
cheltuieli și, implicit, pagube prin lipsa de folosință a imobilului revendicat
ori a compensațiilor la care avea dreptul încă din anul 2001, când a început
procesul.
2.
Prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat și principiul disponibilității
părților în procesul civil, consacrat prin dispozițiile art. 129 alin. (6) și
ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
În
concret, aceste dispoziții procedurale obligă instanța să respecte limitele procesului
fixate de părți, ceea ce presupune că instanța trebuie să judece funcție de
motivele de fapt și de drept invocate de părți, textul art. 292 alin. (1)
limitând exercitarea căii de atac a apelului la motivele invocate în primă
instanță, prin acțiune sau în motivarea apelului, ori prin întâmpinare.
În
pofida acestor norme procedurale imperative, instanța de apel a ignorat
cererile de apel ale reclamantei și pârâtei SC I.B. SRL, admițând apelul
acesteia din urmă pe alte motive de fapt și de drept, pe care această apelantă
nu le-a invocat în cererea sa.
a)
Astfel, în apelul pârâtei SC I.B. SRL se invocă lipsa calității procesuale
active a reclamantei și inadmisibilitatea acțiunii față de nerectificarea
cărții funciare, precum și lipsa calității procesuale pasive a SC I.B. SRL,
contestându-se totodată și valoarea de piață a terenului, stabilită de prima
instanță.
Or,
deși instanța de apel reține corect criticile aduse de pârâtă prin cererea de
apel, precum și faptul că reclamanta nu și-a motivat apelul, atunci când
motivează schimbarea soluției în apel nu face nicio referire la motivele
reținute a fi invocate de către pârâtă, apelul acesteia fiind admis pentru alte
motive decât cele invocate prin cererea de apel, ceea ce contravine atât
dispozițiile art. 129 alin. (6), cât și ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
Practic,
curtea a admis apelul paratei constatând aplicabilitatea Legii nr. 165/2013, cu
toate că nici una din părți nu a invocat, prin apel, incidența acestui act
normativ.
Procedând
în acest fel, curtea de apel a nesocotit dispozițiile imperative evocate, care
constituie și un principiu fundamental al dreptului procesual civil.
b)
Nici în privința apelului reclamantei, instanța de apel nu a respectat
dispozițiile procedurale evocate, pentru că deși acest apel nu era motivat,
trebuia să se raporteze la motivele din cererea de chemare în judecată, astfel
cum aceasta a fost formulată și precizată, întemeiată pe existența dreptului de
proprietate, opozabil erga omnes, înscris în cartea funciară.
3.
Instanța de apel a încălcat și principiul respectării dreptului la apărare,
pentru faptul că, neinvocându-se de către nici una din părți și nici de către
instanță din oficiu aplicabilitatea în speță a noii legi din 2013, reclamanta
nu a putut să se apere față de astfel de argumente, prin invocarea excepției de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, în baza
cărora instanța de apel a reținut aplicabilitatea în speță a Legii nr. 165/2013
și a admis apelul pârâtei.
Dacă
instanța, din oficiu, ar fi pus în discuție o atare problemă, ar fi existat
mijloace de apărare, prin invocarea excepției de neconstituționalitate și a
respectării drepturilor fundamentale prevăzute de Convenția europeană a
drepturilor omului, aplicabile cu prioritate față de legea internă, și s-ar fi
prevenit adoptarea unei soluții profund nelegale.
Cum
dreptul la apărare în procesul civil este un drept fundamental, prevăzut atât
de Constituție, cât și de Convenția Europeană, nesocotirea lui atrage casarea
hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, cu
atât mai mult cu cât dispozițiile pe care se întemeiază hotărârea au fost
declarate, între timp, neconstituționale prin trei decizii ale Curții
Constituționale, având încetată aplicabilitatea la data formulării prezentului
recurs.
4.
Instanța de apel a încălcat și dispozițiile 137 C. proc. civ., care
reglementează soluționarea prealabilă a excepțiilor de procedură și de fond ce
fac inutilă cercetarea fondului litigiului.
Astfel,
instanța de apel nu a soluționat excepțiile lipsei calității procesuale active,
inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive, invocate de
pârâta SC I. SRL în apelul său.
Cu
toate că s-ar putea pune în discuție lipsa de interes a reclamantei în privința
acestui motiv de recurs, reclamanta justifică un interes legitim în susținerea
lui. Aceasta deoarece, prin soluționarea respectivelor excepții, instanța de
apel ar fi constatat că pârâta-apelantă dă caracter constitutiv de drepturi
înscrierii în CF 3295 Geoagiu Băi a construcțiilor sale, din moment ce își
întemeiază excepțiile pe împrejurarea că este proprietara doar a clădirilor
intabulate în CF și că proprietarul terenului este Trustul Aurului Gura Barza,
respectiv Statul Român, situație în care terenul din CF nr. 3293, revendicat,
este restituibil în natură, pârâta nearătându-și împotrivirea pentru
restituirea acestui teren.
5.
În strânsă legătură cu motivele de casare dezvoltate mai sus, se impune a fi
reținut și motivul de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) și 5 C. proc. civ.,
generat de faptul că instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în
cercetarea fondului, în sensul soluționării apelurilor îndreptate împotriva
unei hotărâri prin care a fost stabilit cuantumul despăgubirilor, pentru eventualitatea
adoptării soluției de restituire prin echivalent a imobilului revendicat.
Este
de observat că prima instanță a stabilit cuantumul despăgubirilor la care
reclamanta este îndreptățită, despăgubiri care au format obiectul unei
contraexpertize în fața instanței de apel, însă curtea de apel, judecând
apelul, a părăsit poziția adoptată inițial la dispunerea probei prin care s-a
stabilit cuantumul despăgubirilor, trimițând cauza autorității centrale, pe
care a apreciat-o competentă a soluționa cererea.
Procedând
în acest mod, nu a mai cercetat fondul cererii de despăgubiri, respectiv
cuantumul acesteia, funcție de probele administrate, lăsând această chestiune
pe seama autorității investite, cu ignorarea îndrumărilor obligatorii ale
primei decizii de casare, care o obligau să motiveze cu privire la despăgubiri,
precum și cu privire la celelalte susțineri ale părților.
II.
Instanța de apel s-a pronunțat extra petita, stabilind măsuri pe care nici una
dintre apelante nu le-a solicitat (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).
Pe
lângă faptul că prin aceasta a nesocotit principiul disponibilității părților,
instanța de apel nu respectă prevederile procedurale ce o obligă să judece doar
în raport de cererile părților, chiar dacă aceste cereri sunt formulate într-o
cale de atac.
Ca
atare, nu se poate accepta soluția dată de instanță, pentru că tinde la o
amânare nepermisă a soluționării definitive a cauzei, situație în care
procedura de faliment a SC I.B. SRL nu se poate închide, iar, pe de altă parte,
nu permite părților să formuleze în recurs critici cu privire la chestiunile de
fond ale cauzei.
III.
Hotărârea atacată nu conține motivele pe care se sprijină, raportat la motivele
de apel ale părților și, totodată, conține motive străine pricinii (art. 304
pct. 7 C. proc. civ.).
a)
Reclamanta a învederat instanței de control judiciar că, față de situația din
CF nr. 3293 Geoagiu Băi, confirmată și ca urmare a respingerii acțiunii în
rectificare de CF, în Dosar nr. 1046/272/2007, se impune restituirea în natură.
Aceasta și pentru că împotriva sentinței Judecătoriei Orăștie, ce a dispus
rectificarea CF 3293 Geoagiu Băi, în sensul înscrierii construcției pârâtei SC
I.B. SRL, această pârâtă împreună cu SC B.B. SA Cluj Napoca au intentat calea
de atac a apelului, solicitând modificarea hotărârii, ceea ce s-a și întâmplat,
astfel că în urma soluționării irevocabile a acțiunii în rectificare CF 3293,
terenul a rămas liber de orice construcții, iar această situație de CF este
opozabilă erga omnes.
Prin
urmare, instanța de apel era obligată ca în soluționarea apelului reclamantei,
respectiv a cererii principale de retrocedare în natură, să facă referire la
aceste aspecte esențiale într-o revendicare imobiliară, cu atât mai mult cu cât
anterior pronunțării soluției suspendase cauza vreme de 3 ani, pentru
soluționarea acțiunii de rectificarea CF. În cele din urmă, nici măcar nu mai
amintește de apărările reclamantei, pe care trebuia să le aibă în vedere la
pronunțarea soluției în privința apelului acestei părți.
Ca
atare, soluția este nemotivată sub acest aspect, chiar dacă face referiri la
raportul de expertiză din care rezultă că terenul este ocupat de construcții
sau, în orice caz, trebuia să lămurească de ce este prioritară situația de fapt
rezultată din raportul de expertiză, față de situația de drept ce reiese din
cartea funciară și, totodată, să-și exprime opinia cu privire la efectul
constitutiv de drepturi a înscrierilor din cartea funciară în baza
Decretului-lege nr. 115/1938, aplicabil înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.
7/1996.
b)
Aceleași critici sunt valabile și în privința apelului pârâtei SC I.B. SRL,
întrucât deși acest apel a fost admis, în considerentele hotărârii nu se fac
referiri la motivele invocate în scris de apelanta-pârâtă, motive care, dacă
erau avute în vedere, probabil că nu conduceau la adoptarea soluției pronunțate
în apel, întrucât priveau cu totul alte aspecte decât cele avute în vedere de
curtea de apel.
c)
Considerentele hotărârii ce au determinat soluția trimiterii cererii de
despăgubiri la autoritatea centrală, și anume aplicabilitatea Legii nr.
165/2013, nu au fost invocate de reclamantă și nici nu sunt aplicabile speței,
dat fiindcă ele nu se aplică proceselor în curs la data intrării în vigoare a
legii, ci doar celor care nu erau pe rolul instanțelor de judecată.
Nefiind
invocat acest motiv de apel, de către nici una dintre părți și nici de către
instanță din oficiu, el este străin pricinii, astfel că nu putea să determine
soluția la care s-a oprit instanța de apel.
IV.
Hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304
pct. 9 C. proc. civ.), sub următoarele aspecte:
a)
Aplicarea greșită a Legii nr. 165/2013 în cauză.
Dispozițiile
art. 4 din Legea nr. 165/2013, ce reglementează aplicabilitatea acesteia și
cauzelor aflate în curs pe rolul instanțelor, au fost declarate
neconstituționale prin Deciziile Curții Constituționale nr. 88 din 27 februarie
2014, nr. 210 din 08 aprilie 2014 și nr. 269 din 07 mai 2014, astfel că
dispozițiile constatate ca neconstituționale și-au încetat efectele juridice la
45 de zile de la publicarea deciziilor Curții Constituționale în Monitorul
Oficial.
Prin
urmare, aplicabilitatea lor în cauza de față trebuie înlăturată prin admiterea
prezentului recurs, ceea ce impune și modificarea soluției de trimitere a
cererii la autoritatea centrală competentă să stabilească despăgubiri.
b)
Oricum, curtea de apel trebuia să constate că aplicarea acestor dispoziții
normative, intrate în vigoare în anul 2013, unei cauze înregistrate pe rolul
instanței încă din anul 2001, constituie o încălcare a principiului
neretroactivității legii civile și, prin urmare, trebuia să aplice, în mod
prioritar, prevederile Constituției și ale Tratatului de aderare la UE,
prioritare în raport cu orice norme de drept intern.
Ca
atare, și dacă nu s-ar fi pronunțat asupra neconstituționalității dispozițiilor
art. 4 din Legea nr. 165/2013, instanța de apel nu putea să aplice acele
dispoziții din pricina conținutului lor contrar legii fundamentale și
tratatelor internaționale la care țara noastră este parte.
c)
Totodată, prin înlăturarea aplicabilității dispozițiilor Legii nr. 165/2013,
soluția instanței de apel trebuie modificată în sensul admiterii apelului
reclamantei și prin prisma aplicării greșite a art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,
în sensul că instanța de judecată este competentă a judeca pe fond nu numai
contestația formulată împotriva dispoziției de respingere a cererii de
restituire în natură a imobilului preluat abuziv, ci și acțiunea de față, de
refuz de restituire și de a răspunde la notificare, conform Deciziei XX/2007 a
Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Această
soluție se impune cu atât mai mult cu cât în cea de-a doua decizie de casare
s-au dat îndrumări obligatori în acest sens, ce trebuiau respectate, și
instanța supremă trebuie să rămână consecventă celor dispuse atât prin decizia
de casare, cât și prin Decizia XX/2007 a Secțiilor Unite.
d)
Au fost nesocotite dispozițiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, ce stabilesc ca
regulă restituirea în natură a terenului, posibilă în condițiile în care
extrasul CF evidențiază că este liber de construcții, însă doar dacă se
pronunța împotriva deținătorului, în speță intimata SC B.B. SA.
e)
Existența construcțiilor pe terenul revendicat de reclamantă nu este opozabilă
acesteia, în conformitate cu art. 27 din Legea nr. 7/1996 și, de aceea,
restituirea se impune a fi făcută în natură. Aceasta cu atât mai mult cu cât
Curtea de Apel Alba Iulia, pronunțându-se asupra acțiunii de rectificare a
CF-urilor nr. 3293 și 3295 Geoagiu Băi, a apreciat ca fiind "lipsită de
temei juridic efectuarea unor asemenea operațiuni".
Prin
urmare, au fost aplicate greșit prevederile Legii nr. 10/2001, art. 7, ce
stabilesc cu titlu de principiu restituirea în natură a imobilului, nefiind
aplicabile dispozițiile art. 27 din lege, întrucât imobilul a fost preluat
abuziv de stat, fără un titlu valabil, deoarece nu s-a emis vreun act de
expropriere ori de trecere în proprietatea statului, imobilul fiind ocupat
samavolnic de stat, cu încălcarea dreptului de proprietate al proprietarului
tabular, antecesorul reclamantei, astfel că este aplicabil art. 2 alin. (2) al
legii, conform căruia reclamanta și-a păstrat calitatea de proprietar al
terenului, și art. 9 alin. (1).
f)
Chiar și în condițiile în care ar rămâne valabilă aprecierea că terenul este
ocupat de construcții și nu poate fi restituit în natură, obligația de a face o
ofertă de restituire prin echivalent revine unității deținătoare, în speță
societății în lichidare SC I.B. SRL, care și-a previzionat suma de 200.000 RON
în contul unic de lichidare, din valorificările de bunuri, tocmai în
eventualitatea restituirii în echivalent, precum și actualului deținător, în
condițiile în care terenul îi rămâne, pe mai departe, în stăpânire, și chiar în
proprietate.
Statul
nu trebuie să plătească despăgubiri, câtă vreme terenul revendicat nu este în
proprietatea lui, fiind definitivă soluția dată pe excepția lipsei calității
procesuale pasive a Statului, și din moment ce prin acordarea de despăgubiri, terenul
rămâne actualului deținător.
Au
fost astfel ignorate prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,
aplicabile speței.
Totodată,
au fost aplicate greșit prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, care nu
condiționează calitatea de deținător al imobilului de existența titlului, ci
doar de faptul posesiei bunului revendicat.
În
concluzie, recurenta a solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate și
trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pentru motivele
de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (3) și 5 C.
proc. civ.; în subsidiar, a solicitat modificarea hotărârii atacate, cu
consecința obligării pârâtelor, în solidar, la restituirea în natură a
terenului litigios, iar în situația în care se consideră că terenul nu este
retrocedabil în natură, obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de
133.056,97 RON, reprezentând despăgubiri calculate conform raportului de
expertiză întocmit de expert C.S., reactualizată cu indicele de inflație pe perioada
de la pronunțarea instanței de fond și până la data plății efective.
Intimații-pârâți
SC I.B. SRL, prin lichidator judiciar și Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului.
La
termenul de dezbateri din 15 ianuarie 2015, Înalta Curte a pus în discuție din
oficiu calitatea de unitate deținătoare a intimatei SC I.B. SRL, în raport de
dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 21.1 din Normele
metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Judecata
în recurs.
Analizând
cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu, vizând calitatea de
unitate deținătoare a pârâtei obligate în cauză, în această calitate, Înalta
Curte reține următoarele:
Noțiunea
de unitate deținătoare își găsește reglementarea în dispozițiile art. 21 alin.
(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora, "Imobilele -
terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație,
care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie
autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care
statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este
acționar sau asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă
persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în
natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de
conducere ale unității deținătoare."
Din
aceste dispoziții rezultă că au calitatea de "unități deținătoare",
cărora le revine obligația de a soluționa notificarea în sensul acordării de
măsuri reparatorii, fie persoanele juridice care se încadrează în categoria
celor prevăzute expres și limitativ, respectiv regii autonome, societăți sau
companii naționale, societăți comerciale la care statul sau o autoritate a
administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar,
organizații cooperatiste, fie orice alte persoane juridice de drept public,
care la data intrării în vigoare a legii dețineau imobile preluate în mod
abuziv.
Că
aceasta este interpretarea corectă a noțiunii de "unitate
deținătoare" în sensul Legii nr. 10/2001 rezultă și din definiția dată
acestei noțiuni prin Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi,
aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Astfel,
la capitolul 2 din Norme, sintagma "unitate deținătoare" din lege a
fost definită ca fiind "fie entitatea cu personalitate juridică care
exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu
privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția
prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate
juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care
a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome,
societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat,
organizații cooperatiste)".
Noțiunea
de "unitate deținătoare" nu poate fi extinsă la orice persoană
juridică ce deține bunul, indiferent că aceasta este de drept public sau de
drept privat.
Obligația
de a răspunde la notificare și de a acorda măsuri reparatorii nu aparține
oricărui deținător al imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr.
10/2001, ci numai categoriilor de persoane juridice prevăzute la art. 21 din
lege, enumerate mai sus.
În
cauză, s-a reținut calitatea de unitate deținătoare a pârâtei SC I.B. SRL.
Societățile comerciale cu răspundere limitată (SRL), cum este și această
pârâtă, sunt societ