ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7080/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 iunie 2003 la Tribunalul Hunedoara prin declinare de competență de la Tribunalul București prin sentința civilă nr. 467 din 6 mai 2003, reclamanții C.I. și O.M.M. au chemat în judecată pârâta A.P.A.P.S. pentru a fi obligată la măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea din imobilul situat în orașul Geoagiu, cu suma de 14.300 Euro, respectiv 401.800.000 lei. Ulterior, reclamanții și-au precizat cererea în sensul că au solicitat numai restituirea în natură. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că terenul solicitat se află în patrimoniul SC F.R. SA Deva, naționalizat în parte prin Decretul nr. 418/1952 fiind trecut în C.F.

Deva la foaia B pe numele Statului Român și în administrarea O.F. Deva. Din adresa SC R. SA cu nr. 1305 din 16 noiembrie 2001 trimisă Primăriei Geoagiu, rezultă că aceasta nu are titlu de proprietate și că nu îl folosește din anul 1986. Au mai arătat reclamanții că au trimis notificare pârâtei, care nu le-a răspuns. În cursul soluționării cauzei, au fost citați în calitate de pârâți și Ministerul Finanțelor publice pentru Statul Român și SC F.R. SA Deva. Prin precizarea de acțiune, reclamanții au arătat că înțeleg să se judece numai cu pârâta SC F.R. SA și cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obiectul cererii constituindu-l restituirea în natură a imobilului compus din 4 camere, bucătărie, verandă, spălătorie în suprafață de 117 mp înscris în C.F.

și transcris în C.F. Geoagiu cu nr.top. 197. Prin sentința civilă nr. 631 din 15 aprilie 2004 a Tribunalului Hunedoara a fost admisă acțiunea reclamanților și obligați pârâții să restituie reclamanților în natură imobilul solicitat. S-a luat act de renunțarea la judecată față de pârâta A.P.A.P.S. Prima instanță a reținut, în esență că prin Decretul nr. 418/1952 au fost naționalizate farmaciile particulare identificate pe teren și înscrise în totalul anexă la decret. Pârâții nu au probat că farmacia înscrisă în C.F. Geoagiu, pe numele proprietarei tabulare E.G. căsătorită cu I.L. ar fi fost înscrisă în acest tabel anexă. Mai mult, la data preluării, deși proprietara bunului era în viață, aceasta nu a figurat ca parte la predare, ci ginerele său, G.G.

farmacist, astfel încât actul de preluare este lovit de nulitate absolută și nu este apt de a realiza translația proprietății. Văzând că nici notările făcute în cartea funciară a imobilului sub B 3, respectiv B 1, 2 nu au temei legal, instanța a reținut trecerea bunului în proprietatea statului fără un titlu valabil și astfel aplicabilitatea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanții, având calitatea de moștenitori ai proprietarei tabulare și justificând restituirea terenului. Apărările pârâtei SC F.R. SA Deva au fost înlăturate întrucât în contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. AR 51 din 13 octombrie 2000 nu este trecut un astfel de obiect, iar asupra terenului ocupat de construcție în litigiu, pârâta nu deține titlu de proprietate, fapt recunoscut prin adresa nr. 1305/2001, dar rezultat și din prevederile H.G.

nr. 834/1991, potrivit cărora terenurile aferente, casele naționalizate sunt excluse de la atestarea de drept în favoarea societăților comerciale. Reținându-se că restituirea în natură este posibilă, precum și întrunirea cerințelor art. 1, art. 7, art. 11 din Legea nr. 10/2001, dar și împrejurarea că o parte din imobilul în cauză este folosit și în prezent ca locuință, instanța a constatat temeinicia acțiunii. Apelurile declarate de pârâți au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 122/A din 1 februarie 2005 a Curții de Apel Alba Iulia, instanța care a reținut că în mod corect a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, întrucât prin sentința civilă nr. 1864/1974 a Judecătoriei Deva, imobilul a fost atribuit statului care a dispus de folosința bunului până în prezent.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta D.G.F.P., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susținut că, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 Statul Român poate fi chemat în judecată doar dacă emitenta deținătoare nu a fost identificată. Ori, în speță, fiind identificată entitatea menționată, căreia i-a fost și comunicată notificarea antecesoarei reclamanților, în mod greșit a fost respinsă excepția invocată. Au mai arătat că, dispunându-se restituirea în natură a bunului, antecesoarea reclamanților are obligația restituirii despăgubirilor în cuantum de 22.900 lei cu aplicarea indicelui de inflație și încasate la momentul preluării bunului. În drept au fost invocate dispozițiile art. 26 alin. (3) și art. 27 din Legea nr. 10/2001 iar motivele recursului au fost încadrate în prevederile art. 304 pct. 10 C. proc.

civ. Recursul nu este fondat pentru considerentele ce succed: Motivul de recurs invocat ca temei al căii de atac a fost abrogat prin art. I pct. 111 1 din O.U.G. nr. 138/2000, cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2005, astfel încât nu mai poate constitui obiect al verificării legalității hotărârii sub acest aspect. Examinând hotărârea sub aspectul criticilor invocate în declarația de recurs, se constată însă că acestea nu pot fi primite, instanțele reținând temeinic legitimarea procesuală pasivă a Statului Român, față de efectele hotărârii judecătorești prin care dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost atribuit acestuia. Ori, potrivit art. 54 din H.G. nr. 1574/2003, în litigiile în care statul participă în nume propriu, reprezentarea sa este realizată de Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care justificat a fost respinsă excepția invocată.

Criticile privind atribuțiile expres și limitativ prevăzute de Legea nr. 10/2001 în sarcina pârâtei recurente apar astfel, față de considerentele sus reținute ca nefondate, considerentele evocate în susținerea acestora vizând altă situație decât cea existentă în speță și corect reținută de instanțe. Cât privește critica constând în neîndeplinirea cerinței prevăzute de art. 12 din Legea nr. 10/2001, se constată că nici aceasta nu este fondată, întrucât pentru incidența sa este necesară îndeplinirea condiției prevăzute de textul legal menționat, respectiv încadrarea bunului în prevederile art. 21 alin. (1), (2), (4) din lege, condiție neîndeplinită, în speță neexistând nici una dintre aceste ipoteze expres și limitativ prevăzute de text.

În atare condiții, dar văzând și omisiunea pârâtei de a formula o atare cerere în prezentul cadru procesual, justificat instanța de apel a respins pretențiile recurentei sub acest aspect cu îndrumarea de a se adresa pe cale separată pentru valorificarea dreptului său. Față de considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat. Va fi respinsă ca nedovedită și cererea de acordare către intimați a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, întrucât pentru reținerea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. este necesară anexarea actelor justificative cu cheltuielile solicitate, acte ce nu au fost depuse în dovedirea cererii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de D.G.F.P. Hunedoara pentru Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 122 A din 1 februarie 2005 a Curții de Apel Alba Iulia. Respinge ca nedovedită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul reclamant C.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 septembrie 2006.