ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 178/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalul București la data de 08 iunie 2005, reclamantul G.I. a chemat în judecată Ministerul Justiției invocând faptul că nu a primit răspuns la memoriile adresate pârâtului cu referire la problemele sale de detenție. Prin sentința civilă nr. 4620 din 15 noiembrie 2005, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, având în vedere dispozițiile art. 10 din Legea contenciosului administrativ.

Prin sentința civilă nr. 1133 din 23 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 a fost sesizată Înalta Curte pentru pronunțarea regulatorului de competență. Prin decizia nr. 4078 din 21 noiembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București reținând faptul că autoritatea pârâtă este un organ al administrației publice centrale, în raport cu care competența de soluționare aparține Curții de apel. Prin sentința civilă nr. 1137 din 26 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut faptul că în cauza dedusă judecății nu sunt îndeplinite condițiile unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri privind un drept recunoscut de lege în favoarea reclamantului, în sensul dispozițiilor art. 1 și art. 2 lit. g) și h) din Legea nr. 554/2004 întrucât pârâtul a răspuns la sesizările formulate de reclamant cu privire la regimul de detenție, în limitele competenței sale administrative. Sentința menționată a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că instanța de fond nu a dat valoarea cuvenită Legii nr. 544/2001 și H.G. nr. 123/2002, deși că o parte dintre cererile sale se încadrau în ipoteza art. 5 alin. (1), raportat la art. 12 din Normele metodologice.

Recurentul-reclamant a mai arătat că Ministerul Justiției a refuzat să dea curs cererilor sale, sub diferite motive care contravin legii – fie că petițiile privind unele informații de interes public sunt rezolvate de conducerea penitenciarului, fie că poate accesa o pagină de internet pentru a găsi informațiile dorite.

În opinia recurentului-reclamant, esența procesului constă în aceea că a contestat actul administrativ prin care i s-a stabilit un regim de detenție foarte restrictiv și a solicitat efectuarea unei inspecții din partea Corpului de control al ministrului și comunicarea unor copii ale legilor privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției și Administrației Naționale a Penitenciarelor, copia Codului deontologic al funcționarului public cu statut special, precum și a tuturor documentelor referitoare la detenție, organizare și funcționare, regulamente, ordine ale ministrului justiției, referitoare la condiții, hrană, cazarmament, planuri de intervenție psihosocială.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 10 ianuarie 2008, intimatul-pârât a arătat, pe de o parte, că prin decizia nr. 4078 din 21 noiembrie 2006 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, făcând aplicarea art. 3 pct. 1 C. proc. civ. și neluând în considerare precizarea acțiunii formulate de reclamant în sensul aplicării dispozițiilor Legii nr. 544/2001. Pe de altă parte, intimatul-pârât a arătat că instanța de fond a constatat corect inexistența unui refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri în sensul art. 1 din Legea nr. 544/2001, întrucât Ministerul Justiției, în limitele competențelor sale administrative, a comunicat reclamantului un răspuns la diferitele sesizări.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Prin decizia nr. 4078 din 21 noiembrie 2006, soluționând conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul București și Curtea de Apel București, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a stabilit în mod irevocabil că acțiunea cu care a fost învestită instanța este una de drept comun în contenciosul administrativ, supusă normei de competență prevăzută de art. 3 pct. 1 C. proc. civ., nefiind aplicabile prevederile Legii nr. 544/2001. Din acest motiv, nu poate fi reținută critica privind ignorarea, de către instanța de fond, a prevederilor Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G.

nr. 123/2002. În raport cu prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, sentința atacată a dat o rezolvare corectă raportului juridic dedus judecății. Potrivit art. 52 din Constituția României, precum și a art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ, prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, ori prin refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri.

Prevederile art. 2 alin. (1) lit. g) și h) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanței [art. 2 alin. (1) lit. h) și i), în forma actuală] definesc „nesoluționarea în termenul legal a unei cereri” drept faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede un alt termen, iar „refuzul nejustificat de a rezolva o cerere” drept exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea. Soluționarea unei cereri în defavoarea petiționarului sau contrar așteptărilor sale nu reprezintă, automat, un refuz nejustificat, acest caracter al refuzului fiind reținut numai prin raportare la prevederile legale, cu care răspunsul dat petiționarului ar intra în contradicție.

Or, din înscrisurile depuse la dosarul de fond, rezultă că Ministerul Justiției a răspuns detaliat și adecvat la cererile care se refereau la atribuții ce revin ministerului, potrivit legii, îndemnând, totodată, petiționarul, să se adreseze autorității competente – Administrația Națională a Penitenciarelor – pentru problemele legate de regimul de detenție. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul G.I. împotriva sentinței civile nr. 1137 din 26 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2008.