ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 23/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1948 din 16 iulie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a Ordonanței nr. 2594/II-5/2006 din 26 iulie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, invocată de reclamantul M.A.A.A.D. Prin aceeași sentință, Instanța de judecată a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de același reclamant, în contradictoriu cu pârâtul O.R.I.M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva măsurii de returnare sub escortă, dispusă prin Decizia nr. 754001 din 3 iulie 2007, emisă de primul pârât, și a rezoluției de luare în custodie publică nr. 3164 bis/II-5/2007, emisă de cel de-al doilea pârât.

Pentru a pronunța această sentință, Instanța de Fond a reținut, în privința excepției de nelegalitate, că aceasta este inadmisibilă în raport cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât actul a cărui nelegalitate este invocată în cauză, pe cale de excepție, a mai făcut obiectul verificării legalității de către Instanța de judecată, care, la cererea reclamantului, s-a pronunțat irevocabil prin sentința civilă nr. 1694 din 10 august 2006. În ceea ce privește fondul cauzei, Instanța de judecată a reținut, în esență, că măsurile dispuse prin actele contestate sunt temeinice și legale. Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul.

Declarația de recurs, fără a conține motivarea acestuia, a fost formulată la data de 19 iulie 2007, fiind depusă la Instanța care a pronunțat sentința atacată. Prin încheierea de ședință a Înaltei Curți din 9 octombrie 2007 s-a constatat declararea în termen a recursului și a fost respinsă ca neîntemeiată excepția nulității recursului pentru nemotivarea sa în termen, invocată de intimata - pârâtă pe temeiul art. 306 alin. (1) C. proc. civ. Prin aceeași încheiere, Curtea a constatat că recurentul, căruia sentința atacată i-a fost comunicată, la cerere, la data de 5 octombrie 2007, se află în termenul legal de 15 zile de motivare a recursului, termen care începe să curgă de la această dată. A fost fixat un nou termen pentru continuarea judecății, la 20 noiembrie 2007, cu citarea părților.

Recurentul a formulat motivele recursului, expediindu-le la data de 16 noiembrie 2007. Cererea de recuzare a completului din recurs a fost respinsă prin încheierea din 21 noiembrie 2007 a completului legal investit conform Regulamentului de organizare a Instanțelor. La termenul de astăzi, Instanța apus în discuție excepția nulității recursului pentru nemotivarea sa în termen, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 303 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar termenul pentru depunerea motivelor se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte. De asemenea, conform dispozițiilor art. 306 alin. (1) și alin. (2) C. proc.

civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor în care există motive de ordine publică, ce pot fi invocate și din oficiu de către instanța de recurs, obligată a le pune în dezbaterea părților. În speță, Instanța a considerat că termenul de 15 zile începe să curgă de la comunicarea sentinței, efectuată de către Înalta Curte, la cererea recurentei, la 5 octombrie 2007, dată în raport cu care termenul calculat conform art. 101 alin. (1) și alin. (5) C. proc. civ.

s-a împlinit luni 22 octombrie 2007 (prin prorogarea sa de duminică 21 octombrie 2007). În combaterea excepției, recurentul prin reprezentantul său, a susținut, în principal, că o cerere de „luare la cunoștință” a unor acte din dosar nu poate fi considerată o cerere de comunicare a sentinței, neputând exista echipolență între acestea, astfel încât, teoretic, el se află și în prezent în termenul legal de a formula motivele de recurs pe care, în fapt, le-a depus la 16 noiembrie 2007 – în termen, în opinia sa. În subsidiar, recurentul a susținut existența unor motive de ordine publică, sub incidența art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., de natură a fi reținute din oficiu de către Instanță și având ca efect nulitatea sentinței: - nesemnarea sentinței de către judecător; - depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către judecătorul fondului care a soluționat și excepția de nelegalitate, pronunțându-se pe cale reglementară și luându-i astfel reclamantului calea de atac separată pentru excepția de nelegalitate; - soluționarea excepției de nelegalitate în mod separat, cu cale de atac distinctă este obligatorie atunci când recursul asupra fondului este inadmisibil. Apărările recurentului nu se fondează, pentru următoarele considerente: 1. Potrivit art. 102 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel, iar termenele încep să curgă și împotriva părții care a cerut comunicarea, de la data când a cerut-o.

În speță, recurentul a solicitat la 5 octombrie 2007 „eliberarea de fotocopii” ale sentinței și încheierii de dezbateri din 12 iulie 2007, cererea fiind adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca Instanță investită deja cu soluționarea recursului. Copiile solicitate au fost primite de recurent în aceeași zi. În acest mod, Instanța de Recurs a suplinit atribuțiile Instanței de Fond privind comunicarea sentinței care, în mod obiectiv, nu se mai putea realiza, în acel stadiu procesual, conform dispozițiilor art. 100 C. proc. civ. Acest act procedural nu s-a îndeplinit cu încălcarea vreunei norme imperative și a fost consecința solicitării exprese a recurentului.

Ca urmare, în condițiile în care dovada de comunicare a sentinței nu exista în dosarul de fond, iar reclamantul a cerut, după declararea căii de atac, comunicarea hotărârii, Instanța de față a considerat, în limitele legii procesuale, că termenul de motivare a cererii urmează să curgă de la data comunicării informale, dar certe a sentințe, pornind și de la o prezumție instituită de art. 102 alin. (2) C. proc. civ. în mod implicit, în sensul că, dacă o parte cere a i se comunica un act de procedură, el o face cu scopul de a-și exercita un anumit drept procesual în legătură cu acel act, astfel încât termenul va începe să curgă și împotriva sa, dar de la data când a cerut comunicarea. Dacă s-ar admite ipoteza susținută de recurent, că necomunicarea formală a sentinței de către Instanța de Fond, în condițiile art. 100 C. proc.

civ., îl îndreptățește să motiveze recursul oricând, ar însemna ca prorogarea termenului de motivare a recursului să fie perpetuă, cea ce este inadmisibil din punctul de vedere al rigorii procedurale instituite de C. proc. civ., în care exercițiul tuturor drepturilor și al căilor de atac este supus unor termene. De asemenea, procedând la calcularea termenului de motivare a recursului de la data comunicării informale a sentinței, Instanța de Față nu numai că nu i-a încălcat ori îngrădit nici un drept procesual recurentului, ci l-a repus în termenul de motivare a recursului. Ca urmare, o asemenea repunere în termen chiar sui generis trebuie să se supună termenului general de recurs, calculat conform unui criteriu concret și obiectiv care, în speță, nu putea fi decât cel oferi de art. 102 alin. (2) C. proc.

civ. În fine, se cuvine a observa că această repunere în termen a operat pe baza constatării că o comunicare oficială a sentinței nu a existat, iar comunicarea la cerere s-a făcut la 5 octombrie, în vreme de constatarea nulității prin decizia de față se bazează pe constatarea că motivele de recurs au fost depuse tardiv (la 16 noiembrie) în raport cu data comunicării informale a sentinței (5 octombrie). Așa fiind, nu se poate vorbi de existența unei autorități de lucru judecat cu privire la excepția nulității recursului și, ca urmare, nici de o incompatibilitate a completului, pe temeiul art. 24 alin. (1) C. proc. civ., care să fi obligat Instanța să se abțină.

De asemenea, soluționarea excepției nulității recursului prin încheierea din 9 octombrie 2007, nefiind supusă nici unei căi de atac, nu era obligatoriu a fi comunicată, astfel încât nici susținerea recurentului că dispozitivul încheierii trebuia să cuprindă data de la care va curge termenul de recurs, nu poate fi primită ca nou motiv de repunere în termen ori prorogare a acestuia. În baza mandatului său, avocatul recurentului trebuia să exercite minima diligență de a afla modul în care Instanța a soluționat excepția nulității recursului la termenul din 9 octombrie 2007, cu atât mai mult cu cât a fost prezent la dezbaterile asupra excepției. 2. Potrivit art. 261 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care, după pronunțare, unul dintre judecători este în imposibilitate de a semna hotărârea, președintele Instanței o va semna în locul său.

În speță, sentința a fost semnată, sub incidența acestui text, de către președintele secției, întrucât judecătorul care a pronunțat-o se afla în concediu de odihnă. Ca urmare, nu se poate reține că hotărârea este nesemnată de judecător, astfel cum a susținut recurentul pentru a invoca nulitatea hotărârii. 3. La data la care Instanța de Fond a soluționat excepția de nelegalitate, 16 iulie 2007, dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevedeau expres competența Instanței de contencios administrativ în soluționarea excepției de nelegalitate, dar pentru ipoteza subînțeleasă în care Instanța în fața căreia se ridică excepția nu ar fi competentă material să soluționeze o cerere asupra legalității unui act administrativ.

Pe de altă parte, același text legal nu interzicea expres ca o Instanță de contencios administrativ investită cu soluționarea acțiunii să soluționeze și excepția de nelegalitate. În speță, Instanța investită cu soluționarea acțiunii, Curtea de Apel, era competentă, în principiu, să soluționeze și excepția de nelegalitate, având în vedere atât principiul „judecătorul acțiunii este și judecătorul excepțiunii”, dar și condițiile de celeritate prevăzute de celelalte dispoziții ale art. 4 și care vor fi îndeplinite în mai mare măsură prin soluționarea excepției de către aceeași Instanță, competentă material, desigur. De altfel, prin Legea nr. 262/2007 (M. Of. nr. 510 din 30 iulie 2007) a fost confirmată această interpretare a practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție, textul actual al art. 4 alin. (1) prevăzând expres competența materială a Instanței fondului în situații similare celei în speță.

4. În fine, în legătură cu ultimul motiv de nulitate a sentinței considerat ca fiind de ordine publică de către recurent, Curtea de față reține că el este teoretic rațional și pertinent, dar, raportat la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, el nu are temei legal. Pentru ca o Instanță de contencios administrativ investită legal din punct de vedere al competenței materiale cu o acțiune și cu o excepție de nelegalitate să fie obligată a trimite excepția spre competentă soluționare altei Instanțe de contencios administrativ de același grad în cazul în care soluția în acțiune este irevocabilă, ar trebui ca textul art. 4 să o prevadă expres.Ca urmare, observația recurentei nu are valoare decât de lege ferenda.

Este adevărat că, în speță, actul atacat prin invocarea excepției de nelegalitate se referea la o rezoluție de declarare ca indezirabil a reclamantului, iar măsurile administrative atacate prin acțiune erau amândouă consecințe ale acelei rezoluții. Dar, din punct de vedere juridic, cele două măsuri administrative aplicate reclamantului au proceduri diferite, hotărârea Instanței în legătură cu rezoluția de luare în custodie publică fiind supusă recursului (art. 93 alin. (8) din O.U.G. nr. 194/2002 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 56/2007, M. Of. nr. 201 din 26 martie 2007). Așadar, Instanța de Fond învestită și cu excepția nu avea motiv de a trimite excepția altei Instanțe și de a reține această ipoteză teoretică susținută de reclamant și neprevăzută în lege, întrucât în speță nu exista premisa susținută de reclamant, a sentinței irevocabile integral.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul M.A.A.A.D. împotriva sentinței civile nr. 1948 din 16 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 ianuarie 2008.