ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 23/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 1948 din 16 iulie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, excepția de

nelegalitate a Ordonanței nr. 2594/II-5/2006 din 26 iulie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, invocată de reclamantul M.A.A.A.D.

Prin aceeași sentință, Instanța de judecată a

respins, ca neîntemeiată,

contestația formulată de același reclamant, în

contradictoriu cu pârâtul

O.R.I.M.P. -

Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București, împotriva măsurii de

returnare sub escortă,

dispusă prin Decizia

nr. 754001 din 3 iulie 2007, emisă de primul pârât, și a rezoluției de luare în

custodie publică nr. 3164 bis/II-5/2007, emisă de cel

de-al doilea

pârât.

Pentru a pronunța această sentință, Instanța de Fond a reținut, în

privința excepției de nelegalitate, că aceasta este inadmisibilă în raport cu

dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât actul a cărui

nelegalitate este invocată în cauză, pe cale de excepție,

a mai făcut obiectul

verificării legalității de către Instanța de

judecată, care, la cererea reclamantului, s-a pronunțat irevocabil prin

sentința civilă nr. 1694 din 10 august 2006.

În ceea ce privește fondul cauzei, Instanța de judecată a reținut, în

esență, că măsurile dispuse prin actele

contestate sunt temeinice și legale.

Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, a

declarat recurs reclamantul.

Declarația de recurs, fără a conține motivarea acestuia, a fost

formulată la data de 19 iulie 2007, fiind depusă la Instanța care a pronunțat sentința atacată.

Prin încheierea de ședință a Înaltei Curți din 9 octombrie 2007 s-a

constatat declararea în termen a recursului și a fost respinsă ca neîntemeiată

excepția nulității recursului pentru nemotivarea sa în termen, invocată de

intimata - pârâtă pe temeiul art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Prin aceeași încheiere, Curtea a constatat că recurentul, căruia

sentința atacată i-a fost comunicată, la cerere, la data de 5 octombrie 2007, se

află în termenul legal de 15 zile de motivare a recursului, termen care începe

să curgă de la această dată.

A fost fixat un nou termen pentru continuarea judecății, la 20 noiembrie

2007, cu citarea părților.

Recurentul a formulat motivele recursului, expediindu-le la data de 16

noiembrie 2007.

Cererea de recuzare a completului din recurs a fost respinsă prin

încheierea din 21 noiembrie 2007 a completului legal investit conform

Regulamentului de organizare a Instanțelor.

La termenul de astăzi, Instanța apus în discuție excepția nulității

recursului pentru nemotivarea sa în termen, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 303 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ.,

recursul se motivează prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de

recurs, iar termenul pentru depunerea motivelor se socotește de la comunicarea

hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

De asemenea, conform dispozițiilor art. 306 alin. (1) și alin. (2) C.

proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția cazurilor în care există motive de ordine publică, ce pot fi invocate

și din oficiu de către instanța de recurs, obligată a le pune în dezbaterea

părților.

În speță, Instanța a considerat că termenul de 15 zile începe să curgă

de la comunicarea sentinței, efectuată de către Înalta Curte, la cererea

recurentei, la 5 octombrie 2007, dată în raport cu care termenul calculat

conform art. 101 alin. (1) și alin. (5) C. proc. civ. s-a împlinit luni 22

octombrie 2007 (prin prorogarea sa de duminică 21 octombrie 2007).

În combaterea excepției, recurentul prin reprezentantul său, a susținut,

în principal, că o cerere de „luare la cunoștință” a unor acte din dosar nu

poate fi considerată o cerere de comunicare a sentinței, neputând exista

echipolență între acestea, astfel încât, teoretic, el se află și în prezent în

termenul legal de a formula motivele de recurs pe care, în fapt, le-a depus la

16 noiembrie 2007 – în termen, în opinia sa.

În subsidiar, recurentul a susținut existența unor motive de ordine

publică, sub incidența art. 306 alin. (2) C. proc. civ., de natură a fi

reținute din oficiu de către Instanță și având ca efect nulitatea sentinței:

- nesemnarea sentinței de către judecător;

- depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către judecătorul

fondului care a soluționat și excepția de nelegalitate, pronunțându-se pe cale

reglementară și luându-i astfel reclamantului calea de atac separată pentru

excepția de nelegalitate;

- soluționarea excepției de nelegalitate în mod separat, cu cale de atac

distinctă este obligatorie atunci când recursul asupra fondului este

inadmisibil.

Apărările

recurentului nu se fondează, pentru următoarele considerente:

102 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., termenele încep să curgă de la data

comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel, iar termenele

încep să curgă și împotriva părții care a cerut comunicarea, de la data când a

cerut-o.

În speță,

recurentul a solicitat la 5 octombrie 2007 „eliberarea de fotocopii” ale

sentinței și încheierii de dezbateri din 12 iulie 2007, cererea fiind adresată

Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca Instanță investită deja cu

soluționarea recursului. Copiile solicitate au fost primite de recurent în

aceeași zi.

În acest mod,

Instanța de Recurs a suplinit atribuțiile Instanței de Fond privind comunicarea

sentinței care, în mod obiectiv, nu se mai putea realiza, în acel stadiu

procesual, conform dispozițiilor art. 100 C. proc. civ.

Acest act

procedural nu s-a îndeplinit cu încălcarea vreunei norme imperative și a fost

consecința solicitării exprese a recurentului. Ca urmare, în condițiile în care

dovada de comunicare a sentinței nu exista în dosarul de fond, iar reclamantul

a cerut, după declararea căii de atac, comunicarea hotărârii, Instanța de față

a considerat, în limitele legii procesuale, că termenul de motivare a cererii

urmează să curgă de la data comunicării informale, dar certe a sentințe,

pornind și de la o prezumție instituită de art. 102 alin. (2) C. proc. civ. în

mod implicit, în sensul că, dacă o parte cere a i se comunica un act de

procedură, el o face cu scopul de a-și exercita un anumit drept procesual în

legătură cu acel act, astfel încât termenul va începe să curgă și împotriva sa,

dar de la data când a cerut comunicarea.

Dacă s-ar

admite ipoteza susținută de recurent, că necomunicarea formală a sentinței de

către Instanța de Fond, în condițiile art. 100 C. proc. civ., îl îndreptățește să motiveze recursul oricând, ar însemna ca prorogarea termenului

de motivare a recursului să fie perpetuă, cea ce este inadmisibil din punctul

de vedere al rigorii procedurale instituite de C. proc. civ., în care

exercițiul tuturor drepturilor și al căilor de atac este supus unor termene.

De asemenea,

procedând la calcularea termenului de motivare a recursului de la data

comunicării informale a sentinței, Instanța de Față nu numai că nu i-a încălcat

ori îngrădit nici un drept procesual recurentului, ci l-a repus în termenul de

motivare a recursului. Ca urmare, o asemenea repunere în termen chiar sui

generis trebuie să se supună termenului general de recurs, calculat conform

unui criteriu concret și obiectiv care, în speță, nu putea fi decât cel oferi

de art. 102 alin. (2) C. proc. civ.

În fine, se

cuvine a observa că această repunere în termen a operat pe baza constatării că

o comunicare oficială a sentinței nu a existat, iar comunicarea la cerere s-a

făcut la 5 octombrie, în vreme de constatarea nulității prin decizia de față se

bazează pe constatarea că motivele de recurs au fost depuse tardiv (la 16

noiembrie) în raport cu data comunicării informale a sentinței (5 octombrie).

Așa fiind, nu se poate vorbi de existența unei autorități de lucru judecat cu

privire la excepția nulității recursului și, ca urmare, nici de o incompatibilitate

a completului, pe temeiul art. 24 alin. (1) C. proc. civ., care să fi obligat Instanța

să se abțină.

De asemenea,

soluționarea excepției nulității recursului prin încheierea din 9 octombrie

2007, nefiind supusă nici unei căi de atac, nu era obligatoriu a fi comunicată,

astfel încât nici susținerea recurentului că dispozitivul încheierii trebuia să

cuprindă data de la care va curge termenul de recurs, nu poate fi primită ca

nou motiv de repunere în termen ori prorogare a acestuia.

În baza

mandatului său, avocatul recurentului trebuia să exercite minima diligență de a

afla modul în care Instanța a soluționat excepția nulității recursului la

termenul din 9 octombrie 2007, cu atât mai mult cu cât a fost prezent la

dezbaterile asupra excepției.

261 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care, după pronunțare, unul dintre

judecători este în imposibilitate de a semna hotărârea, președintele Instanței

o va semna în locul său.

În speță,

sentința a fost semnată, sub incidența acestui text, de către președintele

secției, întrucât judecătorul care a pronunțat-o se afla în concediu de odihnă.

Ca urmare, nu

se poate reține că hotărârea este nesemnată de judecător, astfel cum a susținut

recurentul pentru a invoca nulitatea hotărârii.

care Instanța de Fond a soluționat excepția de nelegalitate, 16 iulie 2007,

dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevedeau expres

competența Instanței de contencios administrativ în soluționarea excepției de

nelegalitate, dar pentru ipoteza subînțeleasă în care Instanța în fața căreia

se ridică excepția nu ar fi competentă material să soluționeze o cerere asupra

legalității unui act administrativ.

Pe de altă

parte, același text legal nu interzicea expres ca o Instanță de contencios

administrativ investită cu soluționarea acțiunii să soluționeze și excepția de

nelegalitate.

În speță, Instanța

investită cu soluționarea acțiunii, Curtea de Apel, era competentă, în

principiu, să soluționeze și excepția de nelegalitate, având în vedere atât

principiul „judecătorul acțiunii este și judecătorul excepțiunii”, dar și

condițiile de celeritate prevăzute de celelalte dispoziții ale art. 4 și care

vor fi îndeplinite în mai mare măsură prin soluționarea excepției de către

aceeași Instanță, competentă material, desigur.

De altfel,

prin Legea nr. 262/2007 (M. Of. nr. 510 din 30 iulie 2007) a fost confirmată

această interpretare a practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție, textul

actual al art. 4 alin. (1) prevăzând expres competența materială a Instanței fondului

în situații similare celei în speță.

în legătură cu ultimul motiv de nulitate a sentinței considerat ca fiind de

ordine publică de către recurent, Curtea de față reține că el este teoretic

rațional și pertinent, dar, raportat la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004,

el nu are temei legal. Pentru ca o Instanță de contencios administrativ

investită legal din punct de vedere al competenței materiale cu o acțiune și cu

o excepție de nelegalitate să fie obligată a trimite excepția spre competentă

soluționare altei Instanțe de contencios administrativ de același grad în cazul

în care soluția în acțiune este irevocabilă, ar trebui ca textul art. 4 să o

prevadă expres.Ca urmare, observația recurentei nu are valoare decât de lege

ferenda.

Este adevărat

că, în speță, actul atacat prin invocarea excepției de nelegalitate se referea

la o rezoluție de declarare ca indezirabil a reclamantului, iar măsurile

administrative atacate prin acțiune erau amândouă consecințe ale acelei

rezoluții.

Dar, din punct

de vedere juridic, cele două măsuri administrative aplicate reclamantului au

proceduri diferite, hotărârea Instanței în legătură cu rezoluția de luare în

custodie publică fiind supusă recursului (art. 93 alin. (8) din O.U.G. nr. 194/2002

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 56/2007, M. Of. nr. 201 din 26

martie 2007).

Așadar, Instanța

de Fond învestită și cu excepția nu avea motiv de a trimite excepția altei Instanțe

și de a reține această ipoteză teoretică susținută de reclamant și neprevăzută

în lege, întrucât în speță nu exista premisa susținută de reclamant, a

sentinței irevocabile integral.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul

recursul declarat de reclamantul M.A.A.A.D. împotriva sentinței civile nr. 1948

din 16 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 8 ianuarie 2008.